De ce a murit Cristos?

(18 martie, seara – Marcu 15:26-47)

În dimineaţa răstignirii străzile Ierusalimului erau martore evenimentului crucial al istoriei. Mulţimile care se îmbulzeau călcându-se pe picioare, preoţii care instigau şi ostaşii romani pe jumătate beţi erau cu toţii participanţi la un spectacol grotesc în care răzvrătirea credea că poate săpa mormânt Dumnezeirii. Acolo, în praful Iudeii, Dumnezeu scria cu degetul pe stâncă ultimele cuvinte ale declaraţiei de dragoste către pământenii înstrăinaţi de adevărata casă. Secole la rândul ne-am chinuit să descifrăm aceste cuvinte şi nici astăzi, când citim a mia oară relatările simple şi directe ale evangheliştilor nu putem înţelege pe deplin iubirea-I jertfitoare.

De fiecare dată când se discută de moartea Lui ispăşitoare sunt aduse argumentele de ordin teologic, cele care vin dinspre Dumnezeu spre oameni. Avem o multitudine de motive pe care le putem expune dintr-o răsuflare şi toate ne lasă să dormin liniştiţi gândindu-ne că Dumnezeu L-a trimis pe Cristos să şteargă prin moartea şi învierea Lui glorioasă condamnarea noastră. Dar oare de ce au hotărât să Îl omoare oamenii? De ce au fost mulţimile aşa de pornite împotriva Lui, de ce nu au avut somn preoţii şi pentru fiul unui tâmplar dintr-un sat obscur au tras sfori ce aveau să îi coste, au scos arginţi şi au găsit trădători?

Se ridicase ca un predicator şi începuse să vindece bolnavii, să elibereze îndrăciţii şi să aline suferinţele. Vorbea ca unul care avea putere şi în pustie înmulţise pâinile pentru acei năpăstuiţi ai sorţii. A pătrus în templu şi în loc să tacă şi să stabilească relaţii de prietenie cu marele preot a scos afară pe schimbătorii de bani şi nu s-a temut să vorbească împotriva corupţiei pe care toţi o vedeau dar o treceau sub tăcere. Nu a avut oameni care să se ocupe de imaginea personală, nu a ţintit poziţii înalte şi nu şi-a modificat discursul în funcţie de necesităţile  momentului. A fost sincer, direct, iubitor cu cei neiubiţi de nimeni şi neînduplecat cu cei care îşi uitaseră menirea de păstori ai turmei Stăpânului.  Nu a avut o agendă spirituală şi una politică, o mască pentru săraci şi una pentru bogaţi, o atitudine faţă de oamenii simpli şi alta faţă de cei care îi puteau aduce avantaje.

Rezultatul? Sistemul a făcut tot posibilul să se descotorosească de El. L-a cumpărat pe Iuda şi ameninţat pe Pilat, a adus martori mincinoşi şi au manipulat mulţimile stârnind în ele violenţa şi dezgustul faţă de Cel ce ieri le părea a fi singura soluţie. Toţi au strigat “răstigneşte-L” pentru că El reprezenta tot ceea ce ei nu puteau şi nu doreau să fie. Schimbarea pe care o aducea El cerea sacrificarea averilor şi a poziţiilor, inimă dedicată şi viaţă nouă.

Am transformat creştinismul într-un sistem în care Evanghelia a devenit forma lucrurilor şi nu fondul lor, formă care acapareaza limbaj şi înfăţişare exterioară dar uită să cuprindă trăire şi principii de viaţă. Am construit un sistem în care, încet dar sigur, ne-am cumpărat măşti de circumstanţă şi avem agende de lucru diferite, un sistem în care Biserica nu mai polarizează viaţa oamenilor ci decât patronează o anumită zi a săptămânii. A început să ne fie teamă să recunoaştem adevărul şi fiecare cuvânt îl cumpănin astfel încât să nu deranjăm pe nimeni, nici măcar pe cel care ne fură zilnic mărturia în lume. Evanghelia nu ne mai transformă pe noi, zi de zi în chipul Lui, ci noi o purtăm de la un pol al interesului la altul.

Sistemul nostru trebuie reformulat dar oare cine va fi gata să calce pe urmele lui Cristos şi să plătească preţul?

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

Distribuie:

Ochelarii murdari ai lumii

(17 martie, seara – Marcu 15:1-25)

Erau adunaţi în jurul Pretoriului (odaia de judecată a lui Pilat) încă de la primele ore ale dimineţii. Se strânseseră acolo cu mic şi mare, bărbat şi femeie, tânăr şi bătrân pentru că era rost să se rupă monotonia sărbătorilor cu un eveniment ce făcea să tresalte fiecare suflet. Dinainte de răsăritul soarelui se răspândise vorba prin oraş că preoţii şi cărturarii i-au venit de hac Învăţătorului din Nazaret; se ştia că fusese judecat de însuşi marele preot şi găsit vinovat de blasfemie dar cine ştie câte se vor fi întâmplat la adăpostul întunericului din noaptea trecută? Ziua promitea să devină interesantă şi zdrenţuroşii din Ierusalim alături de oameni cucernici suiţi la praznic, de neamuri interesate de afaceri şi bogaţi blazaţi se îndreptau spre locul judecăţii lui Pilat.

După un interogatoriu fugar, obosit şi trist, neliniştit de mulţimea de afară şi alarmat de veştile rele de la Roma, Pilat iese înaintea evreilor pe care nu îi putea suporta, împreuna cu tăcutul prizonier. Nici nu păşeşte bine în faţa acelei gloate că şi aude cerut cu neruşinare darul de sărbătoare: un prizonier liber. “Voiţi să slobozesc pe Împăratul iudeilor?”. La început  se auzi pe la colţuri numele Baraba, nume  preluat de tot mai multe voci până multimea deveni una: “Nu împăratul ci vagabondul, nu regele ci cerşetorul!”. De aici şi până la dorinţa de a se îmbăta cu sânge nevinovat  mai era doar un pas şi mulţimea setoasă îl făcu fără să stea pe gânduri.

Ştiu că au fost influenţaţi şi ştiu că în acea vreme preoţimea avea un rol împortant în conştiinţa fiecărui individ. Ceea ce este însă şocant este lipsa de ezitare a unei mulţimi care mai ieri asistase la învăţăturile Împăratului, se săturase din pâinea Lui şi se simţise încurajată de cuvântările pline de speranţă. Văzură oameni vindecaţi şi demoni izgoniţi şi nu erau străini nici de posibilitatea ca El să fie Mesia şi cu toate astea strigă: răstigneşte-L! Îi văd parcă aievea, arşi de soare, vlăguiţi de jugul roman, cu ochii numai văpăi şi cu sufletul cârcit. Atunci, acolo ei făceau greşeala care se lipeşte adeseori şi de sufletul omului modern, presupus emancipat: alegeau imediatul în detrimentul viitorului, vizibilul în detrimentul invizibilului glorios, non-valoarea primită rapid în detrimentul comorii ce trebuie aşteaptată.

Fiul tâmplarului din Nazaret avea un discurs frumos, înăltător, diferit de tot ce auzise poporul ales până atunci. Învăţătura lui despre Dumnezeire era atrăgătoare, minunile Lui îl puteau dovedi măcar un mare profet şi puterea Lui putea proveni direct din cer dar El era propovăduitorul unei Împărăţii care vine, al unui viitor care trebuie aşteptat cu răbdare. Baraba? Hm, Baraba era fiul veacului iar veacul îşi iubea mult fiii. El luptase împotriva romanilor, nu promitea nimic pentru viitor dar acum era gata să pună mâna pe cuţit şi să taie jugul greu ce apăsa asupra lor. Sorţi de izbândă nu avea dar pentru că încercase şi era dispus să continue în nebuneasca-i încercare era mai de dorit decât Regele  Împărăţiei de dincolo!

Nu îi judecaţi prea tare pe evrei, acţiunile noastre nu sunt cu nimic mai presus de ale lor. Suntem şi astăzi înclinaţi să ne uităm efemeritatea şi să alegem ceea ce este rapid, uşor de obţinut şi cu avantaje imediate. Alegem să ne îngrijească alţii copiii sau să îi educe televizorul în timp ce noi ne ocupăm de lucruri “cu adevărat importante”: parvenire socială şi economică. Alegem predicile subiective în locul studiului atent, video în locul cărţii, mulţime în locul solitudinii, zgomot în locul liniştii, bani în locul valorilor. O, de câte ori ne sunt orbiţi ochii de neghina pe care o culegem înfriguraţi şi cât de rar mai vedem adevăratele valori.

Oare cum ar arăta lumea din jurul nostru dacă am da jos, încet şi cu emoţie, ochelarii murdari ai veacului şi ne-am lăsa ochii să privească prin prisma Împărăţiei?

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

Distribuie:

Tribunalele noastre

(16 martie, seara – Marcu 14:54-72)

La adăpostul întunericului, bizuindu-se pe vrednici supuşi de la curţile împărăteşti şi, vai, de la  casele preoţeşti Diavolul benchetuia. Ridica sus paharul răutăţii şi cu ochii scânteind de viclenie pregătea în detaliu ultimele ore ale Trimisului. Aici, pe pământul Lui şi cu ajutorul vechiului popor al legământului, el, Adversarul, va înjunghia Leul din Iuda o dată pentru totdeauna şi se va îmbăta cu sângele Lui. Ce ironie fină, cu mult mai presus de toate ironiile regizate până atunci!

O mulţime de oameni cu bâte şi ciomege duceau îngenungheat pe Cel ce le stricase planurile vindecând pe bolnavi, tămăduind pe nenorociţi, alungând demonii şi stergând lacrimile, hrânindu-i în pustie pe saraci şi vorbind tuturora de o altă Împărăţie. Oameni de nimic erau şi atunci la fiecare colţ de stradă şi în locuri alese se găseau oameni gata să sărute opincile pline de praf ale şefului pentru un dinar în plus. Se găsi o mulţime care să nu pună la îndoială justeţea arestării în pripă şi  care să se simtă importantă pentru că duce la îndeplinire o misivă preoţească, oricât de ciudată pare aceasta.

În palatul lui, Marele preot Caiafa ardea de nerăbdare. “Auzi tu, 30 de arginţi pentru un tâmplar din Nazaret. Parcă a ieşit vreodată ceva bun din acel colţ uitat de lume! Măcar să merite şi să scăpăm o dată de agitaţia creată de acest nimic. Măcar dacă ar mai cădea câteva capete împreună cu el pentru ca osteneala nopţii să fie bine plătită. Cine ştie, poate pica însuşi Pilat, nenorocitul ăla din Pont! Calfă, să fie pregătiţi martorii! Şi cheamă-i în curte pe toţi bătrânii, cărturarii şi fariseii pe care îi poţi găsi!”… iar Satan se grăbise să ocupe jilţul de stăpân!

Deşi legiuni de îngeri îi stăteau la dispoziţie, armate întregi ale luminii ar fi putut risipi într-o clipă întunericul gros al nopţii trădării, Domnul tace. Se uită la ei, îi compătimeşte şi doar recunoaşte ceea ce pentru noi e rază de speranţă: “Da, sunt Cristosul, Fiul Celui Binecuvântat”. Îl bat şi scuipă arătându-I direct dispreţul lor, îşi sfâşie hainele şi rânjesc în ascuns, se aruncă asupra Lui cu pumnii şi îi hotărăsc moartea. El tace iar Vrăjmaşul râde biciuindu-L!

Scena din curtea Marelui Preot pare a fi, de-a lungul istoriei însângerate a creştinismului, înmulţită cu infinitul. De când marii preoţi creştini au devenit preocupaţi de robe şi nu de oameni, de politică şi nu de suflete, de pârghii sociale şi aranjamente ecleziastice şi nu de veşnicie, de imagine şi nu de adevăr, de poziţii şi titluri şi nu de Evanghelie, de atunci am simţit nevoia să îi condamnăm rapid pe aceia care nu aleargă alături de noi spre potopul de beneficii.

Suntem experţi în înfiinţarea tribunalelor bisericeşti în mijlocul cărora prindem pe toţi acei care îndrăznesc să ne trezească, fie şi doar pentru o secundă, din somnul spiritual în care suntem afundaţi. Nu ducem lipsă nici de martori mincinoşi şi nici măcar de profitori dornici să parvină cu orice preţ.  Ne stârnim repede împotriva a tot ce ni se pare rupt de dogma şi tradiţia proprie dar închidem ochii cu indulgenţă la tot ce este bine plătit.

Domnul tace iar! E vremea în care suntem lăsaţi să acţionam aşa cum considerăm necesar dar fiecare sentinţă murdară este trecută la catastif… “ferice de cei prigoniţi din pricina dreptăţii”

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

Distribuie:

E vineri… dar duminica soseste!

Sunt doar câteva versuri care reuşesc să adune în cuvinte firave însemnătatea zilei de vineri din săptămâna mare. E vineri şi sunt atâtea poveri care ne zdrenţuiesc sufletul, atâta întuneric în jur şi atâta durere strânsă în inimi cârpite… dar e doar vineri…

Iată versurile:

S.M. Lockridge:

It’s Friday
Jesus is praying
Peter’s a sleeping
Judas is betraying
But Sunday’s comin’

It’s Friday
Pilate’s struggling
The council is conspiring
The crowd is vilifying
They don’t even know
That Sunday’s comin’

It’s Friday
The disciples are running
Like sheep without a shepherd
Mary’s crying
Peter is denying
But they don’t know
That Sunday’s a comin’

It’s Friday
The Romans beat my Jesus
They robe him in scarlet
They crown him with thorns
But they don’t know
That Sunday’s comin’

It’s Friday
See Jesus walking to Calvary
His blood dripping
His body stumbling
And his spirit’s burdened
But you see, it’s only Friday
Sunday’s comin’

It’s Friday
The world’s winning
People are sinning
And evil’s grinning

It’s Friday
The soldiers nail my Savior’s hands
To the cross
They nail my Savior’s feet
To the cross
And then they raise him up
Next to criminals

It’s Friday
But let me tell you something
Sunday’s comin’

It’s Friday
The disciples are questioning
What has happened to their King
And the Pharisees are celebrating
That their scheming
Has been achieved
But they don’t know
It’s only Friday
Sunday’s comin’

It’s Friday
He’s hanging on the cross
Feeling forsaken by his Father
Left alone and dying
Can nobody save him?
Ooooh
It’s Friday
But Sunday’s comin’

It’s Friday
The earth trembles
The sky grows dark
My King yields his spirit

It’s Friday
Hope is lost
Death has won
Sin has conquered
and Satan’s just a laughin’

It’s Friday
Jesus is buried
A soldier stands guard
And a rock is rolled into place

But it’s Friday
It is only Friday
Sunday is a comin’!

Distribuie:

Cristos si pietrele templului

(12 martie, seara – Marcu 13:1-20)

Marele Templu era în construcţie de ani buni şi devenea tot mai grandios în fiecare zi. Construit cu pietre mari, albe şi lustruite, bogat împodobit cu aur acest Templu, finalizat în anul 64 d. Hr., era mândria fiecărui evreu. Ocupa aproape 1/6 din teritoriul Vechiului Ierusalim şi era modalitatea prin care dinastia irodiană credea că lasă posterităţii una dintre minunile lumii antice.

Era săptămâna premergătoare sărbătorii pascale, probabil miercuri şi Domnul Isus ieşea din Templu. Putea să se oprească şi să se întoarcă cu mâna făcută streaşină la ochi pentru a privi încă o dată ceea ce oamenii construiră pentru Tatăl Lui sau putea să mângâie admirativ piatra albă profeţind despre măreaţa zi a consacrării locaşului de închinare. Putea să binecuvânte ctitorul şi să laude construcţia şi cu siguranţă Irod ar fi fost plăcut impresionat şi şi-ar fi adus aminte de El în zilele ce băteau nerăbdătoare la uşă.

Dar avântul copilăresc şi admirativ al ucenicului este tăiat iute de cuvintele năpraznice: “Vezi tu aceste zidiri mari? Nu va rămânea aici piatră pe piatră, care să nu fie dărâmată!”… şi toţi au amuţit până pe muntele Măslinilor. Era prea mult pentru urechile lor, profeţia asta le stricase ziua, era prea de tot. Târziu, aşezaţi pe munte, nu departe de Ierusalim, cu faţa spre templul ce parcă râdea în soare, Petru, Iacov, Ioan şi Andrei se apropie sfioşi de Domnul lor şi încearcă să primească dezlegarea cuvintelor grele spuse în curtea templului? Mai este vreo şansă, vreo speranţă? N-au întreabat dacă exagerat sau nu, pentru că ştiau deja că tot ce spune El este bine cântărit.  Voiau doar să ştie când se vor întâmpla aceste lucruri şi  ce semne vor însoţi evenimentele.

Trăim din plin generaţia creştinilor legaţi de construcţii. În România post-decembristă visul fiecărui creştin, oprimat al regimului comunist, a fost să îşi construiască un loc pe care să îl dedice în slujba Marelui Preot. Startul a fost dat de mult şi, din păcate, linia de finiş încă nu se vede. Fiecare comunitate, în funcţie de posibilităţi şi mai ales de relaţiile conturate cu alte ţări, mai evanghelice decât a noastră, a încercat să îşi construiască propria catedrală, să aleagă pietre mari, albe, să le lustruiască şi să le aşeze una peste alta în ceea ce se cheamă casă de rugăciune.

Cred că în spaţiul nostru dominat de ortodoxie templul are un loc bine determinat, este un remediu psihologic destul de puternic pentru credincioşi şi o formă de închinare destul de vizibilă pentru cei de afară. Dar ceea ce mi se pare ciudat este că în ultimele zile înainte de crucificare Domnul profeţeşte împotriva unor ziduri şi nu se uită înapoi cu nici un pic de regret. Nu îi pare rău că acele ziduri vor cădea şi că vor trece milenii în care oamenii vor spera la reconstrucţia lor, nu se laudă cu acele ziduri şi nici nu pune în dreptul lor semnul binecuvântatei Sale prezenţe. Mai mult, accentul cade imediat pe oameni, pe acele pietre vii care compun Biserica adevărată şi lor li se adresează ignorând practic orice forma de construcţie. Le spune despre multele suferinţe pe care le vor avea pentru numele Lui şi nu enumeră printre ele suferinţa dărâmării bisericilor de împăraţii romani sau păgâni, de comunişti sau postmodernişti.

O, cât de tare am căzut în capcana îngrijirii de pietre reci şi fără viaţă şi cât de mult semănăm cu ucenicul entuziasmat de vederea unor ziduri măreţe! Cât de mult am ajuns să apreciem arta arhitectonică şi să o considerăm o formă de închinare veritabilă uitând adesea că singurul edificiu apreciat şi primit de Dumnezeu este cel al sufletului! Nu, nu trebuie dărâmate bisericile ci doar mutate la sfârşitul listei noastre de priorităţi unde pe primul loc trebuie să fie omul, edificiul pentru care Cristos muri!

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

Distribuie:

În jurul crucii

(15 februarie, seara – Matei 27:27-50 )

Oricâte cuvinte am căuta şi oricâte fraze am compune, înţelesul ultimelor ore pe care Domnul Isus le-a petrecut în chin ne scapă. Reuşim câteodată să ne imaginăm scenele, adesea ajutaţi de diverse imagini cinematografice foarte plastice, îl vedem căzut sub greutatea crucii, auzim parcă biciul roman cum şuieră şi mulţimile îmbătate de sânge cum se îngrămădesc. Dar importanţa şi semnificaţia acelor ore ne scapa dureros de mult şi oricâte cărţi am scrie tot nu am reuşi să-i înţelegem pe dea-ntregul jertfa şi nu putem măsura magnitutidea momentului şi implicaţiile lui pentru istoria omenirii.

Priviţi la oamenii care s-au adunat buluc în jurul evenimentului de pe străzile Ierusalimului, care îşi ucidea încă o dată prorocii şi refuza cu forţă orice cercetare din partea Stăpânului. Cei de ieri parcă sunt cei de astăzi, cei de atunci parcă se multiplică şi se regăsesc adesea printre noi.

Sunt, pe de o parte, soldaţii romani. Oricât de viteji s-ar fi crezut şi oricât de încercaţi ar fi fost de focul luptei, mulţi dintre ei nu suportau o crucificare dacă nu erau suficient de beţi. Era prea mult şi pentru ei, prea multă cruzime şi prea mult sânge de la un singur om, prea cumplită tortură. Dar odată aflaţi sub însemnul alcoolului slujba ingrată devenea o plăcere ba chiar găseau şi resurse să se distreze copios, să joace zaruri, să se închine în chip de batjocură şi să împartă între ei o pradă săracă. Câţi ca ei şi astăzi! Ascunşi din cauza loviturilor vieţii ei îşi ridică imediat capul cum un succes de moment, o bravură vinovată sau un interes meschin îi îmbată. Pentru cupa de venin dulce al lumii sunt gata să răstignească, să jefuiască şi să batjocorească o dată în plus pe Fiul lui Dumnezeu şi pe răscumpăraţii Lui. Ce tristă amăgire!

Apoi, sunt preoţii şi cărturarii, intriganţii de serviciu ai acelor zile. Ei stau pe margine, cunosc bine mulţimea şi mai ales  subiecţii din ea pe care îi pot folosi în interese proprii, numai buni pentru a face treaba lor murdară. Un cuvânt spus atunci când trebuie, o aluzie potrivită la momentul oportun, o pungă de bani când este absolut necesar şi Cel care nu se potrivea cu ideile lor, Cel care a cunoscut fundamentul  corupt şi a declarat public adânca lor corupţie este deja în drum spre moarte, cu crucea în spate. Cruzimea lor este curată, ei nu se murdăresc cu sânge şi nici nu pot fi găsiţi vinovaţi direcţi dar orice formă ar îmbrăca, cruzimea rămâne cruzime iar o crimele au şi vinovaţi morali. Câţi ca ei şi astăzi! Orice părere ce nu se supune sistemului lor, orice om care nu se încadrează în limitele descrise de ei, orice îndrăzneț care vrea să descopere adevărul este imediat exclus şi trimis către crucificările moderne. Ei sunt curaţi pe dinafară, au ştiut să păstreze imaginea inocenţei dar pe interior poartă vina miilor de crime ai căror autori morali sunt! Au cheile Împărăţiei dar le ţin în seif iar seiful este prăfuit!

Priviţi mulţimea, cea care ieri îl primea pe Învăţătorul călare pe măgăruş şi care acum îl scuipă, batjocoreşte şi insultă. Ei, cei care ieri mâncară din pâinea şi peştii înmulţiţi de El, ei cei care văzură cu ochi lor minuni fără număr şi semne fără tăgadă, ei sunt acum instrumentele torturii, agenţii activi ai preoţiei. Mulţimea de ieri care Îl crucifica pe Prinţul Păcii şi dăruitorul mântuirii a construit apoi ruguri pentru “eretici” în pieţele oraşelor, a mărşăluit în cruciade iar umple astăzi stadioane întregi închinându-se oamenilor, bunăstării şi binelui personal. O mulţime fără păstor, bătută de vântul interesului şi purtată de valul prostiei.

“Sub crucea Ta, Doamne Isuse

Vreau să rămân pe veci plecat

Sa-mi plâng viaţa mea trecută

Şi-amarul negrului păcat


Sub crucea Ta voi pune totul

Şi Ţie-n veci voi fi supus

Plângând voi spune tuturora

Că-atât de bun eşti tu Isus


În noaptea grea şi fără urme

Cărarea Tu-mi vei lumina

Şi oricâte vânturi de vor bate

Voi sta mereu sub crucea Ta!”


Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

Distribuie: