Sfinţenia – o practică zilnică

(11 februarie, dimineaţa – Leviticul 11-12)

Fiecare evreu din tabără ştia că are de a face cu un Dumnezeu caracterizat de sfinţenie. Probabil că nu ştiau ei prea bine ce înseamnă această sfinţenie, nu aveau termeni de comparaţie foarte proeminenţi. Faraon, cu toate hainele lui scumpe, cu machiajul sofisticat şi cu grandomania cu care facea fiecare lucru, cu piramidele şi cultul morţilor aşa de bine pus la punct, nu era un exemplu de sfinţenie, cel puţin nu una asemănătoare celei propovăduită şi explicată de Moise. Nu au fost un exemplu puternic nici preoţii, preotesele, vracii şi vrăjitorii din Egipt. Ritualurile lor nu se sfârşeau cu acte ce ar fi fost acceptate acum în tabăra din pustie şi de multe ori fuseseră văzuţi cum îţi schimbă comportamentul şi principiile în funcţie de vântul interesului.

În tabără sfinţenia era altceva, cu mult mai presus de ceea ce au văzut ei în Egipt. Preoţii, ca reprezentanţi ai lui Dumnezeu, trăiau o sfinţenie zilnică. Orice abatere era pedepsită aspru şi au fost şocaţi şi înspăimântaţi să-i vadă pe Nadab şi Abihu târâţi afară din tabără doar din cauza unui foc străin adus pe altar.  Parcă mai ieri toţi băură din ceasca cu apă şi cenuşă pentru că au îndrăznit să-şi facă un idol şi să petreacă în jurul lui. Nu era de joacă cu această sfinţenie, fiecare zi petrecută în afara ei era o zi pe muchea cuţitului, pe marginea prăpastiei.

Încet evreii aveau să afle ce este şi cum se trăieşte cu sfinţenia. Înţelegeau în fiecare zi că a fi sfânt înseamnă a fi pus deoparte, a fi diferit dar nu după reguli proprii ci după prescripţiile lui Dumnezeu. Din fiecare eveniment în care erau protagonişti sau doar spectatori ei înţelegeau că sfinţenia te ţine departe de mânia aprinsă a lui Dumnezeu, te face părtaş activ al marii familii ce deţinea promisiunile.  Sfinţenia se trăia în tabără, lipsa ei era un motiv de separare dureroasă şi de locuire în afara taberei, ostracizat, îndepărtat, privit de întreaga comunitate drept rău şi neavenit.

Şi mai aflau ceva evreii: sfinţenia însemna sănătatea trupului şi a minţii. Erau învăţaţi să nu se atingă de anumite animale a căror carne le-ar fi creat probleme, ştiau că trebuie să îşi ferească lucrurile şi trupurile de animale moarte şi că trebuie să fie cu mult mai atenţi atunci când trec prin etape ce pot aduce boli asupra întregii familii.

Articolele de ziar, buletinele de ştiri, evenimentele din stradă, spitalele şi judecătoriile ne spun că trăim într-o lume ce ar trebui dusă la azil şi pusă în cămaşă de forţă, o lume ce înnebuneşte în fiecare zi mai mult. Motivul alienării societăţii noastre este acelaşi, neschimbat de veacuri: lipsa unei sfinţenii trăită  zilnic. Sfinţenia nu numai că ne apropie de Dumnezeu, dar ne asigură şi o modalitate sănătoasă de a trăi. Sfinţenia este cheia unei vieţuirii în armonie cu tot ce ne înconjoară, cu Cerul şi cu noi înşine.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009.

De la sublim la ridicol

(25 ianuarie, seara – Matei 16)

Sunt multe implicaţii ale acestui capitol, implicaţii majore şi care ne-au urmărit timp de două milenii (de exemplu afirmaţia pe care Domnul Isus o face în vs. 18-19 a stat şi stă la baza întregii succesiuni apostolice în Biserica Catolică). Dar, dincolo de toate învăţămintele, capitolul 16 din Evanghelia lui Matei este capitolul lui Petru.

Istoria vieţii noastre se reflectă atât de bine în istoria pe care Petru o trăieşte în acest capitol. De la sublim şi aşa de aproape de adevăr, la greşit, departe de adevărata însemnătate a evenimentelor, de la încrezător la deziluzionat, Petru arată aşa de bine spre mersul sinusoidal al vieţii oamenilor, fiinţe limitate în timp, spaţiu şi înţelegere.

Totul pornise de la o întrebare. Era aceeaşi întrebare pe care Matei a pus-o în spatele fiecărui verset din cartea sa, întrebarea la care fiecare evreu trebuia să găsească un răspuns. Cine ziceţi că este Isus Cristos? O întrebare aparent simplă dar de care oamenii continuă să se împiedice.

Răspunsul vine de la impulsivul Petru care avea o sclipire de geniu călăuzit de Duhul Sfânt. În contextul acela, în care Petru trăia, era o întrebare dificilă cu un răspuns pe măsură. Domnul Isus tocmai refuzase să dea vreun semn fariseilor, semn care l-ar fi certificat oarecum. Ucenicii nu reuşesc nici măcar să deslușească dacă Domnul Isus se referea la pâine sau vorbea iar în pilde dar Petru vede şi vede desluşit: “Tu eşti Cristosul, Fiul Dumnezeului celui viu!”. Sa vezi desluşit ca Petru, în vremuri confuze este un act pe care numai harul îl lucrează în viaţa ta.

Şi când reuşeşti să vezi aşa şi îţi mai dai şi seama de isprava ta, începi să te consideri infailibil. Deja cunoşti detaliile Împărăţiei, ştii cum va acţiona Dumnezeu şi ştii şi de ce o va face aşa. Eşti deja un învăţător iar oamenii şi Însuși Dumnezeu ar trebui să te asculte.  Ce nu şti însă este că deja ai coborât în ţărână, că greşeşti şi doar ai învăţat prima literă iar până la ultima mai este drum lung. Petru urcă pe cele mai înalte trepte ale adevărului ca în minutul imediat următor să se vadă greşit, departe de intenţiile Domnului Lui, departe de adevăr. O lecţie amară! Dar lecţiile amare sunt cele din care învăţăm cel mai mult!

De aici puteti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009. Pentru a primi constant devotionalul zilnic puteti sa:

- va abonati la newsletter lasand un comentariu aici cu mentiunea newsletter

- daca folositi un program de citire feed, prin click pe feed on articole situat in coltul din dreapta sus.

si har dupa har…

Sunt momente in care te prabusesti sau simti ca momentul prabusirii este tot mai aproape. Momente grele, in care cerul pare plumburiu, rugaciunea searbada si fara speranta de raspuns. Uneori nici sa te rogi nu mai poti si singura intrebare care iti staruie in mine este „Doamne, dar cu acesta ce va fi?”

Poate ca nu ti s-a intamplat nimic deosebit, viata a curs asa cum o face de obicei. Viata ti s-a intamplat. Nimeni nu s-a indreptat rautacios asupra ta, barca ta nu a fost izbita de stanci ci stai confortabil in ea si marea este linistita. Si cu toate astea nu te simti bine, apele nu sunt ale tale. Incerci sa iti definesti starile prin care treci, sa le prinzi cumva intr-o schema, sa intelegi de unde vin ca sa pricepi incotro te indrepti. Dar nici asta nu iese.

Am trecut de cateva ori pe drumul asta. Nu este un drum placut. De fiecare data m-am intrebat: oare ce gandeste Dumnezeu despre starea mea. Vine de la EL? Ar trebui sa inteleg ceva din ea? Este vreo litera a alfabetului care trebuie invatata aici? Nu stiu. Dar stiu ca de fiecare data, peste nelinistea inimi mele s-a lasat harul Sau. Un har care m-a invaluit, m-a inundat.

Oare ce inseamna ce zicea Ioan: “Si noi toti am primit din plinatatea Lui, si har dupa har“. Poate viata sa fie privita ca o succesiune de momente in care primesti har? ma intreba cineva aseara. Hm… cred ca da. Harul este asa de felurit, si asa de personal. Momentele tristetii noastre au nevoie de harul mangaierii Lui.

Si care sunt ferestrele prin care harul intra in viata noastra, ca un mire in odaia lui?

(va urma)

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=cyFxArMeRDI&feature=related]

… dar ramai in mine!

[A apărut cartea Adam şi Cristos scrisă de Iosif Birau. Detalii aici]

Era deja 31 martie 2008. Plecasem din Brasov de la ora 18 si de atunci am condus intins spre Arad. Se facuse noapte si masinile de pe valea Muresului se imputinasera. Am condus un pic trist, desi motive mari nu erau, si un pic obosit. De fapt ochii imi erau grei si lumina farurilor abia reusea sa strapunga noaptea. O noapte ce se revarsa parca din toate partile, care cauta sa ma inabuse. Sau sa ma imbratiseze…

Unul dintre amicii mei imi facuse un cadou. Era un CD cu muzica folk. In pustietatea noptii, atunci cand eram aproape de Arad, in urechile mele  rasuna cantecul urmator.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=Iwe24YMleag]

E un cantec trist. Foarte trist! Si nici acum nu stiu de ce acest CD a ajuns la mine si nici macar de ce, in noaptea aceea, am ascultat la nesfarsit piesa Tatianei Stepa. Pur si simplu nu ma puteam satura de ea.

10 aprilie 2008.  Tot noaptea si intunericul ma invaluia inca o data. Nu mai eram singur in masina dar rasuna aceeasi cantare. Conduceam spre Vicov si cantecul devenise laitmotiv al zilelor acelea.

De atunci au trecut mai mult de 3 luni si cantecul a rasunat adeseori. Asa cum “o noua zi” era cantecul vietii, “in  noaptea asta” devenise imnul despartirii. Nu al mortii, pentru ca moartea nu poate zmulge nimic din Mainile Domnului meu, ci al unei dureroase despartiri.

Am hotarat sa continui sa scriu pe blog dar eram dator cu un ultim post celui ce va ramane in mintea, inima si sufletul meu atat cat eu voi mai pribegi prin viata. Iosif nu va putea fi niciodata inlocuit! Acum, cand praful durerii s-a asternut greu in mine, acum imi este mai usor. Dorul revine deseori, dor dupa discutiile cu el, dupa blandetea si sfaturile lui, dupa linistea pe care o raspandea prin simpla prezenta. Revine si parerea de rau ca a lasat asa de putine in urma, el cel ce putea sa ne imbogateasca mai mult. Dar poate ca Stapanul a avut trebuinta de el in alta parte…

La final, in dimineata invierii ne vom reintalni. Nu numai cred asta ci o stiu cu siguranta! Ne vom imbratisa si vom povesti. Nu vom plange, pentru ca acolo nu este locul lacrimilor! Ci doar ne vom fi sfarsit amandoi pribegia si adevarata viata abia va avea sa inceapa!

Pana atunci, adio draga Iosif… dar ramai in mine!

Un inger a plecat!

[A apărut cartea Adam şi Cristos scrisă de Iosif Birau. Detalii aici]

Cochetez de mult cu ideea de a scrie ceva pe blog si nu numai. Dar de fiecare data frica de scris m-a tinut departe. Mi-e frica de ceea ce pot sa spun, mi-e frica sa nu cumva, in epoca superficialitatilor de tot felul, sa fiu si eu unul…dar astazi m-am hotarat. Si bineinteles ca hotararea a primit sprijin, de undeva din exteriorul meu…

L-am cunoscut inca din primul an de facultate. Eram colegi dar eram asa de diferiti, sau cel putin asa credeam eu. Eu veneam dintr-un mediu crestin mai liber, el, de acolo, de unde se agata harta in cui dar de unde si copiii cresc cu Scriptura pe picioare. Eu eram obisnuit cu lauda si inchinarea, ochii inchisi si suflet adesea gol, cu salvarea aparentelor si asa mai departe. Eram mic si nestiutor. El.. hm, el avea in spate experienta intr-o biserica de peste 1000 de membri, traditii si foc, formare si deprinderi crestine. Am crezut ca nu ne potrivim si ca nu ne putem intelege… intr-un final a invins spiritul lui impaciuitor.

Statea singur, ca geniile de odinioara, intr-o casa langa teatru cu un tavan prea inaltat. Era urat la el, si trist si intuneric dar lui ii placea singuratatea. Il suspectez si acum ca in singuratatea aceea cobora intregul Cer sau “macar” Domnul lui. Am insistat de el sa se mute, sa nu mai stea intr-un asemenea loc dar ce stiam eu…

S-a mutat intr-un final. A venit intr-o joi seara sa imi spuna: “maine imi aduc bagajele la tine”. Nu am zis nimic, si le-a adus si a ramas cu mine cativa ani. A venit si cu el a adus maturitatea crestina, obisnuita de a te trezi cu Domnul, de a continua cu El, profunzimea Scripturilor… o si cate altele.

Am facut impreuna o facultate de teologie si am devenit prieteni buni. Incepusem sa il iubesc asa de tare! In toti acesti ani mi-a fost prieten, frate, familie, profesor, psiholog, pastor si …. si sunt atatea de spus despre tot ce a insemnat pentru mine dar lacrimile, multele lacrimi nu vor sa conteneasca…

Nu a vrut sa ramana doar la teologia subtire din tara. Voia mai mult si s-a dus in Graz sa studieze limbile clasice. Era un impatimit al limbii grecesti si evreiesti… ieri dimineata, cand inca era la lucru mi s-a spus ca i-a zambit soarele. Eu cred ca Dumnezeu l-a pus sa o faca. A fost orbit si nu a vazut culoarea rosie de la semaforul de trecere peste calea ferata… atat a fost si a plecat si m-a lasat sarac. Dumnezeu l-a vrut acolo. Nu il intreb de ce pentru ca este Suveran dar plang precum a plans Isus la mormantul lui Lazar sau David la moartea lui Ionatan. Si lacrimile imi sunt amare!!

Avea obiceiul sa se trezeasca in fiecare dimineata cu cantecul urmator:O noua zi

Nu stiu daca in dimineata aceea a ascultat acest cantec. Dar stiu ca Dumnezeu i-a facut o favoare si mai mare… l-a chemat acasa si pribegia lui s-a sfarsit. Nu vor mai urma zile noi pentru el iar cerul nostru va fi mohorat zilele astea. Durerea noastra striga dar se opreste de fiecare data in speranta ca El, Domnul Vietii, a infrant moartea si ca nici macar portile locuintei mortilor nu pot birui Biserica Lui. Si Iosif este parte din Biserica Lui! Traim cu speranta ca intr-o dimineata Luceafarul ne va zambi si noua, ca Soarele Neprihanirii se va intoarce si dupa noi!

Multumesc Iosif pentru ca mi-ai aratat ce inseamna sa umbli cu Dumnezeu, sa fii smerit si sa pretuiesti Scriptura. Iti multumesc pentru nenumaratele ore petrecute alaturi de mine, pentru cuvintele frumoase si sprijinul de netagaduit. Iti raman dator cu atat de multe si am asa de multe de la tine incat cuvintele imi sunt prea sarace! Si viata nu mai e la fel fara tine si…

Am scris repede incercand o evadare din realitate. Am scris reamintindu-mi de el, iubitul meu prieten si fiecare cuvant a fost dureros si insotit de lacrimi. Puteam scrie mult dar doare prea tare iar cuvintele nu pot depasi anumite bariere… ramane durerea, una adanca, ramane locul gol si tristetea!

Bun ramas, drag prieten!