Ultimele "secunde" ale istoriei

(13 martie, seara – Marcu 13:21-37)

Undeva departe, orologiul istoriei bate trist, aproape înţepenit. Bătrânul pământ se adânceşte tot mai mult în bezna de dinaintea dimineţii şi fiecare gâza pare monstru, fiecare copac balaur şi fiecare om, demiurg. Secundele trec încărcate de poveşti; de câţiva ani îndrăznesc să îmi agăţ şi eu povestea de greul ceasornic, alături de povestea ta, a înaintaşilor şi strămoşilor noştri, a fiecărui om. An de an obligăm pământul să poarte povara grea a gândurilor noastre, a vieţii şi cuvintelor şi căutăm cu disperare locul potrivit în care să ne înfigem rădăcinile tot mai adânc în el, pământul blestemelor uitate.

L-am părăsit pe Dumnezeu sau L-am trădat la fiecare răspântie a vieţii, căpătând în schimb cei 30 de arginiţi ai pământului de care nu vrem să ne mai despărţim. Ceasul istoriei bate şi noi ne astupăm urechile pentru că nu am vrea să lăsăm aici case, maşini, cariere şi perete de diplome, familii şi relaţii, visuri febrile şi năzuinţe meschine. Am acceptat cu greu ideea morţii inevitabile dar am alungat-o rapid în sertarul înţepenit al gândurilor ascunse de noi înşine. Dar să acceptăm ideea finalului, terminarea prezentului şi înghiţirea viitorului de Dumnezeul nelimitat de timp, este prea de tot.

Uimiţi, ucenicii urmăreau atent discursul Domnului lor. Îi şocase prin lipsa de atenţie acordată clădirii solemne a Templului despre care afirmase, fără nici o umbră de regret, că nu va mai avea două pietre alăturea. Iar acum le vorbea despre necazuri, unul mai mare decât altul, de schimbări atât de profunde ale realităţii, schimbări în care tot universul va fi antrenat, despre o lume nouă în care vor locui cei aleşi, adunaţi din toate colţurile pământului. Le vorbea dar ei înţelegeau prea puţin; nici noi însă nu am făcut paşi prea mari în înţelegere.

Le vorbea şi despre momentele în care El, iubitorul Învăţător, nu va mai fi cu ei, despre acele momente în care vor ieşi la iveală tot felul de cristoşi care vor vrea atenţia credincioşilor, care vor vrea să cumpere cu minuni şi semne mari adeziunea celor răscumpăraţi. Le vorbea dar realitatea asta le părea departe.

Ceasul însă şi-a urmat cursul şi avertizările de atunci sunt realitatea tristă de astăzi. Cu ochii cârpiţi de somn sau încărcaţi de oboseală mai caut şi astăzi ceasornicul vremurilor. Aş vrea să bată ultima secundă, să încremenească acolo şi să lase adevărata viaţă să îmi inunde sufletul şi să mă poarte la Domnul meu. Prea mulţi cristoşi falşi şi dumnezei de paie încarcă aceste ultime secunde. Prea pline sunt adunările celor care se laudă cu minuni puse în cârcă unui dumnezeu prefabricat ce poate fi luat acasă şi modelat în funcţie de preferinţe. Prea mulţi oameni sinceri dar slabi sunt astăzi răpiţi de vulturii prorociilor false rostite cu aplomb de la amvoane de sticlă sau colibe zdrenţuite; prea mulţi oameni îndrăgostiţi de semne şi minuni, Doamne, şi prea puţin loc în paharul experienţelor pentru întâlnirea cu Tine!

Ascultaţi, sunt ultimele bătăi ale ceasornicului! Ce zic mie, zic tuturor: “Vegheaţi!”

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

Cristos si pietrele templului

(12 martie, seara – Marcu 13:1-20)

Marele Templu era în construcţie de ani buni şi devenea tot mai grandios în fiecare zi. Construit cu pietre mari, albe şi lustruite, bogat împodobit cu aur acest Templu, finalizat în anul 64 d. Hr., era mândria fiecărui evreu. Ocupa aproape 1/6 din teritoriul Vechiului Ierusalim şi era modalitatea prin care dinastia irodiană credea că lasă posterităţii una dintre minunile lumii antice.

Era săptămâna premergătoare sărbătorii pascale, probabil miercuri şi Domnul Isus ieşea din Templu. Putea să se oprească şi să se întoarcă cu mâna făcută streaşină la ochi pentru a privi încă o dată ceea ce oamenii construiră pentru Tatăl Lui sau putea să mângâie admirativ piatra albă profeţind despre măreaţa zi a consacrării locaşului de închinare. Putea să binecuvânte ctitorul şi să laude construcţia şi cu siguranţă Irod ar fi fost plăcut impresionat şi şi-ar fi adus aminte de El în zilele ce băteau nerăbdătoare la uşă.

Dar avântul copilăresc şi admirativ al ucenicului este tăiat iute de cuvintele năpraznice: “Vezi tu aceste zidiri mari? Nu va rămânea aici piatră pe piatră, care să nu fie dărâmată!”… şi toţi au amuţit până pe muntele Măslinilor. Era prea mult pentru urechile lor, profeţia asta le stricase ziua, era prea de tot. Târziu, aşezaţi pe munte, nu departe de Ierusalim, cu faţa spre templul ce parcă râdea în soare, Petru, Iacov, Ioan şi Andrei se apropie sfioşi de Domnul lor şi încearcă să primească dezlegarea cuvintelor grele spuse în curtea templului? Mai este vreo şansă, vreo speranţă? N-au întreabat dacă exagerat sau nu, pentru că ştiau deja că tot ce spune El este bine cântărit.  Voiau doar să ştie când se vor întâmpla aceste lucruri şi  ce semne vor însoţi evenimentele.

Trăim din plin generaţia creştinilor legaţi de construcţii. În România post-decembristă visul fiecărui creştin, oprimat al regimului comunist, a fost să îşi construiască un loc pe care să îl dedice în slujba Marelui Preot. Startul a fost dat de mult şi, din păcate, linia de finiş încă nu se vede. Fiecare comunitate, în funcţie de posibilităţi şi mai ales de relaţiile conturate cu alte ţări, mai evanghelice decât a noastră, a încercat să îşi construiască propria catedrală, să aleagă pietre mari, albe, să le lustruiască şi să le aşeze una peste alta în ceea ce se cheamă casă de rugăciune.

Cred că în spaţiul nostru dominat de ortodoxie templul are un loc bine determinat, este un remediu psihologic destul de puternic pentru credincioşi şi o formă de închinare destul de vizibilă pentru cei de afară. Dar ceea ce mi se pare ciudat este că în ultimele zile înainte de crucificare Domnul profeţeşte împotriva unor ziduri şi nu se uită înapoi cu nici un pic de regret. Nu îi pare rău că acele ziduri vor cădea şi că vor trece milenii în care oamenii vor spera la reconstrucţia lor, nu se laudă cu acele ziduri şi nici nu pune în dreptul lor semnul binecuvântatei Sale prezenţe. Mai mult, accentul cade imediat pe oameni, pe acele pietre vii care compun Biserica adevărată şi lor li se adresează ignorând practic orice forma de construcţie. Le spune despre multele suferinţe pe care le vor avea pentru numele Lui şi nu enumeră printre ele suferinţa dărâmării bisericilor de împăraţii romani sau păgâni, de comunişti sau postmodernişti.

O, cât de tare am căzut în capcana îngrijirii de pietre reci şi fără viaţă şi cât de mult semănăm cu ucenicul entuziasmat de vederea unor ziduri măreţe! Cât de mult am ajuns să apreciem arta arhitectonică şi să o considerăm o formă de închinare veritabilă uitând adesea că singurul edificiu apreciat şi primit de Dumnezeu este cel al sufletului! Nu, nu trebuie dărâmate bisericile ci doar mutate la sfârşitul listei noastre de priorităţi unde pe primul loc trebuie să fie omul, edificiul pentru care Cristos muri!

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!