Dumnezeul lui Caleb

(23 martie, dimineata – Iosua 13-15)

Cu mers sprinten, spatele drept şi privirea ageră, vaşnicul luptător se îndreptă spre sala în care se afla Iosua. În calea lui oştenii îşi plecau capul în semn de respect şi se retrăgeau cu un pas înapoi. Nu stârnea rumoare prin apariţia lui dar nici nu trecea neobservat de mulţimea care se înghesuia cu diferite jalbe la curtea celui care judeca peste Israel. Mergea fără să şovăie iar îi piept îi ardea bucuria veştii care ajunsese şi la urechile lui: marele Iosua prinse a împărţi ţara deşi aceasta nu era pe deplin cucerită. “Nu, anii grei de luptă, vecinătatea morţii şi situaţiile complicate de peste decenii, nu frânseră în prietenul Iosua puterea credinţei. Să împartă ţara pe care încă nu o stăpânea!… asta numai cel în care clocoteşte încrederea şi sălăşluieşte ascultarea poate să o facă!”

“Caleb, fiul lui Iefune…” fu anunţat luptătorul care era deja în prag. Se ştia prea bine motivul vizitei lui. În urmă cu 45 de ani acest Caleb a avut curajul să privească realitatea prin ochii Cerului şi să nu tacă. Putea să fie unul ca ceilalţi, să privească la uriaşii din cetăţi, la zidurile imense şi la armatele bine pregătite, să se sperie şi să vorbească… iar vorbele lui nu ar fi fost minciuni. Putea să tacă mâlc, să lase ca situaţia să decanteze profitul şi el să meargă în direcţia cea mai bună: să judece sau să încurajeze. A ales însă să vorbească atunci când vorbele păreau naive, să încurajeze atunci când pentru o simplă speranţă putea fi linşat de poporul fricos. A ales să creadă iar credinţa i-a fost răsplătită atunci cu vorbe. Caleb a luat cuvintele, le-a pus la inimă şi a tăcut.

Au urmat mulţi ani de rătăcire prin pustiu, rătăcire la care a participat din plin deşi nu era cu nimic vinovat. Au urmat şi ani grei de luptă, luptă de la care nu s-a dat înapoi.  A tăcut de fiecare dată şi a mers înainte, chiar şi atunci când viaţa îl pălmuia pe ambii obraji, luptele păreau interminabile şi mugurii bătrâneţii se arătau timid. A tăcut dar speranţa ce se furişase adânc în inima lui l-a ţinut în viaţă, în putere, în credinţă. ” Sunt patruzeci şi cinci de ani de când vorbea Domnul astfel lui Moise […] şi acum iată că sunt în vârstă de optzeci şi cinci de ani. Şi astăzi sunt tot aşa de tare ca în ziua când m-a trimis Moise; […]dă-mi dar muntele acesta despre care a vorbit Domnul pe vremea aceea”

Mă simt ruşinat în faţa istoriei lui Caleb. Îmi revăd rugăciunile şi ştiu că acelaşi Dumnezeu care îi promitea atunci lui Caleb un teritoriu bogat dar care îşi uita promisiunea pentru patruzeci şi cinci de ani, acelaşi Dumnezeu ascultă astăzi şi rugăciunea mea de copil răsfăţat şi nerăbdător.  Ruşinat pentru că eu nu sunt gata să aştept împlinirea unei promisiuni atât de mult, pentru că timpul mi se pare că nu mai are răbdare cu credinţa mea sau credinţa mea mică nu rezistă sitei dese a timpului.  Ruşinat pentru că eu, om al societăţii consumeriste, am învăţăt prea repede să negociez cu Cel ce deţine toate lucrurile şi nu sunt gata să merg la luptă şi să traversez pustia fără o motivaţie constantă şi consistentă.

Trăiesc de multe ori sentimentul că noi, creştinii noului secol, ne-am făurit un dumnezeu care să corespundă nevoilor noastre care se schimbă cu viteza luminii şi trec cu cea a sunetului. Un dumnezeu care să primească, fără nazuri, moneda strâmbă de schimb a rugăciunii, cea ruginită a unei zile de post şi, uneori, cea ciuntită a unei fapte bune. Cum am reacţiona însă dacă Dumnezeul căruia ne închinăm s-ar purta cu noi precum s-a purtat cu Caleb, Moise, Pavel, Ilie? Ne-ar ajunge oare resursele de încredere şi untdelemnul credinţei pentru o perioadă lungă de secetă? Am păstra, ferecată în inimi de carne, speranţa în Cel ce pare la mii de ani lumină departe? Am continua să luptăm chiar dacă rezultatele se încăpătânează să apară?

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

Distribuie:

… cand mastile coboara!

(24 martie, dimineata – Iosua 16-18)

Săbiile au fost şterse de sânge, mormintele astupate şi peste poporul sclavilor deveniţi stăpâni se aşternu liniştea. Deşi nu reuşiră să alunge din ţară orice urmă de popor străin ci au păstrat, incoştienţii!, suficiente focare din  care mai târziu va ieşi la plimbare ispita şi la jaf nenorocirea, acum erau liniştiţi. În sfârşit acasă, în acea ţară promisă din vremuri străbune de Marele Yahwe bătrânului Avraam, reînnoită ştersului Isaac şi păstrată vagabondului pocăit Israel. Erau casă, pe un pământ gata să se deschidă pentru ei şi să le ofere din plin roadele lui, un pământ gata să îi găzduiască necontenit pe cei cu care Însuşi Creatorul semnase legământ.

Acasă dar fiecare stătea la uşa, neîndrăznind să intre. Se găsiră câţiva viteji precum Caleb care să meargă şi să primească din mâna lui Iosua actul de proprietate dar restul stăteau la uşă şi priveau în zare prefăcându-se că nu pricep prea bine despre ce este vorba dar având tot timpul urechea ciulită ca nu cumva să fie nedreptăţiţi. Războiale se terminară, durerea pricinuită de victimele lui se aşternu greoaie şi fu acoperită de colbul uitării şi de acum urma partea cea mai dificilă: împărţirea ţării între învingători. “Până când vă veţi lenevi să mergeţi să luaţi în stăpânire ţara pe care v-a dat-o Domnul, Dumnezeul părinţilor voştri?” strigă bătrânul Iosua încruntat. Ştia însă că nu este vorba doar de lene ci mai ales de o pândă fină ca nu cumva unul să primească mai mult sau mai bine decât celălalt. Teama de a nu fi nedreptăţiţi pur şi simplu îi paraliza iar Ai-ul împărţirii ţări moştenite părea o cetate de necucerit.

Atunci şi acolo starea tensionată s-a rezolvat uşor printr-un sorţ necontestat, o împărţire dreaptă şi mai ales prin mâna de fier dar blândă, prin caracterul neînduplecat dar cinstit al lui Iosua. Zecile de lecţii din pustie, multitudinea de experienţe care îi îmbătrâniră făcură din evrei un popor în stare de a nu-şi pierde definitiv cumpătul în faţa unei prăzi ce se cerea împărţită.

Mi-ar fi cumplit de teamă să văd un experiment asemănător aplicat fraţilor mei. Ce strigăte şi acuzaţii, ce mişmaşuri făcute la ceas de seară, după perdele groase! Zarurile au fost măsluite! Terenul meu este mai mic şi pe el soarele nu răsare ca pe celălalt! Eu am luptat mai dârz, merit ceva mai bun! Eu am copii mai mulţi, îmi trebuie spaţiu mai generos! Primeşti acel ţinut dar mă votezi pe mine! Eşti stăpân de drept când îmi umpli casa visteriei cu atâţia talanţi!

În biserică suntem cu toţii purtători demni ai unei măşti spirituale frumos desenate. Unii dintre noi îndrăznesc şi pot să poarte această mască şi în societate, atunci când nu au nimic de împărţit cu nimeni, nimic de câştigat şi nimic de pierdut. Masca începe să coboare însă atunci când la mijloc apare un interes, de o valoare incertă, nemăsurat în balanţa veşniciei. Este incredibil să vezi cum aceste măşti coboară nu doar pentru o casă sau o slujbă bună, pentru o maşină performantă sau o diplomă pătată dar şi fie doar pentru un bob de orez, o pâine albă şi un metru de pământ mocirlos.

Iar când masca este jos ea lasă la iveală chipul adevăratului om, cel ascuns al inimii, al momentelor de singurătate. Atunci valorile reale plutesc la suprafaţă iar principiile de viaţă sunt puternic subliniate. O mască lăsată jos poate scoate la iveală un chip ciopârţit de interese ascunse şi meschine, murdare şi păgâne sau unul luminat de Cristos, radiind de pace şi înţelegere.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

Distribuie:

Dumnezeul razboaielor

(22 martie, dimineata – Iosua 10-12)

Era linişte în cortul lui Iosua. Vajnicul comandat de oști stătea plecat asupra sulului legii primit din mâna lui Moise şi citea. Era trist dar nu apăsat, gânditor dar nu îngrijorat. Au trecut luni bune de când  întâlnise pe Căpetenia oştirii Domnului şi dialogul acela încă îi stăruia în minte, încă îi crea emoţii şi-l revigora. Au fost luni grele, în care războaiele păreau că nu se mai sfârşeasc.  Au fost alianţele împotriva lor care  s-au născut dar au murit în faşă, au fost înşelaţi de gabaoniţi dar ajutaţi de Dumnezeu. Acum, când sabia începea să cunoască odihna, când soldaţii de pază păreau mai relaxaţi iar poporul mulţumit, acum era timpul de a stabiliza şi întări ţara. Iar planurile începeau să alerge, unul după altul…

Jos, în văile abia cucerite strigătele de suferinţă încă nu încetară. Israeliţii prinseră a săpa gropi comune pentru mulţimea căzută sub sabia lor; se înmormântau de-a valma, bătrâni şi copii alături de bărbaţi şi femei, oameni paşnici alături de  duşmani otrăviţi. Peşterile şi văile umbroase, locurile ascunse şi crăpăturile munţilor erau verificate cu strănicie şi fiecare duşman găsit era ucis cu sânge rece. Ţara trebuia epurată de orice element străin şi în puţine domenii au dat israeliţii dovadă de o aşa de mare meticulozitate în împlinirea legii ca cel în care se poruncea uciderea vrăşmaşilor. Au mers până acolo că au pus foc cetăţilor, au tăiat venele cailor şi ars carele de război.

Roata vremii se întorsese şi după multe sute de ani, sclavii deveneau stăpâni iar stăpânii cunoşteau moartea, lipsa iertării şi asuprirea.

Nu poţi citi  pasaje ca cele din capitolele războiului fără să te revolţi. Umbra de umanism pe care am făurit-o acum 5-600 de ani dar pe care noi, oameni ai secolului postmodernităţii, nu o putem înţelege prea bine, precum şi imaginea siropoasă, aproape hollywoodiană, pe care ne-am construit-o despre Dumnezeu ne împinge la revoltă. Cum, domnule, au ucis copii şi femei fără apărare, bolnavi şi bătrâini inofensivi? Cum este posibil aşa ceva? Unde este discursul despre bine, dragoste, pace şi linişte care ar trebui să caracterizeze poporul ales? Cum a rămas cu Dumnezeul acela milostiv, plin de dragoste şi îndurare? … iar întrebările ar putea continua în acelaşi ton, de aparent justificată oroare.

Sunt voci care spun că Noul Testament pune altfel problema umanităţii, că acolo totul musteşte a dragoste, milă şi îndurare, că acolo Dumnezeu devine Tatăl care iubeşte, aşteaptă şi cheamă, un fel de uncheaş bătrân blazat, care poate fi lovit cu ignoranţă, vorbe grele şi atitudini răutăcioase fără să se supere. În veacul nostru Dumnezeu nu mai are dreptul să se supere, să pedepsească şi să pregătească o zi a judecăţii supreme.

E adevărat, la nivel personal, de individ, Noul Testament dezvăluie inima plină de dragoste şi har a unui Împărat care alege să moară pentru răscumpărarea supuşilor săi. Dar haideţi să ridicăm, pentru câteva momente  gândurile noastre de la nivel personal şi să privim la nivel macro, de societate, de grup, de umanitate. Acolo vom descoperi Apocalipsa ca pe un roman horror ce stă să devină realitate, vom vedea mulţimile de nevindecaţi ce agonizează, de năpăstuiţi ce merg spre arenele romane sau ard în grădinile lui Nero. Nu vă opriţi, luaţi martoră şi istoria noastră, a creştinismului… priviţi cu ochii mari deschişi mulţimile ucise de închiziţie, de cruciade şi interese obscure. Şi acolo avem gropi comune, copii şi femei, bătrâni şi bolnavi. Aşteptaţi să plece marfarul din staţie… se îndreaptă spre camere de gazare din Auschwitz, încărcat cu evreii ce săpau, în vremea lui Iosua, gropi comune altora.

Ne agasează imaginea lui Dumnezeu zugrăvită de războaiele Vechi Testamentale dar uităm că agasării noastre trebuie  ataşată pentru coerenţă, imaginea sângeroasă a unui creştinism înteles greşit şi a unui umanism devastator. Nu atunci au avut loc cele mai mari traume ale istoriei, ci acum, în “evoluata” noastră societate.

În sala tronului lui Dumnezeu e linişte. Marele Rege numără secundele până la marea socoteală şi  răsfoieşte  cartea vieţii umane, cu limitările şi legile ei, ridicată de binecuvântare şi ucisă de blestem.  Când intri acolo, răscumpărat prin sânge, te pleci până la pământ şi te închini. Iar închinarea nu este un sentiment romantic…

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

Distribuie: