Dumnezeul lui Caleb

by 2 Comments

(23 martie, dimineata – Iosua 13-15)

Cu mers sprinten, spatele drept şi privirea ageră, vaşnicul luptător se îndreptă spre sala în care se afla Iosua. În calea lui oştenii îşi plecau capul în semn de respect şi se retrăgeau cu un pas înapoi. Nu stârnea rumoare prin apariţia lui dar nici nu trecea neobservat de mulţimea care se înghesuia cu diferite jalbe la curtea celui care judeca peste Israel. Mergea fără să şovăie iar îi piept îi ardea bucuria veştii care ajunsese şi la urechile lui: marele Iosua prinse a împărţi ţara deşi aceasta nu era pe deplin cucerită. “Nu, anii grei de luptă, vecinătatea morţii şi situaţiile complicate de peste decenii, nu frânseră în prietenul Iosua puterea credinţei. Să împartă ţara pe care încă nu o stăpânea!… asta numai cel în care clocoteşte încrederea şi sălăşluieşte ascultarea poate să o facă!”

“Caleb, fiul lui Iefune…” fu anunţat luptătorul care era deja în prag. Se ştia prea bine motivul vizitei lui. În urmă cu 45 de ani acest Caleb a avut curajul să privească realitatea prin ochii Cerului şi să nu tacă. Putea să fie unul ca ceilalţi, să privească la uriaşii din cetăţi, la zidurile imense şi la armatele bine pregătite, să se sperie şi să vorbească… iar vorbele lui nu ar fi fost minciuni. Putea să tacă mâlc, să lase ca situaţia să decanteze profitul şi el să meargă în direcţia cea mai bună: să judece sau să încurajeze. A ales însă să vorbească atunci când vorbele păreau naive, să încurajeze atunci când pentru o simplă speranţă putea fi linşat de poporul fricos. A ales să creadă iar credinţa i-a fost răsplătită atunci cu vorbe. Caleb a luat cuvintele, le-a pus la inimă şi a tăcut.

Au urmat mulţi ani de rătăcire prin pustiu, rătăcire la care a participat din plin deşi nu era cu nimic vinovat. Au urmat şi ani grei de luptă, luptă de la care nu s-a dat înapoi.  A tăcut de fiecare dată şi a mers înainte, chiar şi atunci când viaţa îl pălmuia pe ambii obraji, luptele păreau interminabile şi mugurii bătrâneţii se arătau timid. A tăcut dar speranţa ce se furişase adânc în inima lui l-a ţinut în viaţă, în putere, în credinţă. ” Sunt patruzeci şi cinci de ani de când vorbea Domnul astfel lui Moise […] şi acum iată că sunt în vârstă de optzeci şi cinci de ani. Şi astăzi sunt tot aşa de tare ca în ziua când m-a trimis Moise; […]dă-mi dar muntele acesta despre care a vorbit Domnul pe vremea aceea”

Mă simt ruşinat în faţa istoriei lui Caleb. Îmi revăd rugăciunile şi ştiu că acelaşi Dumnezeu care îi promitea atunci lui Caleb un teritoriu bogat dar care îşi uita promisiunea pentru patruzeci şi cinci de ani, acelaşi Dumnezeu ascultă astăzi şi rugăciunea mea de copil răsfăţat şi nerăbdător.  Ruşinat pentru că eu nu sunt gata să aştept împlinirea unei promisiuni atât de mult, pentru că timpul mi se pare că nu mai are răbdare cu credinţa mea sau credinţa mea mică nu rezistă sitei dese a timpului.  Ruşinat pentru că eu, om al societăţii consumeriste, am învăţăt prea repede să negociez cu Cel ce deţine toate lucrurile şi nu sunt gata să merg la luptă şi să traversez pustia fără o motivaţie constantă şi consistentă.

Trăiesc de multe ori sentimentul că noi, creştinii noului secol, ne-am făurit un dumnezeu care să corespundă nevoilor noastre care se schimbă cu viteza luminii şi trec cu cea a sunetului. Un dumnezeu care să primească, fără nazuri, moneda strâmbă de schimb a rugăciunii, cea ruginită a unei zile de post şi, uneori, cea ciuntită a unei fapte bune. Cum am reacţiona însă dacă Dumnezeul căruia ne închinăm s-ar purta cu noi precum s-a purtat cu Caleb, Moise, Pavel, Ilie? Ne-ar ajunge oare resursele de încredere şi untdelemnul credinţei pentru o perioadă lungă de secetă? Am păstra, ferecată în inimi de carne, speranţa în Cel ce pare la mii de ani lumină departe? Am continua să luptăm chiar dacă rezultatele se încăpătânează să apară?

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

Distribuie:

Intre trecut si viitor

by 2 Comments

(25 martie, Iosua 19-21)

Scribul tocmai îşi ascuţea pana şi privea înciudat papirusul. Fusese greu să înşire atâtea seminţii, fiecare cu partea pe care o primea abia acum, a nu ştiu câta generaţie, din ţara promisă bunilor lor. Era linişte în ţară şi negocierile au păstrat limita de decenţă pe care prezenţa lui Iosua o cerea. Acum însă privea peste literele înşirate cu migală şi nu ştia sigur ce va urma. Până aici fusese istoria, acum începea viitorul.

Bătrânul Iosua privea pierdut în depărtare şi în ochi îi scânteia jucăuşă o lacrimă.  Răsuflă adânc. Se gândea oare la Moise, cel care îl primise cu îngăduinţă şi îi oferise cu răbdare lecţiile de conducere fără de care ar fi fost pierdut? Sau poate la bătrânul prieten Caleb care în sfârşit se aşezase pe teritoriul lui? .. să  numere oare mormintele săpate acolo,  în pustia blestemată sau să retrăiască clipele de bătălie cruntă din faţa cetăţii Ai?

“Scrie băiete!” prinse bătrânul a vorbi “[…] din toate vorbele bune pe care le spusese casei lui Israel Domnul, niciuna nu a rămas neîmplinită: toate s-au împlinit.“ Au trecut prin văi ale căror adâncime le-a dat fiori, au depăşit momente care i-au îmbătrânit instantaneu, au plătit scump greşelile de moment şi şi-au răscumpărat cu timpul alegerile greşite, dar acum, când viitorul prindea a se naşte, Iosua recunoştea pentru întreg Israelul şi în faţa posterităţii milenare că nimic din ce fusese promis nu a fost uitat, nimic din ce fusese făgăduit nu  a fost trecut cu vederea. Da, ei au îmbătrânit şi haina strânsă nu reuşeşte să acopere deplin cicatricile unor vieţi trăite de prea multe ori pe marginea prăpastiei… dar peste toate Dumnezeul lor a putut să întindă curcubeul promisiunilor împlinite.

Tirania urgentului şi forţa nevoilor imediate devin de prea multe ori pete unsuroase pe ochelarii cu care privim realitatea. Tindem să măsurăm mai degrabă insuccesele, să ne bagatelizăm rugăciunile prin lamentare şi să ne lingem rănile superficiale dintr-o luptă spirituală ce de prea multe ori are teatrul de război  departe de noi.

Ne plângem că partea de moşie este prea mică, pomii ce cresc pe ea prea strâmbi şi burduful lacrimilor de căinţă secat. Ne uităm cu ochii sticloşi la trecut şi în loc să numărăm promisiunile împlinite prindem a trece în revistă toate cioturile care ne-au zdrelit picioarele, toate crengile care n-au purtat mere.

În fiecare zi, cu şi fără voia noastră, viitorul irupe spre noi cu forţa binecuvântărilor ce se înoiesc în fiecare dimineaţă. Dar suntem  prea încruntaţi şi adesea uităm să privim cu nesaţ curcubeul pe care Domnul, Sfântul lui Israel, îl înalţă şi deasupra noastră. Alegerea ne aparţine! Cu pana ştirbă a unei vieţi trăite sub ploaia binecuvântărilor,  putem compune în fiecare zi un imn spre Cel ce nu-şi uită niciodată făgăduinţele.

Distribuie:

… cand mastile coboara!

by Leave a Comment

(24 martie, dimineata – Iosua 16-18)

Săbiile au fost şterse de sânge, mormintele astupate şi peste poporul sclavilor deveniţi stăpâni se aşternu liniştea. Deşi nu reuşiră să alunge din ţară orice urmă de popor străin ci au păstrat, incoştienţii!, suficiente focare din  care mai târziu va ieşi la plimbare ispita şi la jaf nenorocirea, acum erau liniştiţi. În sfârşit acasă, în acea ţară promisă din vremuri străbune de Marele Yahwe bătrânului Avraam, reînnoită ştersului Isaac şi păstrată vagabondului pocăit Israel. Erau casă, pe un pământ gata să se deschidă pentru ei şi să le ofere din plin roadele lui, un pământ gata să îi găzduiască necontenit pe cei cu care Însuşi Creatorul semnase legământ.

Acasă dar fiecare stătea la uşa, neîndrăznind să intre. Se găsiră câţiva viteji precum Caleb care să meargă şi să primească din mâna lui Iosua actul de proprietate dar restul stăteau la uşă şi priveau în zare prefăcându-se că nu pricep prea bine despre ce este vorba dar având tot timpul urechea ciulită ca nu cumva să fie nedreptăţiţi. Războiale se terminară, durerea pricinuită de victimele lui se aşternu greoaie şi fu acoperită de colbul uitării şi de acum urma partea cea mai dificilă: împărţirea ţării între învingători. “Până când vă veţi lenevi să mergeţi să luaţi în stăpânire ţara pe care v-a dat-o Domnul, Dumnezeul părinţilor voştri?” strigă bătrânul Iosua încruntat. Ştia însă că nu este vorba doar de lene ci mai ales de o pândă fină ca nu cumva unul să primească mai mult sau mai bine decât celălalt. Teama de a nu fi nedreptăţiţi pur şi simplu îi paraliza iar Ai-ul împărţirii ţări moştenite părea o cetate de necucerit.

Atunci şi acolo starea tensionată s-a rezolvat uşor printr-un sorţ necontestat, o împărţire dreaptă şi mai ales prin mâna de fier dar blândă, prin caracterul neînduplecat dar cinstit al lui Iosua. Zecile de lecţii din pustie, multitudinea de experienţe care îi îmbătrâniră făcură din evrei un popor în stare de a nu-şi pierde definitiv cumpătul în faţa unei prăzi ce se cerea împărţită.

Mi-ar fi cumplit de teamă să văd un experiment asemănător aplicat fraţilor mei. Ce strigăte şi acuzaţii, ce mişmaşuri făcute la ceas de seară, după perdele groase! Zarurile au fost măsluite! Terenul meu este mai mic şi pe el soarele nu răsare ca pe celălalt! Eu am luptat mai dârz, merit ceva mai bun! Eu am copii mai mulţi, îmi trebuie spaţiu mai generos! Primeşti acel ţinut dar mă votezi pe mine! Eşti stăpân de drept când îmi umpli casa visteriei cu atâţia talanţi!

În biserică suntem cu toţii purtători demni ai unei măşti spirituale frumos desenate. Unii dintre noi îndrăznesc şi pot să poarte această mască şi în societate, atunci când nu au nimic de împărţit cu nimeni, nimic de câştigat şi nimic de pierdut. Masca începe să coboare însă atunci când la mijloc apare un interes, de o valoare incertă, nemăsurat în balanţa veşniciei. Este incredibil să vezi cum aceste măşti coboară nu doar pentru o casă sau o slujbă bună, pentru o maşină performantă sau o diplomă pătată dar şi fie doar pentru un bob de orez, o pâine albă şi un metru de pământ mocirlos.

Iar când masca este jos ea lasă la iveală chipul adevăratului om, cel ascuns al inimii, al momentelor de singurătate. Atunci valorile reale plutesc la suprafaţă iar principiile de viaţă sunt puternic subliniate. O mască lăsată jos poate scoate la iveală un chip ciopârţit de interese ascunse şi meschine, murdare şi păgâne sau unul luminat de Cristos, radiind de pace şi înţelegere.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

Distribuie:

Dumnezeul razboaielor

by Leave a Comment

(22 martie, dimineata – Iosua 10-12)

Era linişte în cortul lui Iosua. Vajnicul comandat de oști stătea plecat asupra sulului legii primit din mâna lui Moise şi citea. Era trist dar nu apăsat, gânditor dar nu îngrijorat. Au trecut luni bune de când  întâlnise pe Căpetenia oştirii Domnului şi dialogul acela încă îi stăruia în minte, încă îi crea emoţii şi-l revigora. Au fost luni grele, în care războaiele păreau că nu se mai sfârşeasc.  Au fost alianţele împotriva lor care  s-au născut dar au murit în faşă, au fost înşelaţi de gabaoniţi dar ajutaţi de Dumnezeu. Acum, când sabia începea să cunoască odihna, când soldaţii de pază păreau mai relaxaţi iar poporul mulţumit, acum era timpul de a stabiliza şi întări ţara. Iar planurile începeau să alerge, unul după altul…

Jos, în văile abia cucerite strigătele de suferinţă încă nu încetară. Israeliţii prinseră a săpa gropi comune pentru mulţimea căzută sub sabia lor; se înmormântau de-a valma, bătrâni şi copii alături de bărbaţi şi femei, oameni paşnici alături de  duşmani otrăviţi. Peşterile şi văile umbroase, locurile ascunse şi crăpăturile munţilor erau verificate cu strănicie şi fiecare duşman găsit era ucis cu sânge rece. Ţara trebuia epurată de orice element străin şi în puţine domenii au dat israeliţii dovadă de o aşa de mare meticulozitate în împlinirea legii ca cel în care se poruncea uciderea vrăşmaşilor. Au mers până acolo că au pus foc cetăţilor, au tăiat venele cailor şi ars carele de război.

Roata vremii se întorsese şi după multe sute de ani, sclavii deveneau stăpâni iar stăpânii cunoşteau moartea, lipsa iertării şi asuprirea.

Nu poţi citi  pasaje ca cele din capitolele războiului fără să te revolţi. Umbra de umanism pe care am făurit-o acum 5-600 de ani dar pe care noi, oameni ai secolului postmodernităţii, nu o putem înţelege prea bine, precum şi imaginea siropoasă, aproape hollywoodiană, pe care ne-am construit-o despre Dumnezeu ne împinge la revoltă. Cum, domnule, au ucis copii şi femei fără apărare, bolnavi şi bătrâini inofensivi? Cum este posibil aşa ceva? Unde este discursul despre bine, dragoste, pace şi linişte care ar trebui să caracterizeze poporul ales? Cum a rămas cu Dumnezeul acela milostiv, plin de dragoste şi îndurare? … iar întrebările ar putea continua în acelaşi ton, de aparent justificată oroare.

Sunt voci care spun că Noul Testament pune altfel problema umanităţii, că acolo totul musteşte a dragoste, milă şi îndurare, că acolo Dumnezeu devine Tatăl care iubeşte, aşteaptă şi cheamă, un fel de uncheaş bătrân blazat, care poate fi lovit cu ignoranţă, vorbe grele şi atitudini răutăcioase fără să se supere. În veacul nostru Dumnezeu nu mai are dreptul să se supere, să pedepsească şi să pregătească o zi a judecăţii supreme.

E adevărat, la nivel personal, de individ, Noul Testament dezvăluie inima plină de dragoste şi har a unui Împărat care alege să moară pentru răscumpărarea supuşilor săi. Dar haideţi să ridicăm, pentru câteva momente  gândurile noastre de la nivel personal şi să privim la nivel macro, de societate, de grup, de umanitate. Acolo vom descoperi Apocalipsa ca pe un roman horror ce stă să devină realitate, vom vedea mulţimile de nevindecaţi ce agonizează, de năpăstuiţi ce merg spre arenele romane sau ard în grădinile lui Nero. Nu vă opriţi, luaţi martoră şi istoria noastră, a creştinismului… priviţi cu ochii mari deschişi mulţimile ucise de închiziţie, de cruciade şi interese obscure. Şi acolo avem gropi comune, copii şi femei, bătrâni şi bolnavi. Aşteptaţi să plece marfarul din staţie… se îndreaptă spre camere de gazare din Auschwitz, încărcat cu evreii ce săpau, în vremea lui Iosua, gropi comune altora.

Ne agasează imaginea lui Dumnezeu zugrăvită de războaiele Vechi Testamentale dar uităm că agasării noastre trebuie  ataşată pentru coerenţă, imaginea sângeroasă a unui creştinism înteles greşit şi a unui umanism devastator. Nu atunci au avut loc cele mai mari traume ale istoriei, ci acum, în “evoluata” noastră societate.

În sala tronului lui Dumnezeu e linişte. Marele Rege numără secundele până la marea socoteală şi  răsfoieşte  cartea vieţii umane, cu limitările şi legile ei, ridicată de binecuvântare şi ucisă de blestem.  Când intri acolo, răscumpărat prin sânge, te pleci până la pământ şi te închini. Iar închinarea nu este un sentiment romantic…

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

Distribuie:

Acan, o parte din noi

by Leave a Comment

(21 martie, dimineata – Iosua 7-9)

Ce victorie! În tabăra lui Israel răsunau cântece de biruinţă, se înalţau jertfe de mulţumire şi se întărea încrederea în viitorul luminos prescris din vremuri străbune. Ierihonul, măreaţa cetate era de acum vecină cu colbul pustiei iar zidurile măreţe zăceau întinse în arşiţa soarelui. Printre dărâmăturile mânjite de sânge şi arse de foc, glasul blestemului lui Iosua prinse formă şi, preluat de ecoul istoriei, se pierdu hăt, departe, în negura vremurilor ce îşi aşteptau rândul.

Era victorios şi Acan. În seara bucuriei, când Ierihonul încă fumega,  stătea şi el alături de ceilalţi şi chefuia lângă focul din tabără. Victoria lui era dublă şi în fiecare minut îi zbura gândul la frumuseţile ascunse în pământul din mijlocul cortului său. Ce lovitură de maestru dădu, ce bine reuşise să se descurce! Nimeni nu îl văzu cărând argintul, aurul şi mantaua iar de acum putea să stea liniştit, avea viitorul asigurat. Fusese câteva secunde “deştept” dar nu ştia că “deșteptăciunea” aceasta avea secundele numărate. Încălzit de foc, bucuros de izbânda poporului său şi de-a dreptul fericit datorită isprăvii  sale, Acan se prinse în jocul victorioşilor.

Nopţii bucuriei îi urmă însă, inevitabil, dimineața deznădejdii. Iosua, conducătorul care îndrăznise să treacă Iordanul avea să bea şi el din paharul plin al amărăciunii. Cu mintea la cei câţiva viteji pe care îi pierduse înaintea Ai-ului, cetatea ce nu se lăsă cucerită, terifiat de efectul înfrângerii asupra poporului său şi de-a dreptul îngrozit de tăcerea inexplicabilă a cerului, Iosua merse înanintea Chivotului şi se prăbuşi. Greutatea care îi apăsa pe inimă îl făcu să vorbeasca febril, rostind cuvinte pe care diplomatul Iosua ar fi putut să le schimbe, să le îndulcească, să le transforme. Vorbi însă, şi fiecare cuvânt era o lacrimă, fiecare propoziţie, un strigăt de disperare.

“Scoală-te! Pentru ce stai culcat astfel pe faţa ta? Israel a păcătuit…” fu răspunsul unui Dumnezeu care îl iubea şi pe Iosua, neînfricatul conducător de oşti, şi pe generalul falimentar. Cum? Păcat? Adică bucuria din serile trecute, strigătele de victorie şi petrecerile ce au ţinut până în zori doar au mascat urâţenia păcatului, au tăinuit faţa scabroasă a neascultării?

“Cel mai mare dușman al succesului de mâine este succesul de astăzi” spunea Rick Warren. Atunci când trăieşti din plin succesul, sufletul tău celebrează “vârful de munte” pe care ai ajuns iar în vale încă fumegă zilele de ieri în care răsăritul părea departe, este timpul să îţi ascuţi simţurile şi să te pândeşti îndeaproape. Nu este băutură mai ameţitoare ca succesul şi nici sicriu mai întunecat precum culcuşul victoriei. Acolo, beţi de fericire, deplin încrezători în ceea ce suntem şi ceea ce facem, acolo, în momentele în care pare că până şi soarele s-a oprit pentru a ne admira, acolo Acan din interiorul nostru are deja dosită în sân mantaua de şinear iar din buzunare îi curge argintul.

L-au târât pe Acan afară din tabără şi peste nimicnicia lui, peste victoria de moment şi şmecheria ascunsă au ridicat o movilă de pietre. Putea să se deschidă pământul şi să-l înghită, putea fi aruncat într-o peştera sau pur şi simplu ars pe rug… au ales însă să-l transforme într-o piatră de aducere aminte pentru toţi cei care consideră succesul de moment mai preţios decât ascultarea, şmecheria mai de dorit decât umila credinţă.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

Distribuie:

In fata Ierihonului

by 1 Comment

(20 martie, dimineata – Iosua 4-6)

Era seară când Iosua se rupse din mijlocul praznicului Paştelui şi ieşi afară din tabără. Încet, învăluit de umbre şi gânduri,  Iosua urcă spre colina ce veghea de departe Ierihonul. Ajuns în vârf  îşi îndreptă spatele şi cu privirea măsură cetatea. Ierihonul, vestitul Ierihon! Despre el se spunea că este oraşul cel mai vechi al lumii, că nimeni şi nimic nu reuşise să-l îngenucheze pe deplin. Nici măcar molima ce îl pustiise cu sute de ani în urmă nu putuse să zdrobească mândria cetăţii. Iată-l acum, falnic precum un cedru din Liban, mândru şi puternic. Ce ziduri măreţe, ce fortificaţii, ce vegetaţie abundentă, ce făclii aprinse! Istoria oraşului, vitejia faimoasă a oştenilor lui, carele şi călăreţii erau tot atâtea motive vrednice să ucidă în faşă orice cutezător la bogaţiile-i ascunse. Văzut de departe oraşul părea un uriaş care stă la pândă.

Iosua era încruntat. Era conducătorul unei generaţii moşite în pustie, dornică să îşi ia în stăpânire ţara promisă dar, vai!, atât de nepregătită pentru asta. Ce erau ei dacă nu un popor se sclavi răzvrătiţi ce rătăciră prin pustie 40 de ani, obişnuiţi mai degrabă cu propriile morminte decât cu cele ale vrăjmaşilor lor? Ce istorie scurtă aveau, ei, mâncătorii de mană în pustie, ei, sătuii de carne de prepeliţă. Cetatea din vale părea că îl sfidează, că râde de el, batjocorindu-l.

Pierdut în gândurile sale, Iosua sesiză târziu că nu este singur. Se sperie mai ales că sabia Acestuia străluci în lumina difuză şi îi strigă: “Eşti dintre ai noştri sau dintre vrăjmaşii noştri?” “Nu, ci eu sunt Căpetenia oştirii Domnului…” la auzul acestor cuvinte Iosua se prăbuşi cu faţa în ţărână. Marele Domnitor, El, Adevărata Căpetenie privea Ierihonul cu sabia scoasă din teacă. El, Neînvinsul în luptă, Biruitorul privea spre cetatea din vale pe care ochii lui îngrijoraţi o măsurară necontenit. Poate că are un sfat, poate a venit să dea vreun ordin… “Scoate-ţi încălţămintea din picioare…”

Coborând spre tabără în seara aceea Iosua se simţea încurajat. Nici el nu ştia bine de ce dar un lucru era cert: Ierihonul, cetatea cea tare, mâine va cădea în mâinile lui şi asupra ei îşi va înălţa glasul rostind blestemul veşnicei pieiri. Mai aruncă o privire spre vârful colinei şi văzu clar ca lumina zilei: în faţa Acelei Căpetenii zidurile vor pica, împăraţii se vor retrage iar el şi umilul popor va trece drept biruitor.

Ierihonul, cetatea imposibil de biruit, cea care are toate motivele să câştige orice bătălie. Ierihonul are un corespondent puternic în viaţa noastră, oamenii peregrinajului prin viaţă. În faţa “Ierihonului” suntem ispitiţi să capitulăm, să ne întoarcem în pătrăţica noastră îngustă şi să ucidem acolo fiecare vis, să batjocorim orice speranţă. Uneori ne întoarcem dar, oh, de câte ori lipsa manei nu ne mână afară din peşteră! În faţa “Ierihonului” însă, înainte de a ne ascuţi “săbiile” să învăţăm să ne scoatem “încălţămintea” pentru că cetatea trufaşă atrage întotdeauna privirile Biruitorului Sfânt.

Priviţi-i! Poporul de sclavi îşi face drum spre cetatea ce pare de neînvins. Nu, dimineaţa nu a făcut cetatea să pară mai puţin impunătoare şi înfricoşătoare. La adăpostul nopţii, Căpetenia oştirii Domnului putea surpa zidurile, ucide împăratul şi împrăştia vitejii dar alege să-şi încoloneze aleşii, să le pună în mână trâmbiţe şi să le asigure o călătorie prin valea umbrei morţii dar la adăpostul săbiei Lui.

Să nu ne amăgim, “Ierihonul” rămâne de prea multe ori acolo şi când ne dezmeticim după întâlnirea cu cel Neînvins, strălucind în razele opace ale Soarelui. Dar  “Ierihonul” pică atunci când credinţei îi este asociată ascultarea, încrederii îi este companion de drum acţiunea iar vorba de duh rostită cu aplomb nu este înşelată de felul de vieţuire.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

Distribuie:

Se cauta lideri

by 2 Comments

Iosua – prezentare generală

În timp ce Dumnezeu săpa adânc în piatră mormântul lui Moise, jos, în vale, poporul ales mijea ochii către o altă etapă a istoriei lor.  Se încheiau lecţiile amare şi urma practica, se punea punct Legii şi se scria cu alineat şi literă mare istoria unui popor ce va uimi veacurile prin contrastele sale. Cărţile istorice ale Vechiului Testament sunt un  amestec interesant de substanţă, suspans şi sinceritate, o adevărată punte de lumină peste veacuri, o lumină ce arată fiinţa umană înainte de a trece pe la cabina de machiaj. Este mai mult decât istoria unor regi şi conducători, a unui popor mai mult învins decât învingător, a unor binecuvântări măreţe înghiţite în viforul blestemului neascultării; este istoria lucrărilor Lui printre oameni, o istorie care nu uită să-şi binecuvânteze învățăceii şi să-şi pedepsească restanţierii.

Pentru creştini Iosua este prima din cele douăsprezece cărţi istorice (Iosua la Estera) iar pentru evrei este prima din profeţii timpurii. Cartea continuă firul naraţiunii de la moartea lui Moise şi înlocuirea sa cu Iosua şi până la cucerirea Canaanului sfârşită cu împărţirea lui între cele douăsprezece triburi ale lui Israel. Canonul sacru ne prezintă aici un volum de istorie şi de artă istorică de care generaţia noastră nu se poate lipsi.

(19 martie, dimineata – Iosua 1-3)

Iosua privea spre Iordan şi secundele i se păreau ani şi parcă preoţii păşeau înadins cu încetinitorul. De câteva zile Moise plecase pe munte şi Domnul adusese vestea că nu se mai întoarce. Visul lui de atâţia ani era acum realizat, iată-l singurul conducător al întregului popor; în serile înstelate când se gândea la acest moment, îl văzuse îmbrăcat în poleială şi sursă de bucurie fără sfârşit dar acum, aici, cu faţa spre Iordan şi cu întreg poporul în spate poleiala întârzia să apară şi bucuria stătea ascunsă. Se vor opri apele Iordanului? Îi va oferi Domnul şi lui o experienţă a “mării Roşii”?

Nu trebuia să îi spună nimeni gândurile celor din tabără. Le ştia prea bine, le văzuse în ochii comandanţilor săi şi în nesiguranţa oamenilor din tabără. Nu era suficient că umblase cu Moise, autoritatea nu o putea câştiga doar aşa ci trebuia să câştige respectul, să aprindă flacăra în ochii supuşilor săi şi… apele Iordanului să se facă zid în calea lor.

Iosua era însă pregătit pentru a fi lider, un lider iubit şi urmat. Avusese răbdare şi atunci când Moise amâna marşul militar spre Canaan, Iosua nu s-a simţit ofensat şi mai capabil, nu a strâns o armată privată şi nu a încercat să îl îndepărteze pe Moise în forţă. Iosua nu îşi făcuse campanie electorală prin colţurile corturilor din pustie şi nici nu învrăjbise poporul împotriva lui Moise. A aşteptat cu răbdarea şi aşteptarea nu i-a fost zadarnică.

În spatele lui Moise atâta amar de vreme, în prima bancă la cursurile Legii, Iosua avusese timpul necesar să cunoască Legea atât de bine încât să o aplice pentru popor şi mai ales pentru sine. Când Domnul îi spune că soluţia apropierii poporului său este în Carte, Iosua nu întreabă ce carte şi nici nu se consideră reformator. Tace şi recunoaşte în literele săpate de Moise sursa binecuvântărilor sale.

Iosua nu strigă în tabără reformele, ca apoi, în cort, ascuns, să îşi facă planuri de câştig. Nu strică hotarele puse de Moise şi nu se consideră învrednicit să adauge Legii lucrurile la care se gândise ani la rândul. El ştia că venise timpul pentru acţiune şi de aceea îşi încinge sabia, pregăteşte poporul şi pleacă spre Iordan.

România are, şi la nivel evanghelic, nevoie de lideri adevăraţi. Nu lideri crescuţi în sere cu otrăvurile lumii care în faţa publicului prezintă o agendă iar în viaţa particulară urmează o alta. Nu lideri care să înăbuşe în sânge opoziţia şi să detroneze cu răutate bine ascunsă predecesorii, nu buni strategi politici şi nici măcar buni oratori. Nu, nu avem nevoie de reformatori care simt că ceea ce aduc ei este “adevărata şi cea mai bună” cale de urmat ci de oameni zdrobiţi de povara harului, cuceriţi de dragoste şi pregătiţi de răbdare.

Acolo la Iordan, Dumnezeu alege să-şi onoreze alesul şi la primul pas al preoţilor în Iordan apele se retrag. De acum Iosua şi mai ales întreg poporul ştia că Moise nu plecase cu tot cu Dumnezeu din tabără ci Sfântul lui Israel era încă cu ei.

Mulţi doresc astăzi să fie lideri şi, prin diverse tertipuri, ajung să fie urmaţi chiar şi de mulţimile însetate de altceva, mereu altfel. Dar în calea lor apele se învolburează, biserica adevărată suferă şi lumescul triumfă. Diferenţa dintre ei şi cei ce trebuie urmaţi o face Dumnezeu prin apele ce se retrag şi biserica ce se întăreşte, sfinţenia ce propăşeşte şi maturitatea spirituală care ia chip în tot mai mulţi.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

Distribuie:

Tradata, Iubirea asteapta!

by 7 Comments

(17 martie, dimineata – Deuteronom 30-31)

Evreii au primit legea în pustie. Cu spatele spre ţara care fusese cimitir pentru mulţi dintre cei dragi, înconjuraţi de naţiuni ostile şi în gând cu promisiunea unei patrii în care curge lapte şi miere ei nu puteau face altfel: oricât de ciudată şi dificilă ar fi părut legea, aceasta trebuia primită. Au cules-o din vorbele lui Moise, uneori cu lacrimi pe obraz săpând morminte pentru răzvrătiţii familiilor lor, alteori celebrând victoria. Au primit-o şi au tăcut; doar pe la colţuri li se mai făcea câteodată dor de castraveţii din Egipt.

Când citeşti însă capitolele cu care legea se sfârşeşte, dintr-o dată mâna cu care trebuia semnat legământul începe să tremure. Sunt promisiuni frumoase dar şi blesteme greu de imaginat. Capitolele 28 şi 29 din Deuteronom sunt înţesate de astfel de blesteme . O lege fără pedepse pentru călcătorii de lege este invalidă, bună de aruncat în primul coş, dar o lege care se termină cu atâtea pedepse trebuie bine citită, îndelung cântărită şi cu mare teamă semnată.

Dacă Deuteronom nu ar continua cu capitolele 30, 31 aş închide Biblia dezamăgit şi cutremurat. Dar aceste două capitole dezvăluie încă o dată un Dumnezeu de care te îndrăgosteşti, care pur şi simplu te fascinează cu dragostea Lui debordantă şi te cucereşte cu pasiunea-I pentru poporul ales. Ascultaţi: “Chiar dacă ai fi risipit până la marginea cerului, chiar şi acolo te va strânge Domnul, Dumnezeul tău, şi acolo Se va duce să te caute“. Vor reuşi evreii să îndeplinească Legea? Istoria holocaustului, a numeroaselor plecări în exil, a risipirii lor pe întreg pământul ne şoptesc: Nu, cu siguranţă nu! Dar ascultaţi din nou: “Domnul, Dumnezeul tău îţi va tăia împrejur inima ta şi vei iubi pe Domnul Dumnezeul tău, din toată inima ta şi din tot sufletul tău!”

Erau printre ultimele întâlniri între pământeanul Moise şi Măreţul Creator. Acolo, la uşa cortului,  acoperit în stâlpul de nor, Dumnezeu îi vorbea din nou prietenului său Moise şi îi spunea că a venit timpul să părăsească îmbătrânitul cort şi să ducă spre odihnă. Textul nu lasă să se audă nici un suspin, nici o cerere sau tânguire dar ne dezvăluie o dragoste care nu poate fi descrisă de cuvinte, cântată pe note sau ascunsă în poezii.  Susurul blând îi spune trist lui Moise că va pleca dar în urma lui, poporul ales şi prea iubit se va întina, va alerga după idoli, va alege moartea şi blestemul. Îndestularea ţării îl va orbi, atotsuficienţa lor îi va îngenuchea şi inima le va compune balada blestemată a dragostei de idoli.

Ce va face El, Veşnicul Iubit rănit şi înşelat? Îi va căuta, găsi, aduna, le va străpunge inima cu dragoste, le va curăţi păcatele, transforma viaţa şi dărui veşnicia! Generaţii de blestem vor trece, împăraţii străini îi vor robi şi cuptoare încinse îi vor arde dar din cenuşa neascultării lor va răsări triumfător diamantul Iubirii purtat de Leul din Iuda.

Povestea lor e şi povestea noastră. Îmi pare că am crezut de prea multe ori în dumnezeul urgenţei, a nevoii de la miez de noapte sau al crizei din plină stradă, al speculaţiilor de moment sau al catedralelor reci, al intereselor meschine şi al politicilor ascunse. Am crezut că El priveşte cu jind la casele noastre, că are nevoie de portofelul sau maşina noastră, ca este mulţumit cu o duminică pe săptămână şi că este mândru de catastiful de diplome. Am crezut că putem cădea la înţelegere, că îi putem răpi binecuvântarea în schimbul unui bine fugar sau al unui timp dăruit ritualurilor, bine determinat. O, ce amară înşelăciune!

Ce face El, Adevărata Dragoste? Încă străpunge inima noastră cu râuri de har şi îndurare, lasă să strălucească faţa Lui peste noi şi ne dăruieşte pacea. Trist, la fiecare colţ din viaţ[ aşteaptă să ne îndrăgostim de El, să ne dăruim deplin Lui şi să găsim plăcere în El. El încă aşteaptă dragostea noastră dezinteresată!

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

Distribuie: