Slujitorii şi robii

by Leave a Comment

(7 martie, seara – Marcu 10:32-52)

Amvonul unei biserici, dincolo de toate valenţele pe care neîndoit le are, este şi o scenă.  O scenă este şi podiumul dirijorului de cor sau fanfară, al liderului de închinare şi vocii numărul unu a bisericii. O scenă este, adeseori, şi locul rugăciunii cu glas tare, al cântecului solo sau al îndemnului la rugăciune, al mărturiei cutremurătoare sau al poeziei care parcă nu se mai termină. Scena cere sacrificii, un comportament ales cu grijă, grimase bine potrivite, priviri cu înţeles şi vorbe drese; scena tinde să confişte pe cel a cărui greutate o suportă cu stoicism, ordonându-i să se comporte după anumite reguli stricte ale imaginii în public.

Dar cel mai nefast efect al scenelor din biserică este falsa impresie de autoritate. Omul doreşte profund ca cineva să îi ia în calcul poziţia şi autoritatea. Priviţi la multitudinea de părinţi care tocmai când ne aflăm în vizită ordonă copiilor lor un spectacol la care aplauzele sunt obligatorii sau la măreţia portarului care păzeşte cu grijă uşa din dos.  Orice centimetru pătrat pe care omul se simte stăpân în ochii celorlalţi îl va determina să se comporte cu o vădită şi usturătoare autoritate, impunându-şi respectul cu o aroganţă greu de înţeles.

Nu ştiu ce au avut în minte cei doi fii ai lui Zebedei, Iacov şi Ioan! Îl urmau îngroziţi pe Domnul Isus neînţelegând prea bine mesajul Lui aşa de acid la adresa bogaţilor, doar în viitoarea împărăţie toţi vor fi bogaţi, nu? Îl ascultau şi parcă aievea auzeau că va fi bătut, scuipat şi omorât, dar ce mai contau toate acestea pentru că la urmă va învia şi împăraţia mult aşteptată avea să înceapă. Şi împărăţia însemna scene, unele dintre ele extrem de respectabile iar în cursa pentru aceste podiumuri Iacov şi Ioan au vrut să fie primii. Cerinţa lor este cerinţa omului care vrea autoritatea cu orice chip fără să se întrebe ce presupune aceasta, convins că odată ajuns acolo îi va fi bine.

Discursul Domnului Isus continuă şi nici ei, nici noi nu îl pricepem încă prea bine. Sunt atâtea scene în biserică, atâtea locuri din care putem primi aplauze, aşa de multe slujbe pe care le putem face în văzul celorlaţi şi în care carisma personală ne îndreaptă  spre o conducere cu mână de fier! Şi cu toate acestea El ne vorbeşte despre slujirea tuturor, despre robie?! Ne place să afirmăm că Dumnezeu are un mod unic de a întoarce scara de valori a lumii dar parcă nu ne-am dori-o aplicată şi în acest context. Am vrea ca adevăraţii lideri ai bisericilor, liderii de închinare sau staff-ul organizaţiilor ce Îi poartă Numele în lume, să fie primiţi cu respect, trataţi cu mare atenţie şi apreciaţi în mod unanim. Dar El ne vorbeşte despre o slujire a tuturora nu de către toţi, despre o slujbă a robilor şi nu despre o domnie a slujitorilor  şi apoi se atinge de ochii unui orb care ajung să cunoască pentru prima dată adevărata lumină.

Amvonul sau podiumul, biroul directorului de organizaţie creştină sau chiar şi diplomele teologice culese de-a lungul vremii ne pot orbi. Ne orbesc tendinţele noastre de control, orogoliile nemăsurate din poziţiile pe care noi le considerăm cheie, aplauzele mulţimii bezmetice sau laudele apropiaţilor profitori. Dar ochii orbi care primesc lumina reuşesc să vadă că Dumnezeu nu are şefi ci slujitori, nu are conducători ci robi, nu are vedete ci doar ispravnici tocmiţi cu ziua la seceriş.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

Distribuie:

Iată cuvintele

by Leave a Comment

(7 martie, dimineaţa – Deuteronom 1-3)

Consideraţii generale Deuteronom

Această carte, pe nedrept uitată şi marginalizată în epoca noastră, are un loc aparte în economia Vechiului Testament dar şi în gândirea şi scrierile bisericii din primele secole. În plin proces de ispitire, după 40 de zile de post şi veghe, Domnul Isus răspunde ispititorului său folosindu-se de sabia Cuvântului etern iar ascuţişul sabiei este chiar cartea Deuteronomului din care Domnul preia citate in formularea răspunsului Său.

Deuteronomul este o carte fascinantă! Deşi titlul tradus din greacă ar fi “a doua lege”, cartea nu este o repetare anostă a regulilor stricte întâlnite în celelalte patru cărţi ale Pentateuhului ci mai curând o reafirmare a acestora, o subliniere puternică a detaliilor contractului cu Dumnezeu. Prefer numelui grecesc de Deuteronom pe cel evreiesc ce se traduce prin “iată cuvintele”, titlu care dă şi mai tare la o parte perdeaua plictiselii de pe studiul ultimei cărţi scrise de cărturarul  Moise.  Cartea cuprinde trei discursuri extinse ale conducătorului, de acum deja îmbătrânit de zile şi două imnuri evreieşti extraordinar de frumoase (cap. 32 şi 33) . Cu speranţa vederii Canaanului promis adânc îngopată în el, speranţă pe care o propovăduise an la rând şi la care visase în fiecare noapte din pustiul neospitalier,  Moise se apropie de popor şi îi spune ultimele sfaturi, îi scrie pentru eternitate ultimele gânduri. Deuteronomul este cântecul de lebădă al unuia dintre cei mai iluştri oameni pe care istoria i-a cunoscut, este consemnarea cuvintelor celui care a reuşit, prin multiple încercări, să transforme un popor de sclavi într-unul cu adevărat liber.

Deuteronomul este o carte a istoriei, a completării faptelor măreţe prin  care Dumnezeu a întărit alegerea Sa în dreptul lui Israel şi şi-a dovedit credincioşia prin respectarea promisiunilor făcute. Pentru evrei şi nu numai, aceasta cartea este ca o piatră de aducere aminte, o piedică în calea prafului uitării, o moştenire de mare preţ pentru generaţiile ce urmau. Deuteronomul este şi o carte de învăţătură: în faţa Iordanului, gata să păşească în ţara promisă, erau generaţiile crescute în pustie, groparii unei naţiuni răzvrătite ajunşi acolo singuri, fără părinţi. Pentru ei, trecerea de la cort la cetate întărită, de la viaţa de nomad la cea de popor stabil putea să fie una periculoasă şi de aceea Deuteronomul este  carte de învăţătură dar şi martor al unei vremi pe care nu trebuie niciodată să o uite: vremea pustiei. Deuteronomul este şi o carte testament pentru că are cuprinsă între  coperţile ei viaţa şi moartea ca alegeri bine definite şi extrem de personale. Cunoşteau felul în care Dumnezeu acţionase, ştiau şi motivele cimitirelor din pustia pribegiei şi vedeau bine împlinirea promisiunilor în ţara în care păşeau nu ca victorioşi ci ca protejaţi ai Marelui Stăpân. Cu toate acestea în minte, Deuteronomul le amintea permanent că aveau în faţă viaţa şi moartea, binele şi răul şi fiecare putea moşteni doar ce alegea personal.

Aproape pe fiecare filă a acestei cărţi se pot citi îndemnurile celui care a văzut slava lui Dumnezeu, a stat la sfat cu Cel Preaînalt şi a făurit tablele pe care degetul Preasfântului a săpat adânc legile eterne. Deuteronomul încheie cu cele mai frumoase note simfonia cărţilor lui Moise, cărţi ce şi astăzi ne uimesc prin acurateţe, stil literar dar mai ales învăţătură. Iar ultimele cuvinte ale lui Moise, aşa de prezente în ultima-i carte pot să fie: “Ascultă… învaţă… păzeşte şi împlineşte!”

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

Distribuie:

Despre bogăţie

by 1 Comment

(6 martie, seara – Marcu 10:1-31)

S-a întâmplat imediat după ce creştinismului a devenit religie tolerată şi apoi oficială a Imperiului Roman. Nu mai era nici o oprelişte mare să fii creştin; pedeapsa cu moartea, prigonirile şi toate celelalte erau istorie şi acum erai liber să alegi ceea ce doreai. Ba chiar era indicat să devii creştin, puteai să ai felurite avantaje. Încet dar sigur, în sânul bisericii şi-au făcut apariţia oamenii avuţi, cei influenţi pentru care afacerile funcţionau bine şi finanţarea catedralelor impunătoare era o modă. Mesajul puternic al Evangheliei cu privire la pericolele bogăţiei a trebuit diluat pentru ca cei care suportau din portofelul gras multele nevoi bisericeşti, să nu se simtă ofensaţi. Timpul a trecut şi biserica a început să umble cu două ocale, una pentru cei simpli şi săraci, şi una pentru regi şi prinţi, cavaleri şi stăpânitori.

Istoria are urâtul obicei de a se repeta. Multe dintre mişcările evanghelice, în România şi nu numai, îşi au rădăcinile la sat, acolo unde s-a născut veşnicia. Mesajul Evangheliei privind bogaţii lumii a fost purtat adeseori cu mândrie de predicatorii pe care îi moştenim şi care cu greu îşi permiteau o bicicletă cu care să facă naveta între biserici. Nimic din ceea ce Evanghelia sau profeţii au spus despre bogaţi nu era ocolit, totul era trâmbiţat cu aplomb şi înflorit în funcţie de circumstanţă. Nu era bine să fii bogat şi ce bine că biserica locală nu avea asemenea specimene. Cu timpul însă biserica s-a mutat spre oraş, a pătruns în medii pe care nu sperase niciodată să le atingă şi a cucerit oamenii în dreptul cărora viaţa fusese foarte generoasă. Bisericile au crescut, nevoile lor s-au înmulţit, comuniştii au reuşit să înlăture zeciuiala şi singura varianta rămasă în faţa facturilor grele dar şi a orgoliilor nemăsurate a fost apelul la cei bogaţi. În schimbul ajutorului lor atât de necesar, predicatorii au fost obligaţi să-şi tempereze mesajul faţă de bogaţiile lumii, să îl dilueze şi să găsească argumente suficiente în faţa comunităţii pentru această atitudine. De, grea slujbă predicarea.

Au fost şi câştiguri în acest mers al lucrurilor. Am învăţat să vorbim temperat despre ceva ce nu cunoaştem, ce nu am experimentat. Am învăţat că bogăţia este un dat al unor oameni şi că ea nu este unica condiţie a pierzaniei veşnice. Am învăţat să ne purtăm frumos unii faţă de ceilalţi şi să trăim egali în comunitate deşi statul social sau cel financiar ne despart.

Dar au fost şi pierderi pe care nu le putem ignora pentru că ele au făcut biserica să sufere astăzi din cauza tendinţei materialiste a membrilor ei.  Am pierdut atunci când am decis să subțiem mesajul Domnului Isus pentru a nu leza pe nimeni şi nu este nimic onorabil în tendinţa unui predicator de a nu ataca anumite subiecte doar pentru a nu fi greşit înţeles sau interpretat. Am greşit atunci când am lăsat ca cei bogaţi şi nu neapărat spirituali să ia decizii spirituale în dreptul unora sau altora doar pentru că ei au cumpărat ceva în biserică, au pus o turlă sau turnat o treaptă. Am greşit faţă de ei, de bogaţii noştri, atunci când nu le-am stat împotriva păcatelor de care toată comunitatea ştia tocmai pentru că am fost condiţionaţi de contribuţia lor lunară. Am greşit amarnic atunci când le-am vorbit de bogăţia lui Avraam sau a lui Iov, de sumele gigantice strânse de afaceristul Solomon prin afaceri oneroase şi biruri grele, în loc să îi averitizăm fie şi numai prin cuvintele Domnului: ” mai lesne este să treacă o cămilă prin urechea unui ac, decât să intre un om bogat în Împărăţia lui Dumnezeu” (şi acesta este un vechi proverb evreiesc ce denotă imposibilitatea). Am greşit atunci când am preţuit mai mult haina strălucitoare şi parfumul fin decât gârbovirea credinciosului simplu ce trăieşte povara vieţii sfinte, când am privit cu interes la maşina luxoasă şi nu la miracolul vieţii noi. Şi da, am greşit crezând naiv că lucrarea lui Dumnezeu se poate face cu bani (şi cu bani); lucrarea lui Dumnezeu este lucrarea Stăpânului Universului care nu se uită cu jind la bancnotele murdare  din conturile noastre.

Dar cel mai tare mi se pare că am greşit faţă de tineri, de cei care au crescut şi ne-au văzut aşa, cu ochii pe portofel şi mâna pe Biblie, angrenaţi în construcţia de catedrale reci dar propovăduitori ai inimii schimbate. Viaţa, vorbele şi atitudinile noastre i-au învăţat pe ei că în primul rând contează să parvină, să aibă, să conducă cele mai noi maşini, să construiască cele mai cochete case, să îmbrace cele mai scumpe haine şi să vorbească la cele mai noi telefoane mobile. Iar despre Dumnezeu, despre simplitate, despre realitatea de dincolo de învelişul strălucitor dar subţire al bogăţiilor, despre importanţa vieţii noi, despre schimbare lăuntrică şi preţuirea divinului, mai puţin!… doar prin vorbe sărace şi stinse. Am greşit faţă de ei pentru că în loc să le dăm visul unei vieţi sfinte, trăită pe altarul slujirii, le dam visul pervers al unei bogăţii care piere.

Da, mântuirea nu ţine cont de mărimea bogăţiei. Este dată în dar de Domnul harului care poate să mântuiască bogaţi alături de săraci, avuţi alături de lipiţi. Dar riscurile bogăţiei rămân şi ar trebui să vorbim deschis despre asta, în acest veac al visurilor de avere ce se aştern pe pernele celor mai mulţi.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

Distribuie:

A fi vs a avea

by Leave a Comment

(6 martie, dimineaţa – Numeri 35-36)

Societatea modernă stă sub semnul banilor, al industrializării fără precedent şi al urbanizării. Ne-am îndepărtat, cu dragă inimă sau cu paşi dureroşi, de natură şi natural şi ochii prin care privim lumea noastra sunt împăienjeniţi de blocuri imense de ciment, de fabrici impersonale, de mall-uri şi o multitudine de aparate pe care le folosim deşi nu ştim cum funcţionează.

Sentimentul valorii şi al proprietăţii a rămas însă, reuşind să străpungă istoria şi să ne însufleţească de fiecare dată cu mândrie atunci când deţinem ceva sau cu forţa necesară bătăliei atunci când ceea ce era al nostru a fost luat. “A avea” reuşeşte să ne definească mai bine, mai complet şi mai direct decât orice “a fi” pentru că “a avea” prinde formă imediată, este palpabil şi lesne observat de oricine. Iar pentru a avea omul modern şi postmodern face o multitudine de lucruri: dă peste 8 ore pe zi din viaţa lui, iar când situaţia o impune înşeală, minte şi calcă în picioare orice mişcă. Împotriva acestui om complotează întreaga societate care îi impune astăzi  mai mult ca ieri să cheltuie mai mult decât îşi permite şi să strângă mai mult decât are nevoie.

Sentimentul proprietăţii ne ajută  să fim buni ispravnici cu ceea ce avem în stăpânire. Dar sentimentul acesta trebuie să îşi aibe graniţe bine stabilite. Dumnezeu ştia că una dintre cele mai mari ispite este privirea flămândă a evreului hapsân peste pământul altuia. Şi pământul era forma cea mai puternică pe care o îmbrăca ” a avea” în perioada lor.  Puteau să se certe la nesfârşit atunci când împărţeau pământul făgăduiţei iar “pricepuţii” fiecărei seminţii ar fi ştiut ce sisteme să inventeze astfel încât ce este al omului simplu şi fără putere să intre rapid şi fără complicaţii în posesiunea lor. Oamenii influenţi ar fi făcut ca în câteva  generaţii tara sfântă să fie împărţită în cateva sfere de influenţă iar cei mai mulţi să fie iobagi legaţi de pământul stăpânului lor.

Din goana lor după pământ, evreii obişnuiţi până nu de mult cu corturile, ar fi călcat orice principiu.  Dar sunt opriţi de o lege a Stăpânului Universului: fiecare om, fiecare seminţie are propria sa parte în ţara pe care El le-o dădea şi partea aceea nu putea fi smulsă prin nici o metodă. În goana noastră după “pământul vremii de acum” oare ce ne mai opreşte, care principiu pune stop nesaţului cu care vrem să avem totul?

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

Distribuie:

Noi, sectanţii

by 1 Comment

(5 martie, seara – Marcu 9:30-50)

Orice mişcare religioasă este bolnavă, mai mult sau mai puţin, de sectarism. Nu ne place să credem şi nici să acceptăm că alţii, care nu cred exact ca noi, care nu acţionează şi nici măcar nu se poartă ca noi, pot să fie la fel de buni şi îndreptăţiţi în faţa lui Dumnezeu. Oricât de multe, mari şi frumoase ar fi lucrările lor, acestea sunt ştirbite tocmai de faptul că ei nu ni se aseamănă; dacă erau penticostali, baptişti, ortodocși sau catolici, carismatici sau martori atunci ceea ce au făcut era extraordinar dar aşa… avem dubii şi infirmăm imediat posibilitatea ca Dumnezeu să lucreze prin ei.

Un om a venit  la ucenici cu copilul său muncit de un duh mut. A crezut că este suficient, că nu trebuie să meargă mai departe, că şi cei ce trăiau zi de zi cu Domnul, trimişii cărora li s-a dat putere, capacităţi, autorizare vor putea să rezolve problema lui dar s-a înşelat. Mă întreb ce au simţit ucenicii la mustrarea directă a Domnului lor? Eşuaseră în a-L reprezenta şi acest lucru era aşa de evident.

Dar timpul a trecut şi ei s-au prefăcut că au uitat sperând că nici Domnul nu va mai lua în discuţei eşecul lor. Într-o zi însă Ioan se trezeşte vorbind şi îi spune Domnului Isus că au oprit pe unul care făcea miracole, exorcizări chiar, folosindu-se de numele Lui. Oare de ce au lăsat să treacă timpul, de ce nu l-au aratat Domnului pe acel om din start, atunci când l-au remarcat? Au preferat să acţioneze ei, să se ducă ei să îl tragă de mânecă pe impertinent, doar făcea ceva ce lor nu le ieşise şi nu avea nici un drept să acţioneze astfel. Să vină şi el după Cristos, să asculte toate învăţăturile, să îşi asume toate riscurile şi abia apoi mai vedem dacă are sau nu voie să elibereze oamenii de demoni în numele Tâmplarului din Nazaret! Pe ei nu i-a durut atât de tare că se folosea abuziv Numele Domnului ci că acel individ nu era autorizat să folosească acest nume pentru că el nu făcea parte din cercul lor exclusivist.

Domnul se uită la ei şi le vorbeşte blând despre amărâtul din exterior care făptuia acele minuni fără să-L urmeze ,  doar folosindu-se de Numele Lui . Le spune să îl accepte, că şi el contribuie, indiferent de modul în care o face, la măreţia lucrării în care sunt implicaţi şi ei. Nu îi exclude şi nici nu îi ceartă pentru că acela reuşeşte în domeniul în care ei au eşuat lamentabil. Le spune pentru posteritate: “Cine nu este împotriva noastră, este pentru noi” şi acest noi îi include şi pe ei, imperfecţii, cu idei de sectă.

În 2000 de ani de creştinism am trăit de prea multe ori teoria nedreaptă a neacceptării celor din exterior care încercau, diferit de noi, să lucreze în Numele Adevărului. Pentru ei am înălţat ruguri în pieţele oraşelor, am inventat noţiunea de tribunale bisericeşti, i-am anatemizat şi etichetat imediat drept eretici.  Preocupaţi cu cei din afară am uitat adesea să îngrijim de cei din interior, cei care timid şi temători călcau pe calea credinţei. Ar fi trebuit să continuăm lupta pentru ei, să îi învăţăm, să le arătăm aceeaşi deschidere, aceeaşi inimă caldă şi primitoare ca atunci când le prezentam Evanghelia.

Ne comportăm de parcă am deţine patent pe intrarea în veşnicie şi numai cum credem noi se poate face; respingem din start orice idee sau abordare care ne poate tăia avântul de depozitari ai Harului şi ne rijăm cu nonşalanţă în păstrători neîntinaţi ai Adevărului Suprem. Dar creştinismul nu este o religie în care cel mai bun câştigă, nici o competiţie în care denigrarea “adversarilor” poate să aducă vreun succes; creştinismul este o relaţie vie cu Cel ce mântuieşte prin har, alină cu nepărtinire, este  o relaţie cu Dumnezeul meu dar şi al aproapelui diferit de mine.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

Distribuie:

Viaţa ca o călătorie

by Leave a Comment

(5 martie, dimineata – Numeri 32-34 )

Viaţa este o călătorie cu o finalitate certă. Oricât de mult am cerceta şi oricât de departe ar merge ştiinţa călătoria vieţii se termină pentru oricine, mai devreme sau mai târziu. Milenii întregi oamenii simpli alături de cei complicaţi, învăţaţi şi mai puţin învăţaţi au încercat să descopere care este sensul real al acestei călătorii pe care omul o face din obligaţie, pentru că nici unul dintre noi nu ne-am exprimat expres dorinţa de a păşi în praful Terrei. S-au emis teorii care au fost invalidate rapid sau foarte greu, am căzut de acord cu privire la unele şi am respins dezgustaţi altele. Şi cu toate acestea viaţa este o enigmă iar călătoria ei un secret aproape nedescifrat. Unii cred că viaţa trebuie pur şi simplu trăită, fără nici o analiză, alţii consideră că de la viaţă trebuie să smulgi ceea ce este mai bun şi să consumi totul ca pe o cireaşă coaptă iar alţii, din contră, consideră că viaţa este o luptă, un test greu către o lume mai bună, către un paradis pierdut. Pentru unii viaţa este darul lui Dumnezeu, pentru alţii capriciul Creatorului.

Oricum am considera, viaţa este o călătorie iar peisajul se schimbă adesea; uneori acesta ne încântă, alteori ne obligă la suspine grele dar de fiecare dată găsim resurse suficiente să mergem mai departe, să oprim în alte şi alte halte până la gara finală.

Cred că, în anumite sensuri, călătoria vieţii noastre se aseamănă cu  drumul israeliţilor prin pustia neospitalieră. Suntem şi noi ca şi ei pe o cale a devenirii, când omul de ieri nu seamănă cu cel de azi şi cel de mâine ar trebui să fie mai bun decât variantele de până acum. Acumulăm informaţie, învăţăm din greu şi ne maturizăm. Pricepem anevoie că suntem liberi de sclavia Egiptului şi şi mai greu învăţăm să convieţuim armonios cu libertatea. Gustăm cu amar din apa amestecată cu cenuşa propriilor idoli, de adăpăm din stânca Veacurilor şi ne hrănim cu “mana” ce vine din cer. Fiecare zi este aproape asemănătoare cu cea care abia a trecut dar ne entuziasmează gândul ţării pe care o vom moşteni în curând. Dansăm de bucurie pe ruinele Ierihonului propriu şi fugim disperaţi din calea micii buturugi din cetatea Ai-lui personal. Plângem deznădăjduiţi în faţa “strugurilor mari” ai binecuvântârilor care ne stau în faţă pentru că avem impresia că între noi şi ei se cască o prăpastie prea mare şi ne gândim adesea că erau mai buni “castraveţii” robiei decât lupta din pustiul vieţii. Trăim  sub privirile încruntate ale “cananiţilor” dar ne încurajează “stâlpul de foc  şi norul de fum” al prezenţei incontestabile a Marelui Protector.

Călătoria vieţii are o final dar până atunci vom sta cu ochii pe fereastră pentru a nu pierde nici un peisaj. Cu văile ei tenebroase şi cu munţii ei falnici, viaţa merită trăită iar finalul ei poate  fi o încununare.

Harta calatoriilor lui Israel in pustie

harta-calatoriilor


Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

Distribuie:

Între credinţă şi-ndoială

by Leave a Comment

(4 martie, seara – Marcu 9:1-29)

Ce este credinţa? Un sentiment profund de încredere în ceea ce este promis? O mare încredinţare cu privire la lucrurile ascunse privirilor noastre limitate? Atât şi nimic mai mult? O noţiune filozofică cu largi aplicări în viaţa practică sau un sentiment profund şi analizabil psihologic? Credinţa se poate măsura astfel încât să putem vorbi de credinţă mică şi de credinţă mare? Şi dacă se poate măsura unde şi cum vom găsi o măsură clătinată de credinţă? Credinţa poate trece drept autosugestionare psihică mijlocită de intransigența dogmelor? Pot aplica credinţa în fiecare arie a vieţii mele? Care este diferenţa dintre credinţă şi speranţă sau dintre credinţă şi o mare dorinţă a obţine sau realiza ceva? Putem lega speranţele noastre de Dumnezeu şi să le numim apoi credinţă sau credinţa este ceva diferit cu mult mai mult decât aceastea? Mai lasă credinţa loc îndoielii, fie ea oricât de mică? Mii de întrebări cu privire la credinţă şi tot mai puţine răspunsuri! După 2.000 de ani de creştinism tot nu reuşim foarte bine să definim credinţa, să o înţelegem ca şi concept general separat puternic de propriile opinii subiective.

Ne-ar plăcea să facem risipă din credinţa noastră, să o avem în aşa de mare cantitate încât să mutăm munţii cu ea, să vindecăm bolnavii, să rezolvăm problemele lumii a treia şi să eliminăm fiecare criză din viaţa personală. Ne-ar plăcea să nu ne mai acuze nimeni de lipsă de credinţă atunci când Dumnezeu a ales calea tăcerii în dreptul nostru sau  când rezolvarea nu este ceea ce ne-am fi dorit din toată inima. Ne-ar plăcea să existe plicuri de credinţă instant sau măcar medicamente pe care să le luăm atunci când simţim că singura cale de rezolvare este cea a credinţei. Şi cu toate acestea de multe ori în conjuncturile complicate ale vieţii, în faţa problemelor sau durerilor, a descurajării sau dezastrelor, în suflet nu ne rămâne nici măcar o fărâmă de credinţă, cădem pradă depresiei sau neîncrederii.

A venit la Domnul Isus un om cu fiul său iar cazul lor era unul disperat. Probabil nu a vrut să deranjeze pe Domnul înainte de vreme şi a alergat întâi la ucenici dar aceştia nu au putut face nimic pentru fiul muncit de un duh mut. În faţa Domnului cu blestemul din familia sa, omul nostru se reculege şi vorbeşte cu atenţie.  Cred că experienţa cu ucenicii îi distrusese o parte bună din speranţa cu care se îndreptase către grupul ce înconjura pe Eliberatorul din Nazaret. “Dar dacă poţi face ceva…” şi găsesc aici tristeţea întreagă a sufletului căzut sub greutatea poverii care a aşteptat prea mult pentru o rezolvare ce a întârziat să apară, pentru o soluţie care nu s-a dat găsită.

“Tu zici: “Dacă poţi!”… toate lucrurile sunt cu putinţă celui ce crede” “Da?! toate?! şi eliberarea acestui oropsit?! Atunci cred Doamne, cred din toată inima mea!…” poate am fi strigat noi marcaţi de încărcătura emoţională a momentului. Nu ar fi contat ce este în interiorul nostru, ce simţim sau credem pentru că importantă era eliberarea şi pe ea am fi pus noi accentul şi nu pe credinţă. Dar acest om are un moment de luciditate deprimantă şi rosteşte ceea ce cred că a rămas în istorie adevărata faţă a credinţei pentru omul aflat sub cer: “Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele!”

Ne trăim viaţa între credinţă şi-ndoială şi acest lucru este un adevăr verificat. Oricât de rotund şi bine ar suna discursurile marilor predicatori, oricât de motivaţionale ar fi cărţile marilor oameni ai credinţei ştiu şi ştiu bine că acolo, la uşa dormitorului unui bolnav de cancer sau altă boală incurabilă, în realitatea alertă în care detaliile se schimbă cu rapiditate, în mijlocul bucuriilor efemere sau a lacrimilor de durere, acolo şi pretutindeni altundeva, sufletul meu va fi umbrit de îndoială şi înălţat de credinţă. Nu îmi tăgăduiesc Domnul dar mă îndoiesc cu privire la mine, la viaţa mea şi mai ales cu privire la cantitatea de credinţă pe care am reuşit să o strâng şi risipesc de-a lungul pribegiei mele.

Cred, Doamne! Înlătură-ndoiala mea!

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

Distribuie:

Nu sări din palma Lui!

by Leave a Comment

(4 martie, dimineata – Numeri 29-31 )

Nu era cale să smulgi binecuvântarea de la Israel, nu erau cuvinte care rostite să se constituie într-un blestem cu efect asupra poporului ales. Ei aveau binecuvântarea din mâna Domnului şi daca El dăduse binecuvântarea atunci nimeni nu o putea lua, înlătura sau scădea. Şi nu era garanţie mai mare decât să ştii că nu trebuie să îţi fie frică de vracii din Egipt sau de preoţii lui Madian, de cuvintele lui Balaam şi de vrăjile altor reprezentanţi ai răului din naţiunile care îi înconjurau. Binecuvântarea rămâne atunci când este dată de Dumnezeu!

Se pare însă că Balaam ştia  regula pe care mai târziu romanii aveau să o ridice la rang de principiu al conducerii: “divide et impera”. Cât timp între israeliţi în tabără exista unire, cât timp întreaga tabără se închina şi asculta de Dumnezeu, posibilitatea ca blestemul să aibă efect era nulă. Dar dacă în tabără ideile erau împărţite, autoritatea spirituală era contestată şi evreii, din orice motive, ajungeau să supere pe Dumnezeul lor, atunci răzbunarea Acestuia era mai puternică decât orice blestem.

Ultima misiune militară a lui Moise era îndreptată împotriva madianilor, o misiune dificilă în împlinirea căreia pleacă 12,000 de oameni. A curs sânge, a ars focul, au fost pustiite cetăţile şi omorâţi bărbaţii, jefuite aşezările şi cruţate femeile. Acum victorioşii se întorc în tabără şi nimeni dintre ai lor nu lipseşte: o campanie militară reuşită şi cu rod bogat. Zeci de mii de animale, cantităţi mari de aur şi argint şi multe prizoniere veneau spre tabăra din pustie conduse de armele însângerate ale evreilor victorioşi. Erau bucuroşi nevoie mare dar nu ştiau că între armele lor stă bine păzită calea prin care răul mai ajunsese odată în tabără, femeia străină care le putea îndupleca inima şi smulge din poporul ales, care putea aduce urgia în tabără şi dezlănţui blestemul printre evrei.

Cristos este astăzi pentru noi scut şi pavăză. Pot să se ridice oameni şi sisteme împotriva noastră, putem fi blestemaţi şi asupra noastră se pot face vrăji fără număr dar ştim că nimic nu ne va atinge. Ştim bine că peste omul ce poartă în corp de lut binecuvântarea Eternului nu se va putea aşterne niciodată praful blestemului şi murdăria răutăţii celorlalţi. Dar mai ştim că putem înlătura această binecuvântare doar printr-un act voit şi personal, prin alegerea şi îndrăgirea acelor elemente care ne vor duce departe de faţa Binecuvântătorului, prin adăparea din apele amare ale lumii şi prin supraevaluarea ofertei sărace a societăţii îndepărtate de har. Suntem în palma Lui şi nimeni nu va smulge de acolo! Dar inima ce se depărtează de El ne va obliga odată să sărim în hăul de dincolo de palmă!

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

Distribuie:

Priviri confuze

by Leave a Comment

(3 martie, seara – Marcu 8)

La mijlocul acestui capitol facem cunoştinţă cu un orb a cărui întâmplare este cel puţin bizară. Nu era prima dată şi nici ultima când Sursa luminii se apropia de ochii stinşi şi îi aducea la viaţă: ştia El, Creatorul, care este bariera care împiedică vederea şi Cuvântul său plin de putere putea să o îndepărteze instantaneu. Şi cu toate acestea Maestrul decide să parcurgă cu orbul o adevărată aventură a vindecării, aventură care stârneşte şi astăzi controverse.

Întâmplarea acesta este străjuită pe deoparte de minunea înmulţirii pâinilor, boldul fariseilor şi incapacitatea ucenicilor de a pricepe şi pe cealată parte, de o declaraţie plină de credinţă a lui Petru urmată de o cădere puternică a speranţelor acestuia. Nu putem trece peste acest capitol fără să încercăm să răspundem la întrebarea logică ce se ridică din plasarea vindecării orbului chiar la mijloc. Poate fi o poziţionare  intenţionată vrând să ne înveţe mai mult decât puterea Domnului de a da vindecare sau poate fi  aşezată în Marcu 8 cu scopul ne a hrăni din nou şi din nou  baza  credinţei noastre  în miraculos.

Teologii şi gânditorii creştini ne sfătuiesc să acceptăm că minunile, pe lângă rolul imediat de a-L arăta pe Cel care face rana dar şi o vindecă, au şi rolul cu mult mai profund de a sublinia puternic învăţătura contextului în care sunt plasate. Iar Marcu 8 este o adevărată demonstraţie în sprijinul sfatului lor. Priviţi la întâmplările care îmbracă vindecarea orbirii acelui amărât adus la Marele Domn; uşor, fără prea multă analiză am putea afirma că orbirea domnea puternic în Israelul vremii şi că cea mai mică problemă o avea orbul atins cu salivă de Domnul Isus.

Erau orbi fariseii iar orbirea lor era cea mai grea; ei chiar pleacă din preajma Domnului încă bâjbâind şi neînţelegând nimic din cele întâmplate. Auziseră că hrănise mulţimile cu câteva pâini şi peştişori, vedeau clar minunile pe care le săvârşea şi aveau posibilitatea ca nimeni alţii din Israel să încadreze bine toate detaliile în puzzle-ul profeţiilor pe care le doreau împlinite. Şi cu toate acestea se apropie de Cristos şi Îi cer un semn din cer, un semn care să îi determine să creadă, să îi fortzeze să accepte ceea ce era de neacceptat pentru ei. Ei priveau dar nu vedeau, ochii le erau blocaţi la propriile opinii, propriile lucruri pe care le puteau accepta. “Dă-ne un semn!” spunem şi noi adeseori, din ceata fariseilor moderni; “dar nu orice semn, ci acela în care noi vrem să credem, care ne convine , care ne aduce beneficii”

Privire împăienjenită aveau şi ucenicii. Strânseseră coşurile pline de firimituri şi acum stăteau pe fundul corăbiei îmbufnaţi crezând că Domnul îi certa fiindcă nu aveau pâini. Ei ştiau să împartă viaţa în momente şi momentele nu se mixau. Nu s-au gândit că Cel care hrănise peste 4.000 de bărbaţi, fără femei şi copii, putea să hrănească o mână de oameni ca ei. Nu s-au gândit nici să interpreteze vorbele Lui drept învăţături pentru stomacul care nu se satură cu pâine ci ei doar trăiau sub tirania prezentului. Uitau repede ce au trăit ieri şi astăzi o luau de la capăt ca nişte copii ce nu au priceput încă ce tare arde soba şi nici ce bine mângâie mama şi în fiecare zi vor să repete experienţele trăite pentru a le putea pricepe învăţătura. Ei, ca şi noi adeseori, au uitat  rapid miracolul la care au luat parte şi se întrebau cum vor face faţă situaţiei prezente. Noi, ca şi ei, ardem repede cărţile de istorie ale lucrărilor Lui printre noi sau nici măcar nu mai scriem unele.

Privire obtuză avea şi Petru. Într-un moment de străfulgerare şi inspiraţie divină vede în Cristos pe Mesia mult aşteptat dar din nou propriile păreri îi întunecă vederea. El nu avea nevoie de un semn care să îi mai spună o dată în plus cine este Învăţătorul lor dar avea nevoie de unsoare pe ochi pentru a putea accepta lucrarea Domnului. Şi cât de scumpă şi rară este astăzi această unsoare. Ne-am dori să ne ungem ochii atunci când elementele exterioare sufocă interiorul nostru şi când lumea ne pune jugul dar ne face să credem că ne umple buzunarele, când certurile noastre nu cunosc nimic din dragostea ce Îl însufleţeşte pe El, când ne sunt mai dragi ritualurile decât oamenii, preţuim haina mai mult decât sufletul şi puterea mai mult decât blândeţea.

Ce mult am vrea ca mereu şi mereu El să ne ia de mână şi să ne facă să înţelegem că oamenii nu sunt copaci pe care să-i tai în interes meschin şi nici minunile un motiv de laudă personală, să vedem bine cine suntem şi care ne este scopul cu care ne-am născut şi să reuşim să pătrundem cu privirea clară peste vălul întunecat al lumii decadente în care ne trăim pribegia.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

Distribuie:

Măreţia lui Moise – 3

by Leave a Comment

(3 martie, dimineata – Numeri 26-28 )

Oare am fi găsit în toată tabăra lui Israel vreun om mai indreptăţit să intre în ţara promisă decât Moise? Blândeţea şi judecata-i justă îi erau recunoscute; inima-i plină de dragoste cu care mijlocea pentru cei mulţi era de netăgăduit, lepădarea de sine, smerenia şi multele calităţi de lider nu îi puteau fi contestate. Era Moise, marele om al lui Dumnezeu, cel cu care Dumnezeu vorbea direct şi Moise trebuia să rămână printre ei multă vreme, să cunoască împlinirea promisiunilor lui Dumnezeu, să se bucure de ţara în care curgea lapte şi miere. Dacă am face noi lista cu cei care să intre în Canaan, l-am pune pe Moise în capul listei, primul între toţi.

Dumnezeu hotărăşte însă altfel. Într-una din zile, după cele mii de probleme din tabără, după răzvrătiri rezolvate, războaie câştigate, după Marea Roşie şi urgiile ce dovedeau însoţirea lui Dumnezeu, Moise primeşte o invitaţie ale cărei urmări le cunoştea pentru că fusese alături de Aaron când acesta îşi primise invitaţia lui. Era o invitaţie de călătorie pe munte, o călătorie doar dus, un drum către mormânt.

Încerc să mi-l închipui pe Moise cel din ziua plecării spre muntele mormânt. Oare cum au fost acele momente? Cu ce sentimente s-a apropiat de copiii, soţiile şi apropiaţii săi? Pleca şi ştia că nu se mai întoarce, că este ultima mângâiere, ultima îmbrăţişare, ultimele cuvinte de bine. Mi-l închipui trecând printre corturile din tabără, el, măreţul Moise în drum spre cimitir, cu inima plină de amintiri ce nu-i dădeau pace şi cu sentimente care îl răvăşeau din nou. Fiecare pas îl îndepărta şi mai tare de poporul pentru care se pusese chezaş cu însăşi viaţa lui, pe care îl iubise cu o extraordinară lepădare de sine, pe care îl salvase din robie şi căruia îi făcuse cunoscute promisiuni fără număr, promisiuni pe care el nu le va vedea împlinindu-se.

Acolo, pe muntele îngropăciunii sale, Moise străluceşte pentru ultima dată. Putea argumenta cu Dumnezeu şi cere ani în plus, ani pe care avea dreptul să-i trăiască în ţara promisă. Era în faţa Creatorului şi de la El putea cere viaţă, sănătate, binecuvântare. Ar fi putut măcar cere moartea în tabără şi oasele lui să fie puse alături de cele ale lui Iosif şi duse, cel puţin  aşa, în ţara promisă. În argumentarea sa putea să aducă faptele-i măreţe, încrederea în Dumnezeu de care a dat dovadă, credincioşia şi ascultarea sa ce nu puteau fi şterse doar de un moment de furie. Putea dar a tăcut şi tăcerea sa străluceşte mai tare decât o mie de cuvinte.

Vorbeşte în schimb pentru poporul rămas în vale pe care îl priveşte ca pe o turmă ce va avea de acum încolo nevoie de alt păstor. Nici un cuvânt despre sine şi ceea ce avea să i se întâmple ci totul pentru acei pe care îi condusese. Moise străluceşte şi pentru că dovedeşte încă o dată calităţi de adevărat lider, un lider care este interesat de ceva mai mult decât de domnia sa, care priveşte mai departe decât efemeritatea slujbei sale, căruia îi bate inima mai tare pentru cei pe care îi conduce decât pentru funcţia sa, un lider a cărui linişte este dată nu liniştea de acum căpătată ci de continuarea în bune condiţii a ceea ce el a părăsit.

Moise fusese liderul poporului în momente critice dar şi momente frumoase, avea amintiri care îi stârneau lacrimile de bucurie dar care îi puteau umbri şi fruntea de întristare. Moise însă trebuia să plece, să adoarmă şi să fie adăugat poporului său. Liderii şi împăraţii, cerşetorii şi oamenii simpli sunt adăugaţi marelui popor ce doarme dar în urma fiecăruia rămân urme, urme ce trebuie continuate sau pe care  ne vom chinui să le ştergem. Dacă astăzi ar trebui să plec spre munte, binele lăsat în urma mea de cine va fi continuat, rănile vieţii mele cine le va lega, urmele mele unde vor duce?

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

Distribuie: