Sfinţenia – o practică zilnică

(11 februarie, dimineaţa – Leviticul 11-12)

Fiecare evreu din tabără ştia că are de a face cu un Dumnezeu caracterizat de sfinţenie. Probabil că nu ştiau ei prea bine ce înseamnă această sfinţenie, nu aveau termeni de comparaţie foarte proeminenţi. Faraon, cu toate hainele lui scumpe, cu machiajul sofisticat şi cu grandomania cu care facea fiecare lucru, cu piramidele şi cultul morţilor aşa de bine pus la punct, nu era un exemplu de sfinţenie, cel puţin nu una asemănătoare celei propovăduită şi explicată de Moise. Nu au fost un exemplu puternic nici preoţii, preotesele, vracii şi vrăjitorii din Egipt. Ritualurile lor nu se sfârşeau cu acte ce ar fi fost acceptate acum în tabăra din pustie şi de multe ori fuseseră văzuţi cum îţi schimbă comportamentul şi principiile în funcţie de vântul interesului.

În tabără sfinţenia era altceva, cu mult mai presus de ceea ce au văzut ei în Egipt. Preoţii, ca reprezentanţi ai lui Dumnezeu, trăiau o sfinţenie zilnică. Orice abatere era pedepsită aspru şi au fost şocaţi şi înspăimântaţi să-i vadă pe Nadab şi Abihu târâţi afară din tabără doar din cauza unui foc străin adus pe altar.  Parcă mai ieri toţi băură din ceasca cu apă şi cenuşă pentru că au îndrăznit să-şi facă un idol şi să petreacă în jurul lui. Nu era de joacă cu această sfinţenie, fiecare zi petrecută în afara ei era o zi pe muchea cuţitului, pe marginea prăpastiei.

Încet evreii aveau să afle ce este şi cum se trăieşte cu sfinţenia. Înţelegeau în fiecare zi că a fi sfânt înseamnă a fi pus deoparte, a fi diferit dar nu după reguli proprii ci după prescripţiile lui Dumnezeu. Din fiecare eveniment în care erau protagonişti sau doar spectatori ei înţelegeau că sfinţenia te ţine departe de mânia aprinsă a lui Dumnezeu, te face părtaş activ al marii familii ce deţinea promisiunile.  Sfinţenia se trăia în tabără, lipsa ei era un motiv de separare dureroasă şi de locuire în afara taberei, ostracizat, îndepărtat, privit de întreaga comunitate drept rău şi neavenit.

Şi mai aflau ceva evreii: sfinţenia însemna sănătatea trupului şi a minţii. Erau învăţaţi să nu se atingă de anumite animale a căror carne le-ar fi creat probleme, ştiau că trebuie să îşi ferească lucrurile şi trupurile de animale moarte şi că trebuie să fie cu mult mai atenţi atunci când trec prin etape ce pot aduce boli asupra întregii familii.

Articolele de ziar, buletinele de ştiri, evenimentele din stradă, spitalele şi judecătoriile ne spun că trăim într-o lume ce ar trebui dusă la azil şi pusă în cămaşă de forţă, o lume ce înnebuneşte în fiecare zi mai mult. Motivul alienării societăţii noastre este acelaşi, neschimbat de veacuri: lipsa unei sfinţenii trăită  zilnic. Sfinţenia nu numai că ne apropie de Dumnezeu, dar ne asigură şi o modalitate sănătoasă de a trăi. Sfinţenia este cheia unei vieţuirii în armonie cu tot ce ne înconjoară, cu Cerul şi cu noi înşine.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009.

A fi versus a face

(10 februarie, seara – Matei 25:31-46)

Biserica trăieşte de multe ori o strategie nedreaptă a aprecierilor. Apreciem foarte mult pe cei care sunt în lumina reflectoarelor, pe cei care sunt vizibili în cadrul unui program religios şi trecem aşa de uşor peste oamenii a căror lucrare este ascunsă privirilor superficiale, laudelor febrile sau efectului imediat.

Creştinul postmodern trăieşte adesea sub imperativul verbului “a face”, un verb ce reclamă o acţiune imediată, clară, distinctă. Drama acestui verb s-a extins asupra bisericilor locale ce simt tot mai acut nevoia să se implice în tot felul de acţiuni sociale şi spirituale, să iniţieze tot mai multe programe astfel încât apartenenţa lor la Biserica Unviersală să fie primită şi acceptată unanim. Biserica lui “a face” este una plină ochi de creştini ocupaţi cu a fi vizibili şi acceptaţi în societate, de a fi relevanţi şi totdeauna gata să ofere învăţătură, de a participa la toate programele şi de a bifa toate activitaţile. Este o biserică alertă, tot timpul în viteză, tot timpul prezentă, niciodată relaxată.

Sigur,  verbul “a face” trebuie să existe în viaţa credinciosului şi a comunităţii creştine dar niciodată nu trebuie să devanseze importanţa verbului “a fi”.  Vine un moment, spunea Domnul Isus, când cei adunaţi în faţa scaunului de judecată vor fi împărţiţi în două tabere în funcţie de acţiunile lor de pe pământ. O privire fugară şi superficială asupra textului ne-ar putea determina să credem că baza acestei împărţiri va fi tocmai “a face” dar priviţi ce fel de oameni vor merge la dreapta Mântuitorului:

- ei nu au acţionat neapărat într-un cadru instituţionalizat, în cadrul unei comunităţi sau biserici creştine. Fiecare a acţionat independent, în dreptul său. Nu sunt luaţi din mijloc şi mutaţi la dreapta cu grupul, în funcţie de eticheta purtată sau de domeniul în care s-au implicat;

- ei nu au acţionat cu un scop bine determinat, nu au avut o agendă secretă pe care să o urmărească, scopuri ascunse (fie ele şi nobile) pentru care să acţioneze în acel fel. Pur şi simplu au văzut o nevoie şi au venit în întâmpinarea ei. Când au aflat un om care suferea de sete i-au dăruit un pahar cu apă, fără întrebări şi fără pretenţii, când au întâlnit un străin ce avea nevoie de găzduire au ales să fie gazde bune. Textul nu ne spune că au făcut toate acestea având ca scop evanghelizarea celor pierduţi sau solidarizarea cu cei de-o credinţă cu ei ci din contră ne lasă să înţelegem că atât în momentul acţiunii cât şi după aceea ei nu au ştiut cui acordă ajutorul sau favoarea;

- ei nu au avut în minte nici o eventuală răsplată din partea Cerului. Când dădeau paharul cu apă, găzduire sau de mâncare celor aflaţi în nevoi, când vizitau pe cei uitaţi, ei nu îşi treceau în carneţelul binefacerilor o liniuţă şi nu aşteptau din partea lui Dumnezeu o altă bilă albă. Ideea de răsplată nu a existat în gândirea lor şi nu a ghidat sub nici o formă acţiunile de binefacere;

- ceea ce au făcut nu se încadrează în acţiunile pe care noi le punem astăzi sub reflectoare şi le aplaudăm la scară largă. Nu au predicat, cântat, compus texte sau condus biserici, organizaţii. Toate acestea îşi au partea lor printre noi, dar cei de la dreapta Domnului Isus sunt în primul rând caracterizaţi de acţiuni care niciodată nu au fost apreciate foarte mult pe pământ.

Aceste câteva aspecte ale textului ne determină să credem că acei oameni aleşi pentru dreapta sunt caracterizaţi în primul rând de “a fi” şi nu de “a face”.  Ei acţionau aşa pentru că în acest fel erau construiţi, pentru că asta considerau că este bine şi demn să facă. Tirania verbului “a face” a dus biserica pe cele mai înalte culmi ale implicării sociale şi instituţionale dar a apropiat-o şi de o criză de identitate fără precedent. Între repetiţia de astăzi, acţiunea socială de mâine, programele de biserică de poimâine şi chiar devoţionalul de fiecare zi, trebuie să ne rezervăm timp suficient pentru devenire, pentru existenţă.  Orice acţiune şi implicare, personală sau a comunităţii, nu ne va ajuta niciodată sa fim cu adevărat; pentru că existenţa, fie ea chiar spirituală ca semn al intrării în marele Trup al lui Cristos, trebuie să preceadă orice acţiune.

Ultimele trei semne definitorii ale celor de la dreapta Domnului Isus cred că trebuie să fie testul oricărie acţiuni creştine personale. Nu vom uita niciodată că Domnul nostru nu cunoaşte doar efectul acţiunii noastre ci cunoaşte şi străfundurile făptuitorului împreună cu toate motivaţiile care l-au determinat la implicare.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009.

O slujba periculoasa

(10 februarie, dimineaţa – Leviticul 8-10)

Aaron şi fiii lui primiseră cea mai bună dar şi cea mai periculoasă slujbă dintre toate cele ce se desfăşurau în tabăra aleşilor lui Dumnezeu. Era pusă pe picioare o preoţie care avea să reprezinte întreg poporul în faţa Celui Atotputernic, o preoţie care să fie hrănită de popor pentru slujba ei şi care stătea în permanenţă între Focul Mistuitor şi poporul răzvrătit. Hainele deosebite de tot ceea ce purta poporul, desenate de însuşi Dumnezeu, slujba neîntreruptă din pragul celui mai sigur loc din tabără, cortul întâlnirii, relaţia mult mai apropiată cu Salvatorul decât a celor mai mulţi din tabără şi multe alte aspecte ale preoţiei îi făceau să se simtă deosebiţi şi privilegiaţi. Erau spuma lui Israel iar Dumnezeu se lăsa slujit, reprezentat de ei.

Unul dintre slujitorii mărunți ai lăcașului închinării  aleargă spre cortul lui Moise. Lacrimile îi curg pe obraz, faţa îi este crispată de durere şi disperarea i se citeşte în fiecare pas. Moise abia poate să distingă printre vorbele acestui om care este tragedia, ce se întâmplase. În cortul întâlnirii, Nadab şi Abihu erau morţi, carbonizaţi în faţa altarului; lume multă s-a adunat acolo şi întreaga tabără jeleşte şi nu ştie de unde şi de ce a venit tragedia asta peste ei; Aaron şi ceilalţi fii sunt devastaţi şi nu mai îndrăznesc să facă nimic în cort.

Moise se apropie de trupurile carbonizate, vede cădelniţele, simte mirosul tămâii arse şi dintr-o dată ştie: acolo a fost adus foc străin, Nadab şi Abihu nu au ţinut cont de toate indicaţiile primite, s-au simţit stăpâni pe situaţie dar au necinstit pe Dumnezeu. “Voi fi sfinţit de cei ce se apropie de Mine şi voi fi proslăvit în faţa întregului popor” sunt cuvintele lui Dumnezeu pe care Moise i le repetă lui Aaron. Slujba preoţiei nu este neapărat importantă prin ritualurile care se fac sau hainele care se îmbracă, slujba proeţiei este importantă pentru că ea Il arată pe Dumnezeu, îl reprezintă pe Dumnezeu. Orice calcare a regulilor, orice act de corupţie sau de nepăsare, de neatenţie sau de indolenţă loveşte direct în Dumnezeu, în imaginea Lui printre oameni. Aaron şi fiii lui aveau să înveţe asta într-un mod dramatic; deşi cei dragi erau duşi afară din tabără şi îngropaţi ei trebuiau să rămână la cort, fără să jelească sau să poarte doliu.

Un neam de preoţi am fost făcuţi şi noi şi fiecare zi a vieţii este o zi în care purtăm imaginea lui Dumnezeu printre oameni. Orice facem, orice spunem sau gândim, orice acţiune sau atitudine este privită de către ceilalţi şi chiar de Dumnezeu prin acest statut de preoţi dat nouă prin Isus Cristos.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009.

Ioan, ambasadorul cerului

(3 ianuarie, seara – Matei 3)

Unul din telurile importante ale Evanghelistului Matei este de a-L prezenta pe Isus evreilor drept Regele mult asteptat, descendentul lui David, Mesia binecuvantat. Felul in care sunt asezate evenimentele in carte si implicatiile acestora converg catre aceasta concluzie: Isus este Mesia.

In capitolul 1, este prezentata descendenta Regelui, apoi este descrisa venirea Lui in lume, capabila sa corespunda exigentelor profetice (capitoul 2). In capitolul 3 prezentarea Lui se face printr-un ambasador atipic.  Dumnezeu are un mod interasant, uneori hazliu, alteori extrem, de rasturnare a pseudo-valorilor societatii noastre. Uitati-va la Ioan! Nu poate fi descris ca o persoana foarte sociabila, nici ca una care respecta oranduirile legate de hrana, de imbracaminte sau de comunicare. Si cu toate acestea (sau tocmai pentru aceasta) mesajul lui este ascultat, receptionat si determina la actiune.

De  cate ori nu ne facem ganduri negre cu privire la “marketingul” personal. Ne intereseaza profund felul in care ne privesc ceilalti, ne intereseaza felul in care suntem perceputi, dorim aprecierea societatii in care traim si adeseori suntem gata sa sacrificam mult pentru a o obtine. Si cu toate acestea Dumnezeu poate sa foloseasca o persoana chiar daca aceasta se afla pe ultima treapta a ierarhiei sociale sau exclus din societate, inadecvat pregatit sau imbracat.

De aici puteti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009.
Pentru a primi constant devotionalul zilnic puteti sa:
- va abonati la newsletter lasand un comentariu aici cu mentiunea newsletter

- daca folositi un program de citire feed, prin click pe feed on articole situat in coltul din dreapta sus

Scrisoarea-I de dragoste

(2 ianuarie, seara – Matei 2)

Este interesant de citit aceste capitole ale nasterii Domnului Isus in paralel cu Genesa. Descoperi o alta dimensiune a intamplarilor. Daca in Genesa incepem sa cunoastem un Dumnezeu creator, pe care rasa umana il indeparteaza prin actiunile sale tot mai mult, in Matei Fiul lui Dumnezeu viziteaza pamantul dupa cateva milenii. Cum este primit? Pentru cea mai mare parte a oamenilor deja nu mai este loc de inchinare, Marele Rege este nepoftit, incomod, nedorit.  Si totusi cel Nelimitat se limiteaza, cel Atotputernic are nevoie de protectie, Stapanul devine Slujitor, Bogatul se face Sarac.

Mozart scria in Requiem: “Adu-ti aminte, induratorule Isuse, ca pentru mine ai pornit pe cale.”  Motivul pentru care El a venit in lumea noastra a purtat si numele meu. De atunci, din Betleem, din Golgota, de la mormantul gol, a fost deschisa o cale catre o altfel de viata, catre celebrarea adevaratei vieti. Prin Isus, Dumnezeu semneaza definitiv scrisoarea-I de dragoste adresata omenirii.

De aici puteti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009.
Pentru a primi constant devotionalul zilnic puteti sa:
- va abonati la newsletter lasand un comentariu aici cu mentiunea newsletter

- daca folositi un program de citire feed, prin click pe feed on articole situat in coltul din dreapta sus

Studiem Scriptura impreuna

Un an a trecut, altul i-a luat locul. Ne facem planuri, speram, ne rugam si mai presus de toate ne inaltam promisiunile spirituale spre cer. Ne dorim sa fim mai credinciosi, mai atenti la sufletul nostru, mai activi in Trupul lui Cristos. Ne dorim sa renuntam la obiceiurile proaste si sa le maximizam pe cele bune. Dintre toate promisiunile pe care ni le facem, noua si Cerului, parca studierea Scripturii este cenusareasa. In fiecare an dorim sa citim si sa studiem mai mult Biblia si sfarsitul de an ne prinde nepregatiti.

Citim pe apucate si uneori pe furis speriati sa nu ne prindem stand cu o carte in mana in loc sa facem ceva mai antrenant, mai aducator de profit palpabil. Citim cand dintr-o parte, cand din alta, fara a gandi prea mult ceea ce scrie dar nutrim de fiecare data speranta ca am capatat bila alba a citirii Scripturii din partea lui Dumnezeu. Citim la biserica, in timpul predicii sau  cantarii de orice natura cu speranta ca asta este suficient.  Citim si ignoram pasajele pe care nu le intelegem, sarim peste cartile greu de citit si primul eveniment exterior care pare mai interesant ne gaseste cu Cartea deja inchisa.

De fapt nu citim. Nu citim cu gandul de a fi transformati de aceasta carte, nu citim cu gandul ca ea sa ne mai invete cate ceva cu privire la noi, la viata, la Imparatie. Nu citim si oricat am ascunde, acest fapt ne creaza un mare gol interior.

Ganditorul va invita in acest an la o calatorie fascinanta prin Cartea care ne poate schimba vietile definitiv, ne poate ajuta sa traim o viata cu adevarat deplina. O calatorie prin fiecare verset, capitol, fila a Scripturii. Si pentru ca orice calatorie are nevoie de o harta,  iata harta propusa. Este vorba de un plan de citire a Bibliei intr-un an. Dimineata putem citi un pasaj din Vechiul Testament iar seara invatam din Noul Testament. Sau invers.

In plus, in fiecare dimineata si in fiecare seara veti gasi pe acest blog cateva ganduri legate de pasajul pe care tocmai l-ati citit. Facem calatoria impreuna si promit sa fie una fascinanta.

Calatoria incepe pe 5 ianuarie. Sunteti gata?

O pagina noua a blogului!

Am hotarat sa adaug o pagina noua blogului: predicile mele. Am stat mult in cumpana pana sa ajung aici si pana la urma am decis ca este bine asa.

Cred constant ca rolul unui crestin adevarat este sa slujeasca, in toate modalitatile pe care le gaseste potrivite. Cred deasemenea ca un crestin sincer nu ar trebui sa vada, sa caute cu insistenta roadele muncii lui. Tot ce este facut in ascuns este cu adevarat vazut dar nu de noi ci de El si bunul ispravnic al darurilor lui Dumnezeu isi va dori mai curand rasplata Domnului decat aplauzele multimii.

Este cunoscut deja faptul ca internetul ofera sansa unei slujiri, adeseori ascunse dar si generale. Daca slujirea dintr-o biserica se adreseaza comunitatii aceleia slujirea prin intermediul internetului se adreseaza Bisericii, aceea formata din ansamblul tuturor credinciosilor,  si nu numai.

Si toate acestea, pe langa alte argumente, m-au determinat sa adaug aceasta pagina blogului meu. Ma intrebam astazi cat de mult s-ar putea imbogati mediul online evanghelic si prin el  Biserica daca toti cei care ar putea face ceva in domeniul asta ar face.

Mai gol, mai sarac, mai pustiu!

[A apărut cartea Adam şi Cristos scrisă de Iosif Birau. Detalii aici]

Este luni si este trecut bine de 12. Ma ingan cu munca si ea nu vrea deloc sa se lipeasca de mine. Gandul imi zboara prea des catre Vicov, catre Iosif, dragul meu Iosif si catre tot ce a fost. Sunt ravasit! Incerc sa scriu cate ceva si nu iese mai nimic, incerc sa ma regasesc, sa nu mai plang, sa reincep viata. Si nu pot! Si parca nici nu vreau…
Miile de ganduri cu privire la Iosif se intersecteaza in mintea mea si nici unul nu vrea sa iasa la iveala si sa ma mangaie cu adevarat.
Incuietoarea de la biroul in care stau a fost pusa impreuna cu el. Ne-am cam chinuit…stau si ma uit la ea si imi vine sa zambesc imaginandu-mi-l dar zambetul mi se sterge repede. Ma simt asa de dator fata de el si datoria asta ma incarca si mai mult stiind ca nu o voi putea plati niciodata. Stiu, daca ar fi aici mi-ar spune: “lasa mai Ciprian, nu te mai gandi tu la asta” dar pur si simplu nu ma pot opri sa nu ma gandesc.
A inceput o noua zi…si nici o zi nu va mai fi la fel. Ma tot intreb ce vrea Dumnezeu sa imi transmita prin moartea prietenului meu. Stiu, unii dintre voi si-au pierdut si ei prietenii si … dar parca nu este la fel. Eu imi fac foarte greu prieteni. Dar cu Iosif a fost altfel, a fost o prietenie zidita in timp, o dragoste care se inalta prin vreme…Acum am ramas mai gol, mai sarac, mai pustiu…
Nu mai pot scrie! Nu imi mai gasesc cuvintele, coerenta. Voi incepe sa imi caut nadejdea, pentru ca noi, cei care credem in Datatorul Vietii, nu suntem ca cei fara nadejde cand viata se termina… Cativa tineri din Vicov au cantat la inmormantarea lui despre acea noua zi de care v-am vorbit in postul trecut.. va las si pe voi sa o ascultati!
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=aP1BVjXAU6Y]
Mai multe imagini din acea trista zi puteti gasi aici: www.youtube.com/birauiosif