Garanţiile victoriei!

(16 februarie, dimineaţa – Levitic 19-20)

Veneau din Egipt, popor de sclavi conduşi de un om blând şi cu pretenţia că pentru ei luptă Dumnezeu, zeitate supremă şi deosebit de activă. Priviţi de departe de celelalte naţiuni care îi înconjurau, evreii erau un fel de naţiune ciudată, controversată şi ameninţătoare. Li se urmăreau mişcările, erau păziţi pas cu pas şi fiecare împărat căuta să facă alianţă pentru a se apăra de ei deşi cred că la început nu prea au simţit teama ci chiar s-au distrat pe seama lor. Erau ei mulţi şi poate că au reuşit să îl înfrângă pe Faraon dar iata-i în pustie. Cine să-i conducă cu mână de fier? Cine să organizeze o armată din mulţimea aceea şi cum să îi antreneze? Erau plecaţi de luni bune din Egipt dar nu depăşiseră pustia şi se auzea că au început să moară o parte dintre ei, că există neînţelegeri în tabără şi că Moise, conducătorul lor urca des pe munte şi lipsea mult. În definitiv un popor de sclavi, oricât de mare ar fi acesta rămâne un popor de sclavi.

Ceea ce toate celelalte națiuni nu ştiau era faptul că victoria evreilor nu venea din mărimea sau măiestria armatei, din geniul generalilor care îi conduceau şi nici măcar din nevoia disperată de o ţară, nevoie care îi putea împinge la o luptă pe viaţă şi pe moarte. S-au oprit în pustie nu pentru a organiza neapărat o armată, nici pentru a pune la cale o strategie militară ci pentru a rezolva aspectul ce va decide victoria sau eşecul lor de-a lungul fiecărei bătălii pe care o vor da: relaţia cu Dumnezeu. Armele puteau fi ruginite, strategia putea să aibă lacune şi forţa lor în luptă putea să fie depăşită dar nu aveau voie să pornească spre nici o bătălie fără Dumnezeu ca agent activ. S-au oprit pentru a da la o parte obiceiurile rele, a învăţa raportarea şi închinarea înaintea lui Dumnezeu şi mai ales pentru a înţelege că tot ceea ce fac onorează sau nu Numele lui Dumnezeu între ei. Poate că erau altfel, ciudaţi şi nepotriviţi contextului istoric în care se aflau, nepregătiţi pentru luptele care le stăteau în faţă, cu mentalitate de sclavi şi văduviţi de genii militare cu carieră dar ei aveau ceva ce îi va face de fiecare dată superiori: Numele lui Dumnezeu pe care trebuiau să-L sfinţească în orice circumstanţă.

Luptele vieţii vin; pentru unele suntem pregătiţi, altele ne iau prin surprindere; în cadrul unora ştim cum să acţionam iar în faţa altora credem că singurul lucru de făcut este să capitulăm. Suntem şi noi ca evreii din acele zile, refugiaţi ai lumii noastre, sclavi eliberaţi de jugul aspru al păcatului. Învăţăm cu greu că purtăm, în chipul nostru de lut, nu numai amprenta dumnezeirii ci şi Numele Celui de dincolo de Soare.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

Sfinţenia – o practică zilnică

(11 februarie, dimineaţa – Leviticul 11-12)

Fiecare evreu din tabără ştia că are de a face cu un Dumnezeu caracterizat de sfinţenie. Probabil că nu ştiau ei prea bine ce înseamnă această sfinţenie, nu aveau termeni de comparaţie foarte proeminenţi. Faraon, cu toate hainele lui scumpe, cu machiajul sofisticat şi cu grandomania cu care facea fiecare lucru, cu piramidele şi cultul morţilor aşa de bine pus la punct, nu era un exemplu de sfinţenie, cel puţin nu una asemănătoare celei propovăduită şi explicată de Moise. Nu au fost un exemplu puternic nici preoţii, preotesele, vracii şi vrăjitorii din Egipt. Ritualurile lor nu se sfârşeau cu acte ce ar fi fost acceptate acum în tabăra din pustie şi de multe ori fuseseră văzuţi cum îţi schimbă comportamentul şi principiile în funcţie de vântul interesului.

În tabără sfinţenia era altceva, cu mult mai presus de ceea ce au văzut ei în Egipt. Preoţii, ca reprezentanţi ai lui Dumnezeu, trăiau o sfinţenie zilnică. Orice abatere era pedepsită aspru şi au fost şocaţi şi înspăimântaţi să-i vadă pe Nadab şi Abihu târâţi afară din tabără doar din cauza unui foc străin adus pe altar.  Parcă mai ieri toţi băură din ceasca cu apă şi cenuşă pentru că au îndrăznit să-şi facă un idol şi să petreacă în jurul lui. Nu era de joacă cu această sfinţenie, fiecare zi petrecută în afara ei era o zi pe muchea cuţitului, pe marginea prăpastiei.

Încet evreii aveau să afle ce este şi cum se trăieşte cu sfinţenia. Înţelegeau în fiecare zi că a fi sfânt înseamnă a fi pus deoparte, a fi diferit dar nu după reguli proprii ci după prescripţiile lui Dumnezeu. Din fiecare eveniment în care erau protagonişti sau doar spectatori ei înţelegeau că sfinţenia te ţine departe de mânia aprinsă a lui Dumnezeu, te face părtaş activ al marii familii ce deţinea promisiunile.  Sfinţenia se trăia în tabără, lipsa ei era un motiv de separare dureroasă şi de locuire în afara taberei, ostracizat, îndepărtat, privit de întreaga comunitate drept rău şi neavenit.

Şi mai aflau ceva evreii: sfinţenia însemna sănătatea trupului şi a minţii. Erau învăţaţi să nu se atingă de anumite animale a căror carne le-ar fi creat probleme, ştiau că trebuie să îşi ferească lucrurile şi trupurile de animale moarte şi că trebuie să fie cu mult mai atenţi atunci când trec prin etape ce pot aduce boli asupra întregii familii.

Articolele de ziar, buletinele de ştiri, evenimentele din stradă, spitalele şi judecătoriile ne spun că trăim într-o lume ce ar trebui dusă la azil şi pusă în cămaşă de forţă, o lume ce înnebuneşte în fiecare zi mai mult. Motivul alienării societăţii noastre este acelaşi, neschimbat de veacuri: lipsa unei sfinţenii trăită  zilnic. Sfinţenia nu numai că ne apropie de Dumnezeu, dar ne asigură şi o modalitate sănătoasă de a trăi. Sfinţenia este cheia unei vieţuirii în armonie cu tot ce ne înconjoară, cu Cerul şi cu noi înşine.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009.