Intre trecut si viitor

by 2 Comments

(25 martie, Iosua 19-21)

Scribul tocmai îşi ascuţea pana şi privea înciudat papirusul. Fusese greu să înşire atâtea seminţii, fiecare cu partea pe care o primea abia acum, a nu ştiu câta generaţie, din ţara promisă bunilor lor. Era linişte în ţară şi negocierile au păstrat limita de decenţă pe care prezenţa lui Iosua o cerea. Acum însă privea peste literele înşirate cu migală şi nu ştia sigur ce va urma. Până aici fusese istoria, acum începea viitorul.

Bătrânul Iosua privea pierdut în depărtare şi în ochi îi scânteia jucăuşă o lacrimă.  Răsuflă adânc. Se gândea oare la Moise, cel care îl primise cu îngăduinţă şi îi oferise cu răbdare lecţiile de conducere fără de care ar fi fost pierdut? Sau poate la bătrânul prieten Caleb care în sfârşit se aşezase pe teritoriul lui? .. să  numere oare mormintele săpate acolo,  în pustia blestemată sau să retrăiască clipele de bătălie cruntă din faţa cetăţii Ai?

“Scrie băiete!” prinse bătrânul a vorbi “[…] din toate vorbele bune pe care le spusese casei lui Israel Domnul, niciuna nu a rămas neîmplinită: toate s-au împlinit.“ Au trecut prin văi ale căror adâncime le-a dat fiori, au depăşit momente care i-au îmbătrânit instantaneu, au plătit scump greşelile de moment şi şi-au răscumpărat cu timpul alegerile greşite, dar acum, când viitorul prindea a se naşte, Iosua recunoştea pentru întreg Israelul şi în faţa posterităţii milenare că nimic din ce fusese promis nu a fost uitat, nimic din ce fusese făgăduit nu  a fost trecut cu vederea. Da, ei au îmbătrânit şi haina strânsă nu reuşeşte să acopere deplin cicatricile unor vieţi trăite de prea multe ori pe marginea prăpastiei… dar peste toate Dumnezeul lor a putut să întindă curcubeul promisiunilor împlinite.

Tirania urgentului şi forţa nevoilor imediate devin de prea multe ori pete unsuroase pe ochelarii cu care privim realitatea. Tindem să măsurăm mai degrabă insuccesele, să ne bagatelizăm rugăciunile prin lamentare şi să ne lingem rănile superficiale dintr-o luptă spirituală ce de prea multe ori are teatrul de război  departe de noi.

Ne plângem că partea de moşie este prea mică, pomii ce cresc pe ea prea strâmbi şi burduful lacrimilor de căinţă secat. Ne uităm cu ochii sticloşi la trecut şi în loc să numărăm promisiunile împlinite prindem a trece în revistă toate cioturile care ne-au zdrelit picioarele, toate crengile care n-au purtat mere.

În fiecare zi, cu şi fără voia noastră, viitorul irupe spre noi cu forţa binecuvântărilor ce se înoiesc în fiecare dimineaţă. Dar suntem  prea încruntaţi şi adesea uităm să privim cu nesaţ curcubeul pe care Domnul, Sfântul lui Israel, îl înalţă şi deasupra noastră. Alegerea ne aparţine! Cu pana ştirbă a unei vieţi trăite sub ploaia binecuvântărilor,  putem compune în fiecare zi un imn spre Cel ce nu-şi uită niciodată făgăduinţele.

Distribuie:

Se cauta lideri

by 2 Comments

Iosua – prezentare generală

În timp ce Dumnezeu săpa adânc în piatră mormântul lui Moise, jos, în vale, poporul ales mijea ochii către o altă etapă a istoriei lor.  Se încheiau lecţiile amare şi urma practica, se punea punct Legii şi se scria cu alineat şi literă mare istoria unui popor ce va uimi veacurile prin contrastele sale. Cărţile istorice ale Vechiului Testament sunt un  amestec interesant de substanţă, suspans şi sinceritate, o adevărată punte de lumină peste veacuri, o lumină ce arată fiinţa umană înainte de a trece pe la cabina de machiaj. Este mai mult decât istoria unor regi şi conducători, a unui popor mai mult învins decât învingător, a unor binecuvântări măreţe înghiţite în viforul blestemului neascultării; este istoria lucrărilor Lui printre oameni, o istorie care nu uită să-şi binecuvânteze învățăceii şi să-şi pedepsească restanţierii.

Pentru creştini Iosua este prima din cele douăsprezece cărţi istorice (Iosua la Estera) iar pentru evrei este prima din profeţii timpurii. Cartea continuă firul naraţiunii de la moartea lui Moise şi înlocuirea sa cu Iosua şi până la cucerirea Canaanului sfârşită cu împărţirea lui între cele douăsprezece triburi ale lui Israel. Canonul sacru ne prezintă aici un volum de istorie şi de artă istorică de care generaţia noastră nu se poate lipsi.

(19 martie, dimineata – Iosua 1-3)

Iosua privea spre Iordan şi secundele i se păreau ani şi parcă preoţii păşeau înadins cu încetinitorul. De câteva zile Moise plecase pe munte şi Domnul adusese vestea că nu se mai întoarce. Visul lui de atâţia ani era acum realizat, iată-l singurul conducător al întregului popor; în serile înstelate când se gândea la acest moment, îl văzuse îmbrăcat în poleială şi sursă de bucurie fără sfârşit dar acum, aici, cu faţa spre Iordan şi cu întreg poporul în spate poleiala întârzia să apară şi bucuria stătea ascunsă. Se vor opri apele Iordanului? Îi va oferi Domnul şi lui o experienţă a “mării Roşii”?

Nu trebuia să îi spună nimeni gândurile celor din tabără. Le ştia prea bine, le văzuse în ochii comandanţilor săi şi în nesiguranţa oamenilor din tabără. Nu era suficient că umblase cu Moise, autoritatea nu o putea câştiga doar aşa ci trebuia să câştige respectul, să aprindă flacăra în ochii supuşilor săi şi… apele Iordanului să se facă zid în calea lor.

Iosua era însă pregătit pentru a fi lider, un lider iubit şi urmat. Avusese răbdare şi atunci când Moise amâna marşul militar spre Canaan, Iosua nu s-a simţit ofensat şi mai capabil, nu a strâns o armată privată şi nu a încercat să îl îndepărteze pe Moise în forţă. Iosua nu îşi făcuse campanie electorală prin colţurile corturilor din pustie şi nici nu învrăjbise poporul împotriva lui Moise. A aşteptat cu răbdarea şi aşteptarea nu i-a fost zadarnică.

În spatele lui Moise atâta amar de vreme, în prima bancă la cursurile Legii, Iosua avusese timpul necesar să cunoască Legea atât de bine încât să o aplice pentru popor şi mai ales pentru sine. Când Domnul îi spune că soluţia apropierii poporului său este în Carte, Iosua nu întreabă ce carte şi nici nu se consideră reformator. Tace şi recunoaşte în literele săpate de Moise sursa binecuvântărilor sale.

Iosua nu strigă în tabără reformele, ca apoi, în cort, ascuns, să îşi facă planuri de câştig. Nu strică hotarele puse de Moise şi nu se consideră învrednicit să adauge Legii lucrurile la care se gândise ani la rândul. El ştia că venise timpul pentru acţiune şi de aceea îşi încinge sabia, pregăteşte poporul şi pleacă spre Iordan.

România are, şi la nivel evanghelic, nevoie de lideri adevăraţi. Nu lideri crescuţi în sere cu otrăvurile lumii care în faţa publicului prezintă o agendă iar în viaţa particulară urmează o alta. Nu lideri care să înăbuşe în sânge opoziţia şi să detroneze cu răutate bine ascunsă predecesorii, nu buni strategi politici şi nici măcar buni oratori. Nu, nu avem nevoie de reformatori care simt că ceea ce aduc ei este “adevărata şi cea mai bună” cale de urmat ci de oameni zdrobiţi de povara harului, cuceriţi de dragoste şi pregătiţi de răbdare.

Acolo la Iordan, Dumnezeu alege să-şi onoreze alesul şi la primul pas al preoţilor în Iordan apele se retrag. De acum Iosua şi mai ales întreg poporul ştia că Moise nu plecase cu tot cu Dumnezeu din tabără ci Sfântul lui Israel era încă cu ei.

Mulţi doresc astăzi să fie lideri şi, prin diverse tertipuri, ajung să fie urmaţi chiar şi de mulţimile însetate de altceva, mereu altfel. Dar în calea lor apele se învolburează, biserica adevărată suferă şi lumescul triumfă. Diferenţa dintre ei şi cei ce trebuie urmaţi o face Dumnezeu prin apele ce se retrag şi biserica ce se întăreşte, sfinţenia ce propăşeşte şi maturitatea spirituală care ia chip în tot mai mulţi.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

Distribuie: