Regula şi ritualul

by 3 Comments

(2 martie, seara – Marcu 7:14-37 )

Lipsa ritualurilor să însemne oare lipsa regulilor? Cât de departe putem merge cu paralela dintre regulile aplicate constant şi ritualuri? Când astfel de reguli se transformă în ritual? O societate fără reguli se va dezintegra sub puterea anarhiei. Dar va putea supravieţui o societate, fie ea şi înţeleasă în sensul unei comunităţi religioase, fără ritualuri? Acestea şi multe altele sunt întrebări legitime care se ridică de fiecare dată când încercăm să analizăm reacţia Domnului Isus faţă de ritualurile evreilor.

Am putea spune că în Marcu 7, după versetul 14 discursul Domnului Isus a scăpat de sub control şi a spus lucruri ce nu trebuiau rostite în auzul evreilor care respectau legea. Le spune:  “ascultaţi-Mă toţi şi înţelegeţi. Afară din om nu este nimic care, intrând în el, să-l poată spurca; dar ce iese din om, aceea-l spurcă.” Şi cu siguranţă mintea fiecărui evreu din preajma Lui a zburat către animalele spurcate care nu trebuiau să se regăsească în meniul lor. Cum? nu spurcă nimic din exterior ci întinarea pleacă din interior? Nu se poate! Aşa ceva nu ne-a învăţat Moise, este inacceptabil!

Dar Domnul Isus continuă subliniind un adevăr uitat adesea de comunităţile noastre înclinate mai mult către urmărirea şi cimentarea unor rituluri decât înspre mijlocirea schimbării lăuntrice.  Domnul îşi şochează audienţa afirmâd că adevărata întinăciune pleacă din inimă, locuinţă ferecată a harului sau a îndepărtării de har, a adevărului sau minciunii, a curăţiei sau potopului de desfrâu. Inima este un izvor binecuvântat sau blestemat de ape vii sau ape amare.

Este zadarnică renunţarea la tutun şi alcool, bijuiterii şi alte podoabe, adoptarea în grabă a baticului şi renunţarea la cravată; este lipsită de consistenţă orice schimbare exterioară, fundamentată biblic sau nu, dacă aceasta nu are la bază schimbarea inimii. Creştinul îşi începe adevărata lui călătorile spirituală din propriul interior reformat, spălat prin sângele Mielului şi îmbrăcat în “curăţia nepieritoare a unui duh blând şi liniştit”.

Şi ne întoarcem la reguli. Domnul Isus ştia că aceste învăţături inovatoare care pun accentul pe ce iese din interiorul omului nu pe ce intră, pe inimă şi nu pe exterior pot să fie punctul de plecare a unei învăţături care înlătură orice regulă din viaţa unui om şi nu voia să se ajungă acolo. Ştia că oamenii pot să propovăduiască “Domnul îmi cunoaşte inima” şi astfel să nu se mai supună nici unei rânduieli. Marcu continuă învăţătura Domnului Isus cu o întâmplare care stârneşte şi acum controverse. Nu putem pricepe replica plină de aparentă răutate pe care Adevăratul Mângâietor o dă femeii întâlnite în ţinutul Tirului. Nu putem pricepe nici refuzul iniţial de a o ajuta şi ne şocează jignirea pe care o simţim în cuvintele Sale.  Dar regulile sunt reguli şi ele trebuie respectate iar regula spunea că pâinea trebuie dată  întâi copiilor şi apoi celorlalte vietăţi, că de propovăduire şi miracole trebuie să se bucure întâi evreii, iar Domnul alege să se supună de bună voie acesteia.

Schimbarea adevărată pleacă din interior şi numai pe această bază se pot stabili reguli şi pricipii pe care omul cu viaţă nouă să le respecte. Un ritual care nu are la bază schimbarea vieţii rămâne un ritual gol, fără sens, amăgitor. O viaţă trăită prin respectarea regulilor dar care a plecat de la schimbarea interioară este o viaţă ordonată care face cinste Marelui Stăpân.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

Distribuie:

Puternica binecuvântare

by Leave a Comment

(2 martie, dimineata – Numeri 23-25 )

Odată salvaţi prin har şi înfiați în familia lui Dumnezeu devenim conştienţi că în jurul nostru se desfăşoară o luptă aprigă; nu auzim zgomotul armelor şi nici larma luptei, nu surprindem decât rar şi doar atunci când suntem foarte atenţi la ce se petrece în jur, scene de luptă la care uneori suntem martori iar câteodată şi participanţi activi. Dumnezeu a decis să ne împiedice să vedem cu ochii fizici desfăşurarea luptei şi hidoşenia  vrăjmaşului dar a lăsat ca sufletul nostru să priceapă bine încleştarea “armată” care se stârneşte uneori împotriva lui.

Ne petrecem mult din efemeritatea noastră între binecuvântare şi blestem, dorindu-ne binecuvântarea şi fugind de blestem. De-a lungul cărarii le întâlnim însă pe amândouă rostite asupra noastră în diferite situaţii, de  difverşi reprezentanţi spirituali şi imediat cum tăcerea este spartă de astfel de cuvinte, inima ne palpită, mintea ne lucrează febril încercând să prindă fiecare sens al cuvintelor şi privim toate elementele realităţii prin ochelarii blestemului sau binecuvâtăriilor spuse.

Balaam ştia însă un lucru pe care noi l-am uitat adesea, marcaţi fiind de cultura orientată spre ocult şi mistic în mijlocul căreia trăim: ştia că ceea ce a binecuvântat Dumnezeu nu mai poate fi blestemat, că peste greutatea binecuvântării harului şi dragostei Lui nu se poate aşeza praful nici unui blestem. Nu trebuie să ne fie teamă de vorbele necugetate şi pline de venin ale blestemătorilor de serviciu, nici de defăimarea plină de ură a celor conduşi de marele defăimător ci singura preocupare ar trebui să fie aceea de a primi binecuvântarea de la Dăruitorul binecuvântărilor.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

Distribuie:

Erorile ritualurilor

by 2 Comments

(1 martie, seara – Marcu 7:1-13 )

Cu ochii pironiţi spre Moise şi cu mâna pe cazmaua cu care săpau morminte în pământul vitreg al pustiei pentru o întreagă generaţie de oameni, evreii au învăţat repede importanţa ritualurilor. Nici nu ştim sigur ce i-a ajutat mai mult: frica ce căpăta proporţii îngrijorătoare atunci când vedeau răzvrătirea pedepsită, nevoia unei închinări unitare, importanţa pe care Dumnezeu o dădea cortului întâlnirii şi activităţilor de acolo sau, cine ştie? Cert este că Domnul Isus i-a găsit îndrăgostiţi de ritualuri, adepţi înfocaţi ai practicării lor în mod riguros, dar pentru asta nu au avut parte de aplauzele Lui.

Ritualurile practicate cu consecvenţă crează obiceiuri iar obiceiurile dăltuiesc de zor caracterul. Evreii erau oameni ai ritualurilor, cu cât mai multe cu atât mai bine. Şi iudaismul, în rând cu celelalte religii avea o grămadă de ritualuri la care îşi supunea drept credinciosul, atât de multe încât ritualurile erau iudaismul şi iudaismul era doar ritualuri. Dacă numim creştinismul religie, vedem că şi acesta se confundă cu ritualurile. Dacă însă îl privim drept o relaţie vie cu Dumnezeu, acesta trebuie să facă paşi decisivi către depărtarea de orice formă sufocantă de ritual.

Ritualurile sunt calea unei religii uşoare şi extrem de exterioare. Ritualul îţi pretinde acţiune vizibilă şi limitată în timp sau, de foarte multe ori, un dar dat preoţimii. Pentru a îndeplini un ritual nu trebuie să îţi faci loc prea mare în agendă: sunt suficiente câteva ore, zile, sau, în cele mai rele cazuri, ani, dar niciodată nu ţi se va cere o viaţă dedicată sau schimbare lăuntrică: a mentalităţii, a gândirii şi a vieţii.

Ritualurile sunt calea cea mai scurtă către împlinirea sentimentului religios, adormirea sufletului şi liniştirea conştiinţei. Ţi se cere o vizită în locuri specifice, un dar nu peste putinţă de dat, o mărturisire nu extrem de personală, un sărut peste metalul văzut în treacăt, prezenţă constantă la biserică, dărnicie regulată sau o suită întreagă de acţiuni care te ajută să îţi vezi sufletul împăcat, să te consideri îndreptăţit şi să îţi vezi de viaţă ca până atunci. Împlinirea unei relaţii cere însă dedicare, comunicare, aplecare către studiul Celuilalt, inimă deschisă şi voinţă constantă şi de aceea relaţia cu Dumnezeu a pierdut teren adesea în faţa religiunii înaintea unui dumnezeu.

Ritualurile nu pot mijloci niciodată harul, nu pot zdrobi o persoană şi nu îi pot pregăti inima pentru sădirea Cuvântului vieţii şi apariţia roadelor Duhului. Dar ritualurile pot să înăsprească un om, să îl transforme repede în soldat de fier al religiei respective, soldat care săvârşeşte ritualuri fără număr dar care şi impune ceea ce face el, celorlalţi. Soldatul ritualurilor nu va ceda niciodată în faţa argumentelor raţionale care i-ar putea deschide ochii şi nici nu va privi bine refuzul din partea  cuiva a practicii propovăduite de el.

Ritualurile lasă atât de multe lucruri nerezolvate; ele pot să împace cugete slabe dar nu pot vindeca inimi, pot să ofere “senzaţie de săţietate “spirituală dar nu vor astâmpăra niciodată setea sufletului, ele respectă cu strictețe regulile exterioare dar lasă în paragină aspecte ce nu pot fi prinse în reguli: dragostea, nădejdea, bucuria, pacea…

Creştinismul poate să fie o religie a ritualurilor sau o relaţie vie. Cum este creştinismul tău?

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

Distribuie:

Blestemarea binecuvântaţilor?

by 1 Comment

(1 martie, dimineata – Numeri 20-22 )

Bătăliile au început şi rând pe rând naţiunile din jurul pustiei în care tăbăra Israelul erau cuprinse de teamă. Am crede că victoriile trebuie să le fi fost asigurate, doar Domnul lupta de partea lor şi veghea la împlinirea promisiunilor Lui dar şi atunci ca şi acum puterea şi providenţa lui Dumnezeu se împleteau armonios cu strategiile militare înţelepte, cu diplomaţia dar mai ales cu dedicarea slujitorilor. Israel decide să ocolească pe fratele său Edom, pierde mulţi oameni în lupta cu împăratul Aradului (victoria lor de mai târziu având la baza o dedicare reală înaintea lui Dumnezeu),  cuceresc o bună parte din ţara împăratului Sihon şi ajung în faţa Moabului.

Până acum toţi împăraţii cu care au avut de a face israeliţii au ştiut că singura cale de apărare împotriva acestora este războiul armelor, al luptelor deschise, directe, însângerate. Balac însă, împăratul Moabului recunoaşte în Israel un popor diferit de celelalte popoare cu care a luptat, are informaţii cu privire la închinarea acestora, a stâlpului de foc şi norului de fum şi înţelege rapid că singura cale de câştig este să poarte întâi o bătălie spirituală cu ei, cu Dumnezeul lor.

În ţinutul acela era un om pe nume Balaam care şi astăzi stârneşte întrebări şi este învăluit în mister.  Suntem înclinaţi să credem că doar cu oameni din tabăra lui Israel Dumnezeu are stabilite legături şi relaţii dar suntem dezarmaţi când aflăm că Sfântul lui Israel comunică şi cu un om departe de poporul sfânt, de ritualuri şi jertfe. Balaam, fiul lui Beor ne surprinde plăcut când aşteaptă răspunsul Domnului înainte de a da curs invitaţiei împăratului Balac.  Oricât de mare este cinstea pe care o primeşte atunci când însuşi împăratul îl cheamă, oricât de bogată este perspectiva visteriei personale de după întâlnirea cu Balac, Balaam rămâne acasă ascultând de Domnul.

Ce-am fi făcut noi în locul lui Balaam, având în faţa invitaţiile împăratului şi în casă oaspeţi de seamă din împărăţie? Nu ştim exact pe cine a trimis a doua oara Balac la Balaam dar textul ne lasă să credem că împăratul a fost atent la fiecare detaliu care îl putea determina pe Balaam să plece: daruri bogate, înalţi funcţionari, promisiuni măreţe. Totul pentru câteva cuvinte pe care acest Balaam trebuia să le arunce împotriva lui Israel, popor din care nu făcea parte şi care nu îi promitea nimic bun. Înaintea lui Dumnezeu Balaam pledează din nou fără să ştie că Moabul era deja pierdut, că zarurile fusese aruncate şi că el împreună cu Balac pierduseră.

Balac a cântărit multe avuţii pentru ispitirea lui Balaam, aşa de multe încât ochii acestuia s-au întunecat şi nu au mai putut să vadă împotrivirea lui Dumnezeu; inima îi era deja suită pe înălţimi, alături de Balac, gata să blesteme şi să intre în posesiunea averilor promise. Pentru desprinderea inimii noastre de poporul ales lumea cântăreşte de multe ori averi impresionante: suntem ispitiţi cu promisiuni fără număr, suntem măguliţi cu atenţia mai marilor lumii şi atraşi cu uşurătatea slujbei pe care trebuie să o facem în contul lui “Balac”. Un bob de tămâie pe altarul blestemului, o secundă de unire cu răul, un strop de plăcere vinovată şi deja suntem pe topogan, alunecând mai departe decât am fi dorit să ajungem vreodată.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

Distribuie:

Painea vieţii

by Leave a Comment

(28 februarie, seara – Marcu 6:30-56 )

Păcatul a intrat în istoria omenirii pe uşa din dos şi a rămas în casă multe milenii la rând, prea mult ca omul să nu încerce o rezoluţie între sufletul său şi starea decăzută în care vedea bine că se afundă. Fusese dată legea dar şi aceasta nu făcea altceva decât să sublinieze tot mai tare depărtarea omului de proiectul iniţial iar conştientizarea acestei distanţe aliena şi îl subjuga  păcatului.

Viaţa îşi continua cursul, cu bucuriile ei mărute şi lacrimile ei amare, cu succesele ei de fiecare zi şi eşecurile usturătoare. Omul era tot mai încovoiat de greutatea vieţii pe care trebuia să o ducă, într-o formă mai poleită printre oameni avuţi şi cu pretenţii, sau într-una dezbrăcată de orice strălucire, undeva la talpa societăţii. În această condiţie găseşte Domnul Isus Cristos coroana creaţiunii Tatălui său şi pentru ea părăsise cerul, luase chip de rob şi avea să suporte pedeaspsa. Venise la ei  pentru a-l răpi blestemului şi a-l reda binecuvântării.

La prima vedere am spune că Marcu încearcă să ne prezinte două categorii de oameni. Unii sunt nenorociţii aceia umili care căutau pâine  şi cuvinte puternice la Domnul Isus atât de des încât efectiv îl confiscau pentru ei definitiv nelăsându-i nici un moment de respiro. Pe de altă parte sunt ucenicii, oameni cu un statul social aparte, implicaţi în marea lucrare a lui Dumnezeu, uimiţi de minunile făptuite prin mâinile lor şi dispuşi să povestească miracolele misiunii undeva deoparte, doar ei cu Domnul şi cu cei care se împărtăşesc cu aceleaşi bucurii. Dar de fapt nu avem decât o singură categorie, a oamenilor umiliţi de păcat, animaţi sau nu de idealuri măreţe cu bucurii mărunte sau păreri iluzorii dar cu toţii flămânzi de Pâinea lui Dumnezeu: Isus Cristos.

De câte ori, uimiţi de lucrarea Domnului în noi sau în comunitatea noastră, nu tindem să ne considerăm deosebiţi, puşi deoparte şi diferiţi de ceilalţi oameni. Uităm că tot ce ne încântă vine de la El şi vrem să ne separăm de ceilalţi, nu aşa de “implicaţi” ca noi, să ne retragem printre misionarii, predicatorii, păstorii sau preoţii noştri, să ne baricadăm în clădiri şi organizaţiile care poartă simbolul crucii sau din contră care sunt mândre în smerenia lor, apostoleşti în abordarea lor.

Dar dacă doar pentru un moment vălul eu-lui este dat jos de pe ochi, reuşim să vedem mulţimile flămânde, oameni ca noi, cu destin veşnic şi grumazul zdrobit de păcat. Ei nu au nevoie de superioritatea noastră în calitate de reprezentanţi ai lui Dumnezeu ci doar de mâna întinsă de slujitori. Cu toţii suntem flămânzi cu destin veşnic şi faptul că am măncat din Pâinea lui nu mă face mai special ci doar mai dator semenilor mei, cei în care Dumnezeu a pus amprenta Sa.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

Distribuie:

Zeciuiala

by 2 Comments

(28 februarie, dimineata – Numeri 17-19 )

Are nevoie Dumnezeu de zeciuiala noastră? Îl poate îmbogăţi pe Dumnezeu cele câteva hârtii pe care le dăm lunar din portofelul nostru? Care este rolul şi motivaţia zeciuielii? Poate să fie ea înlocuită de impozitele pe care le dăm statului sau trebuie ca pe deasupra să adaugăm ceva? Este zeciuiala sinonimă cu dărnicia sau sunt două acţiuni separate pe care omul lui Dumnezeu le face? Acestea şi multe altele sunt întrebări legitime legate de zeciuială, întrebări la care nu am intenţia să răspund neapărat. Sunt însă câteva aspecte ale zeciuielii care se desprind uşor din învăţătura pe care evreii o primeau în pustiu, aspecte care nu se lasă ocolite:

– zeciuiala era o regulă divină în Israel. Nu conta cine eşti şi nici măcar cât de mari sau mici erau veniturile tale, dacă erai preot sau om simplu, conducător de trib sau agricultor dator. Fiecare îşi aducea zeciuiala din ceea ce putea să producă şi evreii au devenit de-a lungul timpului atât de scrupuloşi cu această practică încât aveau să dea zeciuială din in, chimen, mărar – semn al seriozităţii cu care tratau acest subiect.

– zeciuiala era adusă la Cortul Întâlnirii (Templu). Cu siguranţă că aveau săraci printre ei, oameni care aveau nevoie urgentă de ajutor şi pentru care acea zeciuială ar fi însemnat mult dar regula era regulă iar evreii au învăţat, prin bucurii şi mai ales prin necazuri să respecte regulile.

– zeciuiala era destinată în principal preoţilor, necesară supravieţuirii acestora. Ei erau cei care stăteau în permanenţă între norod şi Dumnezeu, cei care îndeplineau ritualurile, asigurau buna funcţionare a locaşului sfânt şi ei nu trebuiau uitaţi. Nu munceau decât pentru locul sfânt şi pentru norod şi cineva trebuia să se îngrijească şi de lucrurile absolut necesare supravieţuirii. Lipsa zeciuielii destinată preoţilor a dus, de-a lungul istoriei, la acte de corupţie inimaginabile, degradarea locaşurilor lui Dumnezeu şi, adesea, la o slujbă făcută cu lacrimi şi multă oboseală, alături de alte slujbe aducătoare de profit.

– zeciuiala vorbea lună de lună şi an de an evreilor că ei nu deţin pământul pe care stau, că nu sunt sursa primordială a ceea ce au reuşit să adune, că nu sunt stăpâni de drept peste nimic ci doar ispravnici. Atunci când, în cortul sau casa lor, evreii puneau deoparte ceea ce trebuia dus drept zeciuială ei ştiau că în felul acesta recunosc stăpânirea lui Dumnezeu peste ei şi peste tot ce au.

Cum privim astăzi zeciuiala, la distanţă de atâtea secole de statornicirea ei printre oameni? Cât de mult a afectat  gândirea seculară ce a încercat să taie rădăcinile a tot ce este sfânt practica zeciuielii?

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

Distribuie:

Creştinii şi societatea

by Leave a Comment

(26 februarie, seara – Marcu 6:1-29 )

Două împărăţii au început să sălăşluiască pe pământul pătimirii: împărăţia întunericului şi cea a luminii, împărăţia fiilor lui Dumnezeu şi cea a fiilor neascultării, împărăţia umilă, aparent fără putere şi împărăţia care risipeşte averi şi se laudă cu stăpânirea ce nu a fost niciodată a ei. Am vrea ca împărăţia luminii  să domine de acum, vizibil, fără putinţă de tăgadă iar fiii ei să fie câmuitori peste tot ce cuprinde pământul. Considerăm adesea că dacă Dumnezeu este de partea noastră atunci lumea politică, economică, socială, religioasă şi oricare alta ar trebui să ne fie supusă iar reprezentanţii noştri să deţină poziţii de frunte în fiecare sector al vieţii pe pământ.

Istoria ne contrazice însă şi ne determină să ne schimbăm opinia legată de rolul creştinilor în societate. Nu de puţine ori în istorie, oamenii sinceri care doreau instaurarea împărăţiei conduse după principii biblice au sfârşit lamentabil, departe de adevăratul sens al învăţăturii Domnului Isus (a se vedea experimentul Savonarola cu a lui “Repubblica Fiorentina” ). Chiar şi Noul Testament tinde să strunească imboldul naiv al oamenilor de a instaura pe pământ Împărăţia lui Dumnezeu.

Irod, în palatul său, se distra copios alături de invitaţi de seamă, sărbătorind cu mare fast trecerea altui an de împliniri şi succese, de protecţie romană şi de realizări măreţe. Era la ceas de sărbătoare şi ca peste tot în “lumea bună” de atunci, sărbătoarea însemna destrăbălare. Cu greu putem găsi în palatul lui Irod urme ale demnităţii umane sau ale principiilor statornicite de Dumnezeu în poporul ales dar  în subsolurile palatului era închis unul dintre  privilegiaţii Cerului, cel mai mare om născut din femeie. El nu cunoştea diplomaţia cu care mesenii lui Irod obţinuseră statutul de “bine văzuţi” şi nici nu avea interese ascunse pe care să le ţină în mâneca hainei precum ucigaşul, cuţitul crimei. El era simplu şi direct, purtător umil al adevărului, păstrător al principiilor lui Dumnezeu iar Marele Împărat îl cunoştea şi îl aprecia.

Am spune că Irod ar fi trebuit închis şi Ioan ar fi trebuit să conducă din jilţul împărătesc. Am tinde să credem că Iudeea ar fi fost un loc mai prosper şi mai curat dacă Ioan Botezătorul ar fi luat conducerea, ar fi fost votat sau agreat de Roma. Doar Ioan era cu Dumnezeu şi Dumnezeu e garanţia binelui, a succesului, a binecuvântării. Dar nu putea Dumnezeu să facă această rocadă? Şi dacă da,  de ce refuză în mod ostentativ ba chiar permite răului să triumfe vremelnic asupra binelui şi capul lui Ioan să cadă la cererea unei femei de nimic?

Creştinismul a cunoscut numeroase perioade de unire cu statul secular, unire în  care s-a încercat influenţarea statului (împărăţiei) spre bine, spre Dumnezeu, spre adevăratele valori dar toate perioadele, fără excepţie, s-au terminat cu subjugarea şi compromiterea bisericii şi triumful statului.  Activismul acesta socio-politic a muşcat şi continuă să muşte puternic din mulţi creştini, unii bine intenţionaţi, care nu pot pricepe că societatea nu se va reforma prin implicarea profundă a creştinilor în politică, administraţie sau diverse forme de conducere pentru că ea are profund încastrate însemnele căderii.

Ne putem face iluzii despre o societate mai bună, despre un mediu în care noi şi copiii noştri să crească dar faţa hidoasă a unei societăţi aflate sub însemnul Diavolului nu va pieri. Tot ce ne este dat nouă este să trăim într-o lume a mirosurilor grele  răspândind mireasma cerului, smulgând oamenii din focul pierzării şi nădăjduind la apropierea adevăratei Împărăţii.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării

Distribuie:

Preţul răzvrătirii

by 1 Comment

(27 februarie, dimineata – Numeri 15-16 )

La uşa cortului aştepta Core, fiul lui Chehat, fiul lui Levi. Venise înainte să se crape de ziuă şi era agitat, nerăbdător să îşi spună vorbele şi să plece. “Ne-am săturat de acest Moise şi de toate pretenţiile lui. Tabăra este sfântă, a primit legea şi o ţine fiecare aşa cum poate. Este timpul să facem ceva, să reacţionăm, să nu ne mai lăsăm duşi de nas. Am vorbit şi cu Datan şi Abiram, şi ei sunt de părere că Moise şi Aaron au îmbătrânit şi trebuie schimbaţi. Apoi suntem de prea mult timp în pustie, când intrăm în acea ţară promisă?” îngână repede Core fără să uite să adauge: “trebuie să te hotărăşti repede de partea cui eşti. Astăzi sau mâine ne vom duce cu petiţia şi numai pentru cei care ne susţin vom avea slujbe de împărţit!” Ochii îi ardeau ca două stele căzătoare, faţa îi era transfigurată de gândul revoluţiei şi nici nu a vrut să audă până la capăt motivele refuzului, a plecat în grabă către alte corturi de el ştiute.

Răscoala pornise, Dumnezeu îţi arătase slava şi pământul înghiţise răsculaţii. În tabără domnea panica şi fiecare evreu, în cortul său, cu familia adunata în juru-i se gândea cu teamă la ce va urma. Core murise, alţi 250 de oameni, cu averi şi familii îl însoţiră pe drumul spre locuinţa morţilor şi din colţurile taberei pornise deja o altă revoltă ce ardea mocnind de mult, de când fuseseră nevoiţi să sape morminte în jurul viţelului de aur. “Moise a ajuns un măcelar, omoară poporul Domnului în pustie” se auzea tot mai des în tabăra sfâşiată de neîncredere şi durere.

De data aceasta Dumnezeu nu a mai aşteptat mijlocirea lui Moise, a pornit urgia ce va devasta efectiv tabăra aşezată în pustie. În afara orelor de curs pe care Moise le preda cu răbdare, evreii au crezut că sunt liberi să acţioneze după cum cred de cuvinţă, dar nu ştiau că afară din clasă îşi dădeau examenele. Picaseră şi de data aceasta iar preţul pe care au trebuit să îl plătească a fost aşa de mare: aproape 15.000 de oameni, femei şi bărbaţi, copii şi bătrâni. Răzvrătirea împotriva cerului fuse scumpă astă dată.

Ne răzvrătim des în drumul pribegiei noastre şi de fiecare dată credem că suntem îndreptăţiţi să o facem. Ne uităm cu jind la cei din jur şi considerăm că este mai bine ca ei şi chiar merităm să fim în locul lor. Alergăm să fim văzuţi şi apreciaţi de oameni, dispreţuim ceea ce avem şi preţuim nespus ceea ce au alţii, luptăm pentru a zmulge ceea ce nu este al nostru ca mai apoi să lăsăm totul în praful drumului pentru o altă luptă. Ne plângem că suntem nedreptăţiţi, ne răsculăm împotriva celor de aproape sau de departe pe care îi considerăm vinovaţi de starea noastră şi îl luăm adesea în lupta răzvrătirii noastre pe Dumnezeu. Dar răzvrătirea, sub orice formă şi din orice motiv, costă. Pe mulţi dintre ei în pustia acelor zile i-a costat viaţa. Pentru noi preţul sunt zilele amare, regresul spiritual, bucuria mântuirii, nădejdea zilei de mâine… ne costă scump!

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

Distribuie:

Dumnezeul tuturor

by 3 Comments

(25 februarie, seara – Marcu 5:21-43 )

Printre primele lucruri pe care le pricepem în viaţă se numără şi apartenenţa noastră la un anumit grup social. La şcoală, printre diferite jocuri şi lecţiile aferente, înţelegem că printre noi sunt copii care nu prea ne seamănă. Poate că se îmbracă mai bine decât noi, sunt mai simandicoşi, o maşină îi aşteaptă de fiecare dată când ies şi hainele lor sunt mai strălucitoare. Creştem şi pricepem bine că ne-am născut apartinând unei categorii sociale care nu poate fi depăşită decât cu eforturi mari şi nici atunci definitiv. Odată crescuţi moştenim inevitabil “lupta de clasă”, suntem contrariaţi de diferenţele dintre grupul nostru şi celelalte grupuri, suntem supăraţi că  noi ne  considerăm nedreptăţiţi iar ceilalţi primesc spuma vieţii în timp ce noi, doar resturile; credem că meritele noastre nu sunt recunoscute şi că locurile noastre din societate sunt ocupate de ei.

Întreţinem această luptă toată viaţa şi chiar dacă este una foarte ascunsă taberele există şi graniţele dintre ele sunt foarte bine trasate. Ne simţim inconfortabil când suntem în tabăra adversă în vizită de curtoazie făţarnică şi nu ne place să vedem pe nici unul din cei ce sunt ai noştri că se mută definitiv acolo printr-o ascensiune peste noapte sau o îmbogăţire din senin.

Lupta aceasta exista şi în perioada Domnului Isus iar El a fost revendicat fără drept de apel de tabăra saracilor, a celor oropsiţi şi fără drepturi pentru că El Însuşi a ales să se nască aşa. Trăia printre aceşti oameni, le făcea bine, îi elibera şi vindeca, le promitea Împărăţia Tatălui şi pentru puţină vreme au simţit şi ei că au ceva care îi face superiori tuturor celorlalţi. Se îmbulzeau să Îl asculte, Îl urmăreau şi se mândreau cu El. Simţeau cum primesc avânt de fiecare dată când discursul Marelui Predicator cuprindea note acide şi judecăţi aspre asupra celelaltei grupări, a cărturarilor, fariseilor şi marilor învăţaţi.

Dar într-o zi unul din gruparea înfierată a venit umil la Domnul Isus. Iair, fruntaşul sinagogii, om cu vază şi cu putere, influent şi educat fusese frânt de problema din familia sa şi inima de părinte l-a determinat să uite imaginea de fruntaş pe care trebuia să şi-o apere, să-şi asume judecata celor de o funcţie cu el şi să încerce ceea ce poate era ultima soluţie, să vină la Învăţătorul din Nazaret, să se închine acolo în praf şi în văzul tuturor şi să ceară ajutor.

Cum el, fruntaşul? Păi nu judecau ei fiecare mişcare a Domnului Isus, nu considerau ei că lucrează cu Diavolul şi nu planificau ei pe ascuns moartea Lui? Nu, nu se putea, Cristos era al lor şi numai al lor şi El nu se ducea la cei din cealaltă parte a societăţii, nu făcea bine decât lor, nu acţiona decât pentru ei. Fiecare cu tabăra lui!… dar Domnul nostru pleacă şi înfăptuieşte minunea pentru că El nu este de o parte sau de alta, privirea Lui nu ne vede împărţiţi în categorii şi nici divizaţi în funcţie de interese, de provenienţă, avere sau studii. El ne vede bolnavi de păcat şi suferind după mântuire.

Ce bine ar fi dacă noi, evanghelicii şi împreună cu noi toate celelalte confesiuni creştine am învăţa că nici unul dintre noi nu Îl deţine pe Dumnezeu în mod exclusiv, că Dumnezeul nostru nu ia parte la planurile noastre de subminare a unora sau altora şi nici nu practică favoritismul, nu are uşă din dos pentru unii şi reguli duplicitare pentru alţii.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

Distribuie:

Măreţia lui Moise – 2

by Leave a Comment

(24 februarie, dimineata – Numeri 12-14 )

Marii învăţaţi ai lumii au spus că motorul dezvoltării societăţii umane a stat şi va rămîne în capacitatea oamenilor de a se pizmui unii pe alţii, de a se întrece cu privire la diverse aspecte, fiecare încercând să îi dovedească celuilalt că este mai bun, mai capabil, gata să îl depăşească. Spun ei că lupta de supravieţuire pe care o remarcăm în natură are la bază zdrobirea celui slab în numele celui tare, că veriga cea mai puternică a lanţului trofic este singura care face istorie şi ca aşa este bine şi normal să se întâmple şi între oameni. Au dat frâu liber oamenilor de a se împărţi în două categorii: învingători şi învinşi fiecare căutând să distrugă cât mai mult în calea lui pentru a ajunge la loc de frunte în prima categorie.

Tot realitatea ne mai învaţă şi că oamenii cu adevărat mari ai istoriei nu au fost niciodată apreciaţi la justa lor valoare tocmai pentru că făceau notă discordantă cu ceilalţi consideraţi normali. Simţindu-se afectaţi oamenii normali au dezvoltat un simţ acut de pângărire, murdărire şi batjocorire a celor deosebiţi reducându-le astfel statutul. Nu conta că ce făceau primii era  unic, cu adevărat important; conta doar ca cei din a doua categorie, normalii, să nu se simtă lezaţi şi astfel societatea şi-a construit un mecanism de respingere şi de apărare faţă de elementele cu adevărat remarcabile.

Ambele teorii le regăsim în comportamentul lui Aaron şi al Mariei. Nu ştim de cât timp nutreau pizma pentru Moise, de cât timp şi-ar fi dorit ca ei să aibă parte de respectul de care Moise se bucura în tabără, de beneficiile exterioare de care li se părea că Moise are parte. Au stat, au analizat superficial şi cum s-a ivit ocazia să-l coboare pe Moise de pe piedestal au acţionat. Excentricul Moise îşi permisese o soţie de culoare şi această mică alegere a avut darul să acopere, în ochii Mariei şi a lui Aaron, toate faptele şi bravurile pe care Moise le făcuse; nu contau minunile din Egipt, nici tablele legii, organizarea taberei iar judecăţile pline de înţelepciune fuseseră uitate. Moise a îndrăznit să facă ceea ce ei nu ar fi făcut niciodată şi ca atare  ei erau calificaţi să ia locul acestui ingrat.

Mă gândesc la Moise, cel plecat înaintea lui Dumnezeu alături de cei din familia lui, de Aaron şi Maria. Dacă Dumnezeu ar fi păstrat tăcerea Moise nu ar fi ştiut niciodată poate gândurile pizmaşe pe care cei doi le nutreau şi dorinţa lor de a-l reduce la un om greşit numai pentru că a îndrăznit să-şi ia o soţie aşa cum i-a plăcut. Dacă am fi fost în locul lui poate că am fi surâs ascuns şi ochii ne-ar fi strălucit de bucurie atunci când am fi auzit sentinţa lui Dumnezeu. Nimeni nu ar mai fi îndrăznit în tabără să vorbească împotriva noastră; acum era momentul pentru o lecţie memorabilă şi nu conta cine a intrat de bună voie la mijloc.

Dar Moise mai avea o caracteristică rară printre marii conducători: era un om blând. Blândeţea lui i-a asigurat doar o vizită de 7 zile în tabăra leproşilor Mariei iar lui Aaron lipsa repercursiunilor şi o inimă bucuroasă că totul s-a sfârşit cu bine.

Pizmuim şi rar vedem şi recunoaştem pe cineva mai presus decât pe noi înşine. Astfel, în umbra cortului nostru suntem adesea în tabăra lui Aaron şi a Mariei gata să ne agăţăm de orice numai să reuşim să coborâm prestigiul unui om. Drumul spre tabăra blânzilor este anevoios dar trebuie făcut, trece prin văile smereniei şi atrage durerile recunoaşterii nimicniciei în faţa lui Dumnezeu dar este singurul drum care ne va asigura o vedere clară a realităţii.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

Distribuie: