Ochelarii sparţi ai trecutului

(15  februarie, dimineaţa – Leviticul 17-18 )

Încă de la naştere începem să acumulăm informaţii, obiceiuri, stiluri de raportare la viaţă şi la fiecare eveniment pe care îl trăim. Ne uităm atent în jur, analizăm sau nu ceea ce vedem că fac alţii şi adesea ne luăm ca reper obiceiurile lor, ale părinţilor, apropiaţilor, profesorilor, prietenilor şi tuturor celor care capătă ascendent asupra noastră. De câteva zeci de ani media duce o luptă puternică şi adeseori purtată cu arme neconvenţionale pentru a deveni formator de opinie dar şi de obiceiuri; ne sunt servite pe tavă tot felul de vedete, care mai de care mai strălucitoare, care doresc să devină un fel de model pentru tineri şi familii. În cursul orelor fără număr pe care le petrecem în faţa ecranelor, urmărindu-i la diverse evenimente, în diverse situaţii şi emisiuni, nu simţim că încet ei devin reper de la care încercăm să împrumutăm valori, stil de viaţă, atitudini, obiceiuri.

Egiptul avea şi el vedetele lui, adesea strălucitoare şi apreciate la scară largă. Nu ştim exact ce fel de vedete erau; poate că era faraon cu întreaga lui suită, poate că erau prostituatele de la templu sau chiar preoţii ce înfăptuiau diverse ritualuri. Poate că era vraciul din localitatea retrasă a evreului simplu sau chiar acel om cu un renume nu tocmai bun dar care exercita o atracţie deosebită în comunitate. Dumnezeu ştia că cei pe care îi conducea acum prin pustie nu veneau de undeva din neant, fără istorie şi fără să fi fost influenţaţi de ceva. Dumnezeu cunoştea privirea admirativă pe care tânara evreică, sclavă a Egiptului, o trăgea cu coada ochiului atunci când se întâlnea cu “strălucitoarele” fiinţe ale templului; ştia şi gândurile bărbaţilor, şi atitudinile capilor de familie care văzură atâtea ritualuri în ţara robiei lor; şi mai ştia şi că viţelul de aur nu a fost o idee inovatoare, rod al pustiei, ci era o idee importată de acolo, din ţara Egiptului.

Şi pentru că El cunoştea toate aceste lucruri le spune clar şi răspicat că este timpul să renunţe la tot ceea ce au văzut în Egipt, că este vremea să uite ritualurile religioase de acolo, sistemul de închinare din templele păgâne şi obiceiurile ţării aceleia. Ei au acum un Dumnezeu, un propriu sistem religios, propria închinare iar Dumnezeul lor este unul gelos. Vor putea evreii oare să arunce în spatele lor tot ce era vechi şi egiptean şi să se predea în mâna lui Dumnezeu sau generaţia aceasta de oameni este deja una compromisă?

Când Îl cunoaştem pe El adeseori şi noi suntem ca evreii: venim cu o desaga mare de obiceiuri bine împământenite, ritualuri bine puse la punct, păreri, credem noi, bine fundamentate. Tot drumul petrecut până atunci în viaţă am adunat şi pus în spatele noastru ca experienţă şi stil de viaţă. Întâlnirea cu creştinismul ar trebui să ne schimbe dar schimbarea acesta este dificilă, dureroasă pentru că de puţine ori suntem gata să renunţăm la ceea ce deja ştim şi practicăm. În loc să lăsăm ca Biblia să ne înveţe preferăm să o citim prin ochelarii obtuzi ai experienţelor şi obiceiurilor vechi. Adevărul ne face liberi dar câţi sunt dispuşi să îl primească? Când venim la Cristos ar trebui să îngropăm în pustiul vieţii tot ce este vechi şi să ne lăsăm călăuziţi de El, să ne formăm noi obiceiuri, noi principii, noi păreri.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

Sfinţenia – o practică zilnică

(11 februarie, dimineaţa – Leviticul 11-12)

Fiecare evreu din tabără ştia că are de a face cu un Dumnezeu caracterizat de sfinţenie. Probabil că nu ştiau ei prea bine ce înseamnă această sfinţenie, nu aveau termeni de comparaţie foarte proeminenţi. Faraon, cu toate hainele lui scumpe, cu machiajul sofisticat şi cu grandomania cu care facea fiecare lucru, cu piramidele şi cultul morţilor aşa de bine pus la punct, nu era un exemplu de sfinţenie, cel puţin nu una asemănătoare celei propovăduită şi explicată de Moise. Nu au fost un exemplu puternic nici preoţii, preotesele, vracii şi vrăjitorii din Egipt. Ritualurile lor nu se sfârşeau cu acte ce ar fi fost acceptate acum în tabăra din pustie şi de multe ori fuseseră văzuţi cum îţi schimbă comportamentul şi principiile în funcţie de vântul interesului.

În tabără sfinţenia era altceva, cu mult mai presus de ceea ce au văzut ei în Egipt. Preoţii, ca reprezentanţi ai lui Dumnezeu, trăiau o sfinţenie zilnică. Orice abatere era pedepsită aspru şi au fost şocaţi şi înspăimântaţi să-i vadă pe Nadab şi Abihu târâţi afară din tabără doar din cauza unui foc străin adus pe altar.  Parcă mai ieri toţi băură din ceasca cu apă şi cenuşă pentru că au îndrăznit să-şi facă un idol şi să petreacă în jurul lui. Nu era de joacă cu această sfinţenie, fiecare zi petrecută în afara ei era o zi pe muchea cuţitului, pe marginea prăpastiei.

Încet evreii aveau să afle ce este şi cum se trăieşte cu sfinţenia. Înţelegeau în fiecare zi că a fi sfânt înseamnă a fi pus deoparte, a fi diferit dar nu după reguli proprii ci după prescripţiile lui Dumnezeu. Din fiecare eveniment în care erau protagonişti sau doar spectatori ei înţelegeau că sfinţenia te ţine departe de mânia aprinsă a lui Dumnezeu, te face părtaş activ al marii familii ce deţinea promisiunile.  Sfinţenia se trăia în tabără, lipsa ei era un motiv de separare dureroasă şi de locuire în afara taberei, ostracizat, îndepărtat, privit de întreaga comunitate drept rău şi neavenit.

Şi mai aflau ceva evreii: sfinţenia însemna sănătatea trupului şi a minţii. Erau învăţaţi să nu se atingă de anumite animale a căror carne le-ar fi creat probleme, ştiau că trebuie să îşi ferească lucrurile şi trupurile de animale moarte şi că trebuie să fie cu mult mai atenţi atunci când trec prin etape ce pot aduce boli asupra întregii familii.

Articolele de ziar, buletinele de ştiri, evenimentele din stradă, spitalele şi judecătoriile ne spun că trăim într-o lume ce ar trebui dusă la azil şi pusă în cămaşă de forţă, o lume ce înnebuneşte în fiecare zi mai mult. Motivul alienării societăţii noastre este acelaşi, neschimbat de veacuri: lipsa unei sfinţenii trăită  zilnic. Sfinţenia nu numai că ne apropie de Dumnezeu, dar ne asigură şi o modalitate sănătoasă de a trăi. Sfinţenia este cheia unei vieţuirii în armonie cu tot ce ne înconjoară, cu Cerul şi cu noi înşine.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009.

A fi versus a face

(10 februarie, seara – Matei 25:31-46)

Biserica trăieşte de multe ori o strategie nedreaptă a aprecierilor. Apreciem foarte mult pe cei care sunt în lumina reflectoarelor, pe cei care sunt vizibili în cadrul unui program religios şi trecem aşa de uşor peste oamenii a căror lucrare este ascunsă privirilor superficiale, laudelor febrile sau efectului imediat.

Creştinul postmodern trăieşte adesea sub imperativul verbului “a face”, un verb ce reclamă o acţiune imediată, clară, distinctă. Drama acestui verb s-a extins asupra bisericilor locale ce simt tot mai acut nevoia să se implice în tot felul de acţiuni sociale şi spirituale, să iniţieze tot mai multe programe astfel încât apartenenţa lor la Biserica Unviersală să fie primită şi acceptată unanim. Biserica lui “a face” este una plină ochi de creştini ocupaţi cu a fi vizibili şi acceptaţi în societate, de a fi relevanţi şi totdeauna gata să ofere învăţătură, de a participa la toate programele şi de a bifa toate activitaţile. Este o biserică alertă, tot timpul în viteză, tot timpul prezentă, niciodată relaxată.

Sigur,  verbul “a face” trebuie să existe în viaţa credinciosului şi a comunităţii creştine dar niciodată nu trebuie să devanseze importanţa verbului “a fi”.  Vine un moment, spunea Domnul Isus, când cei adunaţi în faţa scaunului de judecată vor fi împărţiţi în două tabere în funcţie de acţiunile lor de pe pământ. O privire fugară şi superficială asupra textului ne-ar putea determina să credem că baza acestei împărţiri va fi tocmai “a face” dar priviţi ce fel de oameni vor merge la dreapta Mântuitorului:

- ei nu au acţionat neapărat într-un cadru instituţionalizat, în cadrul unei comunităţi sau biserici creştine. Fiecare a acţionat independent, în dreptul său. Nu sunt luaţi din mijloc şi mutaţi la dreapta cu grupul, în funcţie de eticheta purtată sau de domeniul în care s-au implicat;

- ei nu au acţionat cu un scop bine determinat, nu au avut o agendă secretă pe care să o urmărească, scopuri ascunse (fie ele şi nobile) pentru care să acţioneze în acel fel. Pur şi simplu au văzut o nevoie şi au venit în întâmpinarea ei. Când au aflat un om care suferea de sete i-au dăruit un pahar cu apă, fără întrebări şi fără pretenţii, când au întâlnit un străin ce avea nevoie de găzduire au ales să fie gazde bune. Textul nu ne spune că au făcut toate acestea având ca scop evanghelizarea celor pierduţi sau solidarizarea cu cei de-o credinţă cu ei ci din contră ne lasă să înţelegem că atât în momentul acţiunii cât şi după aceea ei nu au ştiut cui acordă ajutorul sau favoarea;

- ei nu au avut în minte nici o eventuală răsplată din partea Cerului. Când dădeau paharul cu apă, găzduire sau de mâncare celor aflaţi în nevoi, când vizitau pe cei uitaţi, ei nu îşi treceau în carneţelul binefacerilor o liniuţă şi nu aşteptau din partea lui Dumnezeu o altă bilă albă. Ideea de răsplată nu a existat în gândirea lor şi nu a ghidat sub nici o formă acţiunile de binefacere;

- ceea ce au făcut nu se încadrează în acţiunile pe care noi le punem astăzi sub reflectoare şi le aplaudăm la scară largă. Nu au predicat, cântat, compus texte sau condus biserici, organizaţii. Toate acestea îşi au partea lor printre noi, dar cei de la dreapta Domnului Isus sunt în primul rând caracterizaţi de acţiuni care niciodată nu au fost apreciate foarte mult pe pământ.

Aceste câteva aspecte ale textului ne determină să credem că acei oameni aleşi pentru dreapta sunt caracterizaţi în primul rând de “a fi” şi nu de “a face”.  Ei acţionau aşa pentru că în acest fel erau construiţi, pentru că asta considerau că este bine şi demn să facă. Tirania verbului “a face” a dus biserica pe cele mai înalte culmi ale implicării sociale şi instituţionale dar a apropiat-o şi de o criză de identitate fără precedent. Între repetiţia de astăzi, acţiunea socială de mâine, programele de biserică de poimâine şi chiar devoţionalul de fiecare zi, trebuie să ne rezervăm timp suficient pentru devenire, pentru existenţă.  Orice acţiune şi implicare, personală sau a comunităţii, nu ne va ajuta niciodată sa fim cu adevărat; pentru că existenţa, fie ea chiar spirituală ca semn al intrării în marele Trup al lui Cristos, trebuie să preceadă orice acţiune.

Ultimele trei semne definitorii ale celor de la dreapta Domnului Isus cred că trebuie să fie testul oricărie acţiuni creştine personale. Nu vom uita niciodată că Domnul nostru nu cunoaşte doar efectul acţiunii noastre ci cunoaşte şi străfundurile făptuitorului împreună cu toate motivaţiile care l-au determinat la implicare.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009.

O slujba periculoasa

(10 februarie, dimineaţa – Leviticul 8-10)

Aaron şi fiii lui primiseră cea mai bună dar şi cea mai periculoasă slujbă dintre toate cele ce se desfăşurau în tabăra aleşilor lui Dumnezeu. Era pusă pe picioare o preoţie care avea să reprezinte întreg poporul în faţa Celui Atotputernic, o preoţie care să fie hrănită de popor pentru slujba ei şi care stătea în permanenţă între Focul Mistuitor şi poporul răzvrătit. Hainele deosebite de tot ceea ce purta poporul, desenate de însuşi Dumnezeu, slujba neîntreruptă din pragul celui mai sigur loc din tabără, cortul întâlnirii, relaţia mult mai apropiată cu Salvatorul decât a celor mai mulţi din tabără şi multe alte aspecte ale preoţiei îi făceau să se simtă deosebiţi şi privilegiaţi. Erau spuma lui Israel iar Dumnezeu se lăsa slujit, reprezentat de ei.

Unul dintre slujitorii mărunți ai lăcașului închinării  aleargă spre cortul lui Moise. Lacrimile îi curg pe obraz, faţa îi este crispată de durere şi disperarea i se citeşte în fiecare pas. Moise abia poate să distingă printre vorbele acestui om care este tragedia, ce se întâmplase. În cortul întâlnirii, Nadab şi Abihu erau morţi, carbonizaţi în faţa altarului; lume multă s-a adunat acolo şi întreaga tabără jeleşte şi nu ştie de unde şi de ce a venit tragedia asta peste ei; Aaron şi ceilalţi fii sunt devastaţi şi nu mai îndrăznesc să facă nimic în cort.

Moise se apropie de trupurile carbonizate, vede cădelniţele, simte mirosul tămâii arse şi dintr-o dată ştie: acolo a fost adus foc străin, Nadab şi Abihu nu au ţinut cont de toate indicaţiile primite, s-au simţit stăpâni pe situaţie dar au necinstit pe Dumnezeu. “Voi fi sfinţit de cei ce se apropie de Mine şi voi fi proslăvit în faţa întregului popor” sunt cuvintele lui Dumnezeu pe care Moise i le repetă lui Aaron. Slujba preoţiei nu este neapărat importantă prin ritualurile care se fac sau hainele care se îmbracă, slujba proeţiei este importantă pentru că ea Il arată pe Dumnezeu, îl reprezintă pe Dumnezeu. Orice calcare a regulilor, orice act de corupţie sau de nepăsare, de neatenţie sau de indolenţă loveşte direct în Dumnezeu, în imaginea Lui printre oameni. Aaron şi fiii lui aveau să înveţe asta într-un mod dramatic; deşi cei dragi erau duşi afară din tabără şi îngropaţi ei trebuiau să rămână la cort, fără să jelească sau să poarte doliu.

Un neam de preoţi am fost făcuţi şi noi şi fiecare zi a vieţii este o zi în care purtăm imaginea lui Dumnezeu printre oameni. Orice facem, orice spunem sau gândim, orice acţiune sau atitudine este privită de către ceilalţi şi chiar de Dumnezeu prin acest statut de preoţi dat nouă prin Isus Cristos.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009.

Povestea multora

(3 februarie, seara – Matei 22:1-22)

Venea la biserică doar de gura părinţilor şi când venea căuta colţul cel mai retras al balconului pentru a putea butona telefonul, mesteca gumă şi asculta muzică în linişte. Nu era interesat de nimic din cele ce se petreceau acolo, prea erau în urmă pocăiţii ăștia, parcă trăiau într-un alt secol.

Astăzi însă îţi uitase telefonul acasă şi locurile pe care de obicei le agrea erau deja ocupate de tineri care aveau aceleaşi preocupări ca şi el. A fost nevoit să se aşeze chiar pe mijloc, pe locurile cele mai vizibile de la amvonul bisericii. Ţinea la imaginea lui aşa că a decis să fie cuminte şi să se dea drept un ascultător atent.

Pastorul vorbea despre un Împărat care îi făcea nuntă feciorului său. Un împărat puternic care a chemat oameni de vază la ospăţ. Dar nimeni nu a răspuns chemării Împăratului. Unii erau preocupaţi de holdele şi afacerile lor, alţii s-au dovedit a fi nişte ucigaşi. În final odaia de nuntă s-a umplut de oameni adunaţi de la răspântii, oameni simpli sau complicaţi, răi sau buni.

Cei chemaţi iniţial la nuntă semănau cu el, parcă spunea păstorul. Veneau la biserică, ascultau slujba şi Dumnezeu le dădea de fiecare dată o invitaţie. Dar ei erau interesaţi de cu totul alte lucruri; holdele, afacerile, bucuriile, viaţa era mai interesantă decât o nuntă a viitorului.

A plecat acasă îngândurat. Este oare posibil să fi fost atâta timp la biserică şi să nu fi auzit de invitaţia lui Dumnezeu? Este posibil să fi respins mâna care îi oferea invitaţia? Urmează o nuntă în univers la care era şi el chemat dar lumea şi alte preocupări l-au obligat să fie departe de acest eveniment? O nuntă, o haină nouă, o invitaţie… sunt gândurile cu care a adormit.

De aici puteți downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009. Pentru a primi constant devoţionalul zilnic puteți sa:

- va abonați la newsletter lăsând un comentariu aici cu mențiunea newsletter

- daca folosiți un program de citire feed, prin click pe feed on articole situat in coltul din dreapta sus.

Scânteia nădejdii ce rămâne

(25 ianuarie, dimineata – Exod 12-13)

Exod 12-13

Atunci când citim capitolele urgiilor pe care Dumnezeu le-a revărsat asupra Egiptului tindem să trecem repede peste versete. Ştim că acolo erau femei, copii, bătrâni, neajutorați. Ştim vag cam ce au însemnat fizic urgiile, dar haideţi să facem un experiment! Să încercăm să ne imaginăm evenimentele precum scenele unui film. Toate urgiile: apa prefăcută în sânge, broaştele, păduchii, muştele câineşti, moartea turmelor, bubele oamenilor, grindina, lăcustele, întunericul profund erau elemente ale unei realităţi terifiante. Fiecare egiptean era personaj într-un film horror din care nu se putea desprinde. Adormeau şi se trezeau în el iar moartea îi întâmpina la fiecare colţ de stradă.

Însă noaptea cea mai grea abia acum urma. Pentru egipteni era noaptea în care aveau să îşi piardă moştenitorii iar strigătul lor de durere se va auzi până departe. Pentru Israeliţi era noaptea în care, în sfârşit, ei aveau de făcut câte ceva. Aveau să înveţe valoarea sângelui şi a jertfei care îi izbăveşte de la moarte, să mănânce în grabă, pregătiţi pentru un drum pe care nu îl cunoşteau, aflaţi la ordinele unui Dumnezeu care îi uimise zile la rândul şi care acum le promitea, lor, sclavilor, o altfel de ţară, numai a lor.

În noaptea aceea, printre strigătele care se auzeau de la fiecare casă egipteană, Moise şi Aron îşi făceau drum spre palatul lui Faraon. Aveau să găsească un om plâns, temător, îngenuncheat care se recunoştea înfrânt şi le dădea lor bunul cel mai de preţ: libertatea.

Priviţi-i: peste 2.000.000 de oameni (spun cercetătorii) pornesc pe acelaşi drum. Sunt îmbrăcaţi în haine noi dar gârboviţi, au în mâinile crăpate vase de argint şi de aur iar în ochi o scânteie. După 430 de ani la ei venise Dumnezeu şi acum lăsau în urmă o ţară a durerii, fricii, lacrimilor, muncii istovitoare şi robiei pentru o ţară în care curge lapte şi miere, o ţară a libertăţii. Iar scânteia era cea a speranţei care nu piere pentru ca este legată de un Dumnezeu care îşi aduce aminte de promisiunile date.

De aici puteti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009. Pentru a primi constant devotionalul zilnic puteti sa:

- va abonati la newsletter lasand un comentariu aici cu mentiunea newsletter

- daca folositi un program de citire feed, prin click pe feed on articole situat in coltul din dreapta sus.

Oamenii şi regulile

(24 ianuarie, seara – Matei 15:21-39)

Prima parte a acestui pasaj ne pune în încurcătură. Dacă tocmai îi certase pe farisei pentru că ei aplicau regulile spirituale într-un sens extrem de strâns, mai degrabă în favoarea legii decât în favoarea închinătorului, acum Îl găsim pe Domnul Isus într-o ipostază cu totul nouă şi neobişnuită.

Oamenii erau implicaţi şi adesea victime ale războiului spiritual nu numai în Israel. Lupta spirituală se dădea şi pe alte fronturi, străine poporului Legământului şi victima de data aceasta era o copilă. Cu ce greșise?, dacă greşise, care erau implicaţiile genealogice? nu ştim. Ştim doar că era vorba de o fetiţă şi tocmai acest statut era un argument suficient pentru a o aduce în atenţia lui Isus Cristos. Şi povestea ar fi trebuit să se încheie cu o vindecare rapidă şi o învăţătură moralizatoare cu privire la felul, adevărat de altfel, în care Evanghelia va lucra peste granițele Israelului. Dar răspunsul Mântuitorului ne şochează prin duritate, sentiment de nepăsare şi conformism religios. Cum? O fată, poate nevinovată, este muncită de un drac, o mamă disperată îi imploră ajutorul recunoscându-L drept Mesia şi El face apel la superioritatea şi întâietatea evreilor?

Atunci când acuzi puternic formalismul şi legalismul religios rişti să te apropii prea mult de anarhie religioasă. Iar anarhia pare să fie cuvântul de ordine al vremurilor noastre. Aplicăm învăţătura Domnului Isus în fel şi chip, subliniem în extremis o parte a învăţăturii Evangheliei în detrimentul alteia şi ne considerăm, adesea, minunaţi, speciali şi depozitari ai adevărului prin aceasta. Afirmăm că Domnul Isus a acuzat legalismul dar uităm adesea că nu a încurajat niciodată anarhia. Multitudinea de idei şi practici religioase, neacceptarea celuilalt pentru că el crede şi se închină diferit şi multe alte aspecte de genul acesta încurajează un anarhism profund care dezbină trupul lui Cristos.

Da, era doar o fetiţă şi da, era rugăciunea îndurerată a unei mame. Dar existau reguli trasate pe care Domnul Isus vrea să le urmeze, reguli la care El ţine, pe care El nu le înlătură. A eliberat biata fetiţă pentru a ne demonstra, încă o dată, că regulile sunt făcute pentru oameni, nu împotriva lor, dar a ezitat să o facă tocmai pentru a ne spune că regulile există şi ele au adesea un fundament bun.

De aici puteti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009. Pentru a primi constant devotionalul zilnic puteti sa:

- va abonati la newsletter lasand un comentariu aici cu mentiunea newsletter

- daca folositi un program de citire feed, prin click pe feed on articole situat in coltul din dreapta sus.

Pilda celor diferiţi

(19 ianuarie, seara – Matei 13:1-30)

Capitolul 13 din Matei pune, pentru prima data în Evanghelie, învăţătura Împărăţiei în termenii noi ai unei pilde. Pilda (parabola) este un instrument deosebit de puternic în învăţătura Domnului Isus. Folosind exemple din viaţa reală, foarte cunoscute oamenilor, Domnul Isus reuşeşte să capteze atenţia şi să realizeze legătura dintre ascultător şi învăţătura pe care doreşte să o transmită, legând adevărul spiritual mai greu de înţeles de realitatea practicilor zilnice, la îndemâna oricui. Punctul forte al unei pilde este concluzia care odată formulată, ia captiv ascultătorul până acesta formulează un răspuns coerent la aplicaţia pildei, pozitiv sau negativ.

Pilda semănătorului, dincolo de orice valenţa teologică îmbrăcată, reuşeşte să sublinieze încă o dată faptul că suntem diferiţi şi că reacţionăm diferit până şi la mesajul Evangheliei. Diferenţele există şi ele nu pot fi nici negate, nici nivelate. Un alt aspect al realităţii umane pe care pilda îl surprinde este cel al influenţei mediului asupra fiinţei umane. Dependent de mediul în care s-a născut, de experienţele pe care le-a avut, de cărţile pe care le-a citit şi de oamenii pe care i-a apreciat, omul, în relaţie cu Vestea Bună, poate să nu înţeleagă sau să creadă, poate să nu fie statornic sau deja pornit pe calea bogăţiilor lumii încât Evanghelia nu găseşte acolo un cămin în care să locuiască şi să poată rodii Din toate cele pe care le trăim de-a lungul unei zile de 24 de ore, câte se constituie într-o barieră în calea Evangheliei, putând să ne pună pe ochi acel văl prin care vedem, dar totuşi nu în lumina Evangheliei?

Cealaltă pildă, a neghinei, ne înspăimântă. Ne descurajează realitatea continuă a supravieţuirii lângă cel pe care îl considerăm neghină, imposibilitatea de a acţiona în forţă şi de a înlătura răul din faşă, locul ocupat ţinut de cel care nu produce nimic ci din contră va căuta tot timpul să consume resursele şi aşa puţine. Şi totuşi stăpânul îl ţine. Am înlocuit adesea, în bisericile noastre, parabola neghinei cu cea a mărului stricat care trebuie aruncat rapid, ca nu cumva să strice şi alte mere. Parabola mărului nu există însă în învățătura  Domnului Isus. Neghina va rămâne printre noi până la seceriş pentru că numai Stăpânul poate decide ce sa facă cu ea.

De aici puteți downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009. Pentru a primi constant devoţionalul zilnic puteți sa:

- va abonați la newsletter lăsând un comentariu aici cu mențiunea newsletter

- daca folosiți un program de citire feed, prin click pe feed on articole situat in coltul din dreapta sus

Formalismul religios

(17 ianuarie, seara – Matei 12:1-21)

Formalismul, legalismul religios. O lupta de secole între formă şi fond. O luptă pentru care oamenii au fost în stare să se ucidă unii pe alţii, să treacă prin ascuţişul sabiei sau focul rugului mii de fraţii de-ai lor care refuzau să respecte aceleaşi lucruri pe care ei le considerau de o importanţă majoră. Cred că această luptă se dă puternic în sufletul fiecărui credincios, imediat cum a fost întâlnit acesta de harul Domnului Isus, cum lupta a început. Creştinul formal va accepta uşor o schimbare vizibilă în ochii oamenilor dar va întâmpina probleme atunci când va trebuie să accepte schimbarea inimii. Creştinul fondului de fiecare dată va fi judecat de cel formal tocmai pentru libertatea în care înţelege să trăiască.

“Fiul Omului este Domn şi al sabatului!” este afirmaţia care ar fi trebuit să pună capăt luptei dintre formalismul religios şi spiritualitatea care transformă interiorul omului. Înţelegerea acestui lucru ne va conduce inevitabil către respectarea celuilalt, către acceptarea lui chiar dacă este diferit nouă. Domnul Isus subliniază aici încă o dată faptul că Împărăţia are ca principiul mila care se revarsă către cei care ne înconjoară şi nu respectarea habotnică a unui set de reguli fixe.

De aici puteți downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009. Pentru a primi constant devoţionalul zilnic puteți sa:

- va abonați la newsletter lăsând un comentariu aici cu mențiunea newsletter

- daca folosiți un program de citire feed, prin click pe feed on articole situat in coltul din dreapta sus

Ispitirea Domnului

(4 ianuarie, seara – Matei 4)

Plecat de la Iordan, singur, după 40 de zile de post, de asceză, Domnul Isus primește testul ce vine prin Adversar. Niciodată adevăratele teste nu vin după perioade de victorii spirituale ci în momente de slăbiciune, în momente în care probabilitatea căderii este foarte mare. Sunt trei mari niveluri la care Satan face apel in ispitirea Domnul Isus, niveluri la care suntem atacați şi noi, in fiecare zi:

- nevoile fizice – daca El era Fiul lui Dumnezeu cu siguranța că nu trebuia să piară in pustie din cauza foamei. Dumnezeu ar fi înțeles nevoia de hrana, nu l-ar fi judecat pentru aceasta. Ce alegi: ascultarea de Dumnezeu sau satisfacerea nevoilor umane (adeseori satisfacere care Îl folosește ca scuză pe însuși Dumnezeu)? Oricare ar fi nevoile noastre, acestea nu pot niciodată concura cu voia lui Dumnezeu.

- câștigurile imediate – era cunoscut printre evreii acelei perioade ca Mesia va apărea dintr-o data din cer, coborând de pe streașina templului (Maleahi 3:1). Folosind tendențios pasaje din Scriptura Împotrivitorul îl îndeamnă pe Domnul Isus să facă ceea ce oamenii s-ar fi așteptat: să se prezinte în mod strălucitor. Era voia lui Dumnezeu ca El să fie Mesia? Atunci să se arate oamenilor in așa fel încât ei sa îl accepte imediat. De cate ori nu nesocotim si noi învăţătura unitara a Scripturii si bazându-ne pe un singur pasaj, acționam si acțiunea ne aduce un câştig imediat? Poate să fie un câştig în celebritate, unul material sau multe altele, la fel de vinovate pentru că nu au ţinut cont de întreaga Scriptură.

- putere, glorie – era planul Lui Dumnezeu ca Domnul Isus să stăpânească întreg universul? Dacă da atunci Satan putea să împlinească acest plan mult mai repede. Ai nevoie de glorie, de putere? Toate acestea se pot împlinii la clipeala ochiului cu o singură condiţie: închinare înaintea Împotrivitorului. Dar El a ales Crucea, a ales jertfa. Prin aceasta s-a făcut Domn peste toţi şi toate. Iar domnia Lui va fi veşnică. În lumea noastră de prea multe ori puterea, gloria este asociată cu răul. Satan încă mai dă iluzia puterii, a gloriei oamenilor în schimbul închinării. Vremelnică înșelăciune!

De aici puteți downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009. Pentru a primi constant devoţionalul zilnic puteți sa:

- va abonați la newsletter lăsând un comentariu aici cu mențiunea newsletter

- daca folosiți un program de citire feed, prin click pe feed on articole situat in coltul din dreapta sus