… cand mastile coboara!

by Leave a Comment

(24 martie, dimineata – Iosua 16-18)

Săbiile au fost şterse de sânge, mormintele astupate şi peste poporul sclavilor deveniţi stăpâni se aşternu liniştea. Deşi nu reuşiră să alunge din ţară orice urmă de popor străin ci au păstrat, incoştienţii!, suficiente focare din  care mai târziu va ieşi la plimbare ispita şi la jaf nenorocirea, acum erau liniştiţi. În sfârşit acasă, în acea ţară promisă din vremuri străbune de Marele Yahwe bătrânului Avraam, reînnoită ştersului Isaac şi păstrată vagabondului pocăit Israel. Erau casă, pe un pământ gata să se deschidă pentru ei şi să le ofere din plin roadele lui, un pământ gata să îi găzduiască necontenit pe cei cu care Însuşi Creatorul semnase legământ.

Acasă dar fiecare stătea la uşa, neîndrăznind să intre. Se găsiră câţiva viteji precum Caleb care să meargă şi să primească din mâna lui Iosua actul de proprietate dar restul stăteau la uşă şi priveau în zare prefăcându-se că nu pricep prea bine despre ce este vorba dar având tot timpul urechea ciulită ca nu cumva să fie nedreptăţiţi. Războiale se terminară, durerea pricinuită de victimele lui se aşternu greoaie şi fu acoperită de colbul uitării şi de acum urma partea cea mai dificilă: împărţirea ţării între învingători. “Până când vă veţi lenevi să mergeţi să luaţi în stăpânire ţara pe care v-a dat-o Domnul, Dumnezeul părinţilor voştri?” strigă bătrânul Iosua încruntat. Ştia însă că nu este vorba doar de lene ci mai ales de o pândă fină ca nu cumva unul să primească mai mult sau mai bine decât celălalt. Teama de a nu fi nedreptăţiţi pur şi simplu îi paraliza iar Ai-ul împărţirii ţări moştenite părea o cetate de necucerit.

Atunci şi acolo starea tensionată s-a rezolvat uşor printr-un sorţ necontestat, o împărţire dreaptă şi mai ales prin mâna de fier dar blândă, prin caracterul neînduplecat dar cinstit al lui Iosua. Zecile de lecţii din pustie, multitudinea de experienţe care îi îmbătrâniră făcură din evrei un popor în stare de a nu-şi pierde definitiv cumpătul în faţa unei prăzi ce se cerea împărţită.

Mi-ar fi cumplit de teamă să văd un experiment asemănător aplicat fraţilor mei. Ce strigăte şi acuzaţii, ce mişmaşuri făcute la ceas de seară, după perdele groase! Zarurile au fost măsluite! Terenul meu este mai mic şi pe el soarele nu răsare ca pe celălalt! Eu am luptat mai dârz, merit ceva mai bun! Eu am copii mai mulţi, îmi trebuie spaţiu mai generos! Primeşti acel ţinut dar mă votezi pe mine! Eşti stăpân de drept când îmi umpli casa visteriei cu atâţia talanţi!

În biserică suntem cu toţii purtători demni ai unei măşti spirituale frumos desenate. Unii dintre noi îndrăznesc şi pot să poarte această mască şi în societate, atunci când nu au nimic de împărţit cu nimeni, nimic de câştigat şi nimic de pierdut. Masca începe să coboare însă atunci când la mijloc apare un interes, de o valoare incertă, nemăsurat în balanţa veşniciei. Este incredibil să vezi cum aceste măşti coboară nu doar pentru o casă sau o slujbă bună, pentru o maşină performantă sau o diplomă pătată dar şi fie doar pentru un bob de orez, o pâine albă şi un metru de pământ mocirlos.

Iar când masca este jos ea lasă la iveală chipul adevăratului om, cel ascuns al inimii, al momentelor de singurătate. Atunci valorile reale plutesc la suprafaţă iar principiile de viaţă sunt puternic subliniate. O mască lăsată jos poate scoate la iveală un chip ciopârţit de interese ascunse şi meschine, murdare şi păgâne sau unul luminat de Cristos, radiind de pace şi înţelegere.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

Distribuie:

Cel ce seamănă

by Leave a Comment

(23 februarie, seara – Marcu 4:1-20 )

Aşezat în corabia ancorată la ţârm şi folosindu-se de capacitatea apelor de a amplifica vocea Sa,  Domnul Isus îşi aruncă privirile peste mulţimea ce îl înconjura, mulţime uimită de minunile la care zilnic lua parte şi marcată de cuvintele pline de putere pe care le rostea acest fiu de tâmplar din Nazaret. El, Creatorul tuturor se supunea de bună voie acum privirilor sfredelitoare ale evreilor simpli şi învăţaţilor complicaţi şi ştia felul în care vor fi primite cuvintele Sale.

În acest context, al corabiei care se mişca unduindu-se uşor pe malul apei şi al mulţimii care se îmbulzea să îl asculte, El începe să le spună o poveste al cărei tâlc le era ascuns dar ale cărei imagini plastice erau uşor de prins pentru fiecare. Semănătorul a ieşit să îşi semene ogorul; nu ştim dacă era profesionist, dacă făcuse studii legate de tehnica semănatului, dacă avea experienţă de ani de zile sau era un simplu fiu de tăran.

În timp ce vorbea se uita la ei şi ştia: cuvintele Sale se vor aşterne peste inima unora din mulţime dar ei sunt vizitati prea des de Hoţul cel Mare şi nu sunt şanse ca aceste cuvinte să nu fie sustrase degrabă; spusele Sale se vor strecura şi în inima stâncoasă a multora dintre cei ce îl ascultau acum cu ochii în lacrimi dar instabilitatea lor emoţională şi valurile care vor continua să-i poarte încoace şi în colo vor smulge repede orice bob de sămânţă. O, da, îi cunoştea şi pe aceia care primeau cuvintele Lui cu faţa plină de bucurie, inundaţi de un profund sentiment religios, iubitori de binecuvântări şi de sămânţă bună! Îi cunoştea şi îi vedea peste zile, luni, ani şi veacuri, cu grumazul înţepenit în grijuri, furaţi de bogăţii şi înşelaţi de pofte, lipsiţi chiar şi de cel mai mic bob de sămânţă.

Şi îi cunoştea şi pe cei serioşi care primeau cuvântul şi poate că tăceau, poate că nu ridicau mâinile şi nici nu plecau în India sau ţările musulmane dar la care găsea rod an de an.

Ei singuri meritau cuvintele, ei erau ţinta, doar pentru ei ar fi trebuit să se ostenească. Ne-am aştepta ca acest Mare Semănător să vegheze bine asupra destinaţiei seminţelor sale, să proiecteze aparatul de semănat astfel încât totul să cadă pe pământ bun, să aibă grijă ca fiecare bob să îi aducă rod dar acţiunile Lui la câmp sunt lipsite de o atare preocupare.

Ne surprinde atitudinea Acestui Semănător, este aşa de departe de atitudinea pe care noi o îmbrăcăm adeseori; noi cei preţioşi la vorbă, calculaţi cu sămânţa, ispravnici ai darurilor sfinte suntem aşa de mult înclinaţi spre economie în biserică şi în trăire. Avem programe de înaltă ţinută, cu hrană bogată şi programe de mâna a doua, cunoaştem oamenii cărora cu drag le-am oferi din hrana Cerului şi oameni în dreptul cărora credem că nu merită să ne ostenim.

Dar semănătorul seamănă sămânţa!

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

Distribuie:

Smerenia, însemnul regal

by 1 Comment

(19 februarie, seara – Marcu 1:23-45 )

Epoca modernă şi postmodernă a adus cu sine o redescoperire şi reafirmare a importanţei fiinţei umane. Cumva oamenii de ştiinţă, filosofii şi cercetătorii au descoperit că omul este important, că el trebuie aşezat în centrul universului şi că toate lucrurile se învârt sau ar trebui să se învârtă în jurul său. Fie că este vorba de amprenta Dumnezeirii pe care omul o poartă în chipul său de lut sau de superioritatea câştigată prin luptă şi extinderea stăpânirii asupra a tot ce există, am ajuns să considerăm că suntem coroana creaţiunii sau veriga cea mai tare a evoluţiei şi asta ne-a hrănit profund orgoliul.

De aici şi până la carţi care să ne înveţe cum să fim cei mai buni şi care să ne aducă argumente că merităm totul, până la emisiuni televizate în care omul este preaslăvit şi predici care ne arată care sunt paşii prin care obţinem ceea ce am fost creaţi să deţinem nu a mai fost decât puţin. Astăzi suntem inundaţi de sfaturi despre cum să îţi creionezi o imagine cât mai puternică şi mai luminoasă, cu motive pentru care suntem aşa de minunaţi şi pentru care noi deţinem pământul în stăpânire. Am ajuns astfel să fim doar imagine strălucitoare şi studiată şi să alergăm nebuneşte după orice lucru care ar putea să ne întregească chipul strălucitor şi să motiveze pe ceilalţi să ne privească cu o şi mai mare admiraţie. Totul, de la familie şi afaceri, prieteni şi loc de muncă, religie şi principii este pus în slujba imaginii noastre, o imagine care de prea multe ori nu este urmată de consistenţă reală ci de putrezire şi gol interior.

Urmăriţi însă modul în care Marcu descrie cum acţiona Domnul Isus. Am putea crede că, din moment ce El era Mesia, ar trebui să folosească orice mijloc şi să nu scăpe nici o ocazie în care să poată demonstra că El este Trimisul mult aşteptat. S-a făcut o minune? Imediat trebuie afirmat clar şi răspicat că Mesia a făcut-o! Să îl aplaudăm la scenă deschisă şi să îi mulţumim lui Dumnezeu că lucrează prin El. A fost eliberat vreun îndrăcit? Să punem repede bazele unei organizaţii sau a unei partide religioase ca să ştie lumea întreagă modul în care Dumnezeu lucrează prin Învăţătorul nostru! A fost vindecat cineva de vreo boală incurabilă? Vom merge prin toată Iudea propovăduind vindecarea de boli incurabile prin Isus din Nazaret! Vom scrie pergamente cu mărturii ale beneficiarilor minunilor, îndrăciţilor eliberaţi şi bolnavilor vindecaţi.

Dar Isus refuză cu putere astfel de abordări. Nu lasă demonii să vorbească despre El deşi mărturia lor ar fi fost zguduitoare, refuză să ia parte la întâlnirile de vindecare programate (vs. 37-38) şi porunceşte beneficiarilor milei sale să păstreze tăcerea. Era modul Lui de a ne spune şi astăzi că acceptarea faptului că El este Mesia nu vine prin miraculosul care surprinde ci prin conştientizare din partea Duhului şi prin alegere zilnică.

Putea să folosească aşa de multe argumente care să îi creioneze o imagine puternică de Mesia, putea să pună în faţă minunile şi semnele şi toate elementele supranaturale ale lucrării Sale. A ales însă să fie smerit şi să ne înveţe că aceasta este singura atitudine pe care omul trebuie să o aibă în universul Măreţului Creator.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

Distribuie:

În jurul crucii

by 1 Comment

(15 februarie, seara – Matei 27:27-50 )

Oricâte cuvinte am căuta şi oricâte fraze am compune, înţelesul ultimelor ore pe care Domnul Isus le-a petrecut în chin ne scapă. Reuşim câteodată să ne imaginăm scenele, adesea ajutaţi de diverse imagini cinematografice foarte plastice, îl vedem căzut sub greutatea crucii, auzim parcă biciul roman cum şuieră şi mulţimile îmbătate de sânge cum se îngrămădesc. Dar importanţa şi semnificaţia acelor ore ne scapa dureros de mult şi oricâte cărţi am scrie tot nu am reuşi să-i înţelegem pe dea-ntregul jertfa şi nu putem măsura magnitutidea momentului şi implicaţiile lui pentru istoria omenirii.

Priviţi la oamenii care s-au adunat buluc în jurul evenimentului de pe străzile Ierusalimului, care îşi ucidea încă o dată prorocii şi refuza cu forţă orice cercetare din partea Stăpânului. Cei de ieri parcă sunt cei de astăzi, cei de atunci parcă se multiplică şi se regăsesc adesea printre noi.

Sunt, pe de o parte, soldaţii romani. Oricât de viteji s-ar fi crezut şi oricât de încercaţi ar fi fost de focul luptei, mulţi dintre ei nu suportau o crucificare dacă nu erau suficient de beţi. Era prea mult şi pentru ei, prea multă cruzime şi prea mult sânge de la un singur om, prea cumplită tortură. Dar odată aflaţi sub însemnul alcoolului slujba ingrată devenea o plăcere ba chiar găseau şi resurse să se distreze copios, să joace zaruri, să se închine în chip de batjocură şi să împartă între ei o pradă săracă. Câţi ca ei şi astăzi! Ascunşi din cauza loviturilor vieţii ei îşi ridică imediat capul cum un succes de moment, o bravură vinovată sau un interes meschin îi îmbată. Pentru cupa de venin dulce al lumii sunt gata să răstignească, să jefuiască şi să batjocorească o dată în plus pe Fiul lui Dumnezeu şi pe răscumpăraţii Lui. Ce tristă amăgire!

Apoi, sunt preoţii şi cărturarii, intriganţii de serviciu ai acelor zile. Ei stau pe margine, cunosc bine mulţimea şi mai ales  subiecţii din ea pe care îi pot folosi în interese proprii, numai buni pentru a face treaba lor murdară. Un cuvânt spus atunci când trebuie, o aluzie potrivită la momentul oportun, o pungă de bani când este absolut necesar şi Cel care nu se potrivea cu ideile lor, Cel care a cunoscut fundamentul  corupt şi a declarat public adânca lor corupţie este deja în drum spre moarte, cu crucea în spate. Cruzimea lor este curată, ei nu se murdăresc cu sânge şi nici nu pot fi găsiţi vinovaţi direcţi dar orice formă ar îmbrăca, cruzimea rămâne cruzime iar o crimele au şi vinovaţi morali. Câţi ca ei şi astăzi! Orice părere ce nu se supune sistemului lor, orice om care nu se încadrează în limitele descrise de ei, orice îndrăzneț care vrea să descopere adevărul este imediat exclus şi trimis către crucificările moderne. Ei sunt curaţi pe dinafară, au ştiut să păstreze imaginea inocenţei dar pe interior poartă vina miilor de crime ai căror autori morali sunt! Au cheile Împărăţiei dar le ţin în seif iar seiful este prăfuit!

Priviţi mulţimea, cea care ieri îl primea pe Învăţătorul călare pe măgăruş şi care acum îl scuipă, batjocoreşte şi insultă. Ei, cei care ieri mâncară din pâinea şi peştii înmulţiţi de El, ei cei care văzură cu ochi lor minuni fără număr şi semne fără tăgadă, ei sunt acum instrumentele torturii, agenţii activi ai preoţiei. Mulţimea de ieri care Îl crucifica pe Prinţul Păcii şi dăruitorul mântuirii a construit apoi ruguri pentru “eretici” în pieţele oraşelor, a mărşăluit în cruciade iar umple astăzi stadioane întregi închinându-se oamenilor, bunăstării şi binelui personal. O mulţime fără păstor, bătută de vântul interesului şi purtată de valul prostiei.

“Sub crucea Ta, Doamne Isuse

Vreau să rămân pe veci plecat

Sa-mi plâng viaţa mea trecută

Şi-amarul negrului păcat


Sub crucea Ta voi pune totul

Şi Ţie-n veci voi fi supus

Plângând voi spune tuturora

Că-atât de bun eşti tu Isus


În noaptea grea şi fără urme

Cărarea Tu-mi vei lumina

Şi oricâte vânturi de vor bate

Voi sta mereu sub crucea Ta!”


Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

Distribuie:

Vindecarea leprei

by Leave a Comment

(13 februarie, dimineaţa – Leviticul 14)

Lepra era pe vremea aceea o boală gravă ce te excludea din comunitate şi te făcea neplăcut cunoscuţilor, apropiaţilor şi chiar ţie însuşi. A rămas una dintre bolile cu care nu vrem să avem de a face; deşi cunoaștem tratamentul, încă există  până şi în ţarile dezvoltate, leprozerii, lagăre ale bolnavilor de lepră, locuri în care moartea vine la fel de greu ca zâmbetul dar al cărei miros este simţit în fiecare zi.

Ştim că păcatul este privit adeseori în Sfânta Scriptură drept o lepră a sufletului, boală de care suferă acut lumea noastră transformată parcă într-o extinsă leprozerie. Păcatul nu aduce zâmbet ci doar rânjet încurajat de strălucire artificială, nu cunoaşte speranţa ci doar  distracţia zilei de astăzi şi pierzania celei de mâine. Păcatosul miroase a moarte dar  speră că nu va învăţa să moară niciodată. Păcatul distruge relaţiile cu cei apropiaţi, cunoscuţi şi iubiţi şi lasă în loc singurătatea şi amici doar in vremuri bune.

Dar chiar şi  pentru aceast tip de lepră există vindecare. Milioane, sute de milioane de oameni au cunoscut reabilitarea prin sângele lui Cristos. Câte lacrimi de bucurie, ce speranţe fără hotar, ce sentiment de împlinire şi râuri de viaţă s-au revărsat atunci. Descopereau dintr-o dată o familie mare din care şi ei făceau parte, o familie în care Tată era însuşi Dumnezeu.

Priviţi îndeaproape la Levitic 14! Mulţi puteau pretinde vindecarea de lepră pentru că aşa aveau acces în tabără şi recăpătarea drepturilor dar vindecarea adevărata trebuia certificată de preot care urma, la rândul lui, anumite prescripţii clare. Câţi nu pretind astăzi vindecarea de lepra păcatului dar refuză să se arate preotului? Vindecarea de lepra aceasta nu doar se proclamă, nu se strigă de pe zidurile cetăţii şi nu se face din ea o legitimaţie către câştiguri imediate, ea se certifică şi se trăieşte zi de zi cu dragoste pentru Cel ce a făcut posibilă curăţirea.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009.

Distribuie:

A fi versus a face

by 2 Comments

(10 februarie, seara – Matei 25:31-46)

Biserica trăieşte de multe ori o strategie nedreaptă a aprecierilor. Apreciem foarte mult pe cei care sunt în lumina reflectoarelor, pe cei care sunt vizibili în cadrul unui program religios şi trecem aşa de uşor peste oamenii a căror lucrare este ascunsă privirilor superficiale, laudelor febrile sau efectului imediat.

Creştinul postmodern trăieşte adesea sub imperativul verbului “a face”, un verb ce reclamă o acţiune imediată, clară, distinctă. Drama acestui verb s-a extins asupra bisericilor locale ce simt tot mai acut nevoia să se implice în tot felul de acţiuni sociale şi spirituale, să iniţieze tot mai multe programe astfel încât apartenenţa lor la Biserica Unviersală să fie primită şi acceptată unanim. Biserica lui “a face” este una plină ochi de creştini ocupaţi cu a fi vizibili şi acceptaţi în societate, de a fi relevanţi şi totdeauna gata să ofere învăţătură, de a participa la toate programele şi de a bifa toate activitaţile. Este o biserică alertă, tot timpul în viteză, tot timpul prezentă, niciodată relaxată.

Sigur,  verbul “a face” trebuie să existe în viaţa credinciosului şi a comunităţii creştine dar niciodată nu trebuie să devanseze importanţa verbului “a fi”.  Vine un moment, spunea Domnul Isus, când cei adunaţi în faţa scaunului de judecată vor fi împărţiţi în două tabere în funcţie de acţiunile lor de pe pământ. O privire fugară şi superficială asupra textului ne-ar putea determina să credem că baza acestei împărţiri va fi tocmai “a face” dar priviţi ce fel de oameni vor merge la dreapta Mântuitorului:

– ei nu au acţionat neapărat într-un cadru instituţionalizat, în cadrul unei comunităţi sau biserici creştine. Fiecare a acţionat independent, în dreptul său. Nu sunt luaţi din mijloc şi mutaţi la dreapta cu grupul, în funcţie de eticheta purtată sau de domeniul în care s-au implicat;

– ei nu au acţionat cu un scop bine determinat, nu au avut o agendă secretă pe care să o urmărească, scopuri ascunse (fie ele şi nobile) pentru care să acţioneze în acel fel. Pur şi simplu au văzut o nevoie şi au venit în întâmpinarea ei. Când au aflat un om care suferea de sete i-au dăruit un pahar cu apă, fără întrebări şi fără pretenţii, când au întâlnit un străin ce avea nevoie de găzduire au ales să fie gazde bune. Textul nu ne spune că au făcut toate acestea având ca scop evanghelizarea celor pierduţi sau solidarizarea cu cei de-o credinţă cu ei ci din contră ne lasă să înţelegem că atât în momentul acţiunii cât şi după aceea ei nu au ştiut cui acordă ajutorul sau favoarea;

– ei nu au avut în minte nici o eventuală răsplată din partea Cerului. Când dădeau paharul cu apă, găzduire sau de mâncare celor aflaţi în nevoi, când vizitau pe cei uitaţi, ei nu îşi treceau în carneţelul binefacerilor o liniuţă şi nu aşteptau din partea lui Dumnezeu o altă bilă albă. Ideea de răsplată nu a existat în gândirea lor şi nu a ghidat sub nici o formă acţiunile de binefacere;

– ceea ce au făcut nu se încadrează în acţiunile pe care noi le punem astăzi sub reflectoare şi le aplaudăm la scară largă. Nu au predicat, cântat, compus texte sau condus biserici, organizaţii. Toate acestea îşi au partea lor printre noi, dar cei de la dreapta Domnului Isus sunt în primul rând caracterizaţi de acţiuni care niciodată nu au fost apreciate foarte mult pe pământ.

Aceste câteva aspecte ale textului ne determină să credem că acei oameni aleşi pentru dreapta sunt caracterizaţi în primul rând de “a fi” şi nu de “a face”.  Ei acţionau aşa pentru că în acest fel erau construiţi, pentru că asta considerau că este bine şi demn să facă. Tirania verbului “a face” a dus biserica pe cele mai înalte culmi ale implicării sociale şi instituţionale dar a apropiat-o şi de o criză de identitate fără precedent. Între repetiţia de astăzi, acţiunea socială de mâine, programele de biserică de poimâine şi chiar devoţionalul de fiecare zi, trebuie să ne rezervăm timp suficient pentru devenire, pentru existenţă.  Orice acţiune şi implicare, personală sau a comunităţii, nu ne va ajuta niciodată sa fim cu adevărat; pentru că existenţa, fie ea chiar spirituală ca semn al intrării în marele Trup al lui Cristos, trebuie să preceadă orice acţiune.

Ultimele trei semne definitorii ale celor de la dreapta Domnului Isus cred că trebuie să fie testul oricărie acţiuni creştine personale. Nu vom uita niciodată că Domnul nostru nu cunoaşte doar efectul acţiunii noastre ci cunoaşte şi străfundurile făptuitorului împreună cu toate motivaţiile care l-au determinat la implicare.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009.

Distribuie:

Investeste-ti darul!

by Leave a Comment

(9 februarie ,seara – Matei 25:1-30)

Ne naştem cu daruri şi cred că nu s-a născut vreodată un om  pe care Dumnezeu să nu-l hăruiască la venirea în lume. Unii sunt pricepuţi la mecanică, alţii la electronică, sunt oameni care au un talent oratoric înnăscut şi alţii care pot să comunice bine în scris; unora nu le tremură bisturiul în mână iar alţii cântă fermecător. Ne naştem cu daruri, unele ascunse mai bine, altele care se descoperă mai uşor. Sunt printre noi dintre aceia care au descoperit că sunt capabili să facă două sau chiar trei lucruri foarte bine iar alţii ajung la finiş cu bine doar cu un domeniu. Suntem diferiţi din naştere dar suntem dăruiţi de Dumnezeu chiar de atunci.

A plecat Stăpânul şi i-a lăsat cu darurile în mână. Poate că s-au uitat la ele, le-au analizat, au chemat experţii să le spună valoarea fiecărui talant şi au plecat mai departe. Aveau în buzunar valorile Stăpânului şi în mintea fiecăruia ar fi trebuit să fie întrebarea: în ce să investesc?, cum să aduc un profit mai mare? Darurile acestea îi făceau să creadă că până la întoarcerea Stăpânului vor avea ceva de făcut, un ţel de atins, un scop pentru care să trăiască. Printre ei era însă unul căruia i s-a făcut teamă, a primit talantul şi a fugit cu el la groapă. L-a învelit bine şi l-a pus la păstrare iar până la întoarcerea Dăruitorului şi-a văzut de ale lui, neinteresat de ce va urma.

Viaţa nu ne-a fost dată la întâmplare, ca un act al hazardului, direcţionat de hazard. Viaţa are un scop şi pentru împlinirea acelui scop Dumnezeu s-a asigurat că vom veni în lumea aceasta fiecare aducând câte ceva din partea Lui. Un dar deosebit care poate să reaprindă lumina în întuneric, să redea speranţa în disperare şi să arate cu putere spre Cer, locul în care vom pleca după o scurtă pribegie. Miliarde de oameni, miliarde de daruri si totuşi lumea noastră este aşa de săracă. Prea multe daruri nedeschise, nedescoperite, îngropate sub pământul folosului personal, al gloriei trecătoare şi al aplauzelor stinse. Darul cere investiţie iar investiţia este întotdeauna periculoasă: pretinde calcule, preconizări, atenţie, într-un cuvânt muncă. Darul investit aduce rod şi rodul acela este tot ceea ce umanitatea poate să dea mai bun, în orice domeniu am lua în calcul.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009.

Distribuie:

O cunoastere care deranjeaza

by 1 Comment

(9 februarie, dimineata –Levitic 6-7 )

Cartea Leviticului ne impresionează prin imaginea de detaliu pe care ne-o creionează despre nivelul implicării lui Dumnezeu în viaţa oamenilor. Pentru mulţi dintre cei care ne înconjoară, Dumnezeu aparţine domeniului spiritual pe care îl patronează, aparţine unei biserici adeseori plasată strict geografic şi istoric. Astfel, Dumnezeu nu se îngrijeşte neapărat de aspecte personale elementare sau de fineţe, de amănunt. Dacă vrem să îl găsim mergem la biserică şi la plecare îl lăsăm tot acolo, nu ne dorim şi nici nu vrem să ne închipuim că El ar putea veni cu noi acasă, ar putea privi asupra cotloanelor întunecate ale camerei unde locuim, garajului, inimii, ar putea să aibă o părere despre relaţiile pe care le avem cu ceilalţi sau despre atitudinile cu care adeseori ieşim la înaintare.

Ştim că El este omniprezent şi omniştient dar totuşi, în planurile noastre, El aparține spiritualului şi spiritualul se reduce adeseori la o biserică, la o zi sau la câteva ore pe săptămână, la momentul rugii de seară şi cea de dimineaţă, la momentele de mari nevoi şi de încurcătură. Nu ne-ar plăcea ca spiritualul să irupă şi să controleze, să supervizeze şi să domine toate celelalte domenii. Câteva, uneori puţine, ni le dorim pentru noi.

Dar Leviticul ne arată un Dumnezeu care cere jertfă de ispăşire şi este atent faţă de lucruri cărora astăzi nu le mai acordăm mare atenţie, prea orbiţi de mersul lumii în care trăim. El este interesat şi cunoaşte acele lucruri pe care le-am împrumutat şi niciodată nu le-am mai returnat, de jurămintele false, spuse la înghesuială pentru a obţine avantaje imediate, de promisiunile, oricât de mărunte, pe care nu am ajuns să le împlinim.

Cunoaşte atitudinea şi motivaţia ascunsă cu care tinerii se împrietenesc, strângerea de mână sinceră sau cea în spatele căreia se ascund interese meschine; cunoaşte despărţirile dintre tineri şi motivele lor şi adeseori adună lacrimile în burduf, alină dureri şi răni care nu trebuiau să existe. Cunoaşte minciuna din interes şi adevărul spus pe jumătate, vede şi pumnalul ascuns la spate mascat de zâmbetul larg de pe faţă, aude şi vorbirea de rău.

El mă cunoaşte în profunzime, mai mult decât aş vrea să accept, mai mult decât sunt gata să recunosc.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009.

Distribuie:

Pacatul costa!

by Leave a Comment

(8 februarie, dimineata – Leviticul 4-5 )

Generaţiile postmoderne au început să considere că păcatul, în orice formă ar fi acesta, nu are o valoare negativă, nu va costa nimic ci din contră este un prilej de laudă, de afişare media şi de priviri admirative.  De aici şi până la ziare şi programe TV pline de aşa zise vedete, experte în păcat afișat şi ridicat la rang de virtute nu mai este decât un pas, făcut de mult timp de societatea avidă de senzaţional grotesc.

Dar păcatul costă şi aceasta este o lege stabilită de Dumnezeu de la începutul zidirii şi care a rămas şi astăzi în vigoare. Atunci jertfa pentru păcat era o obligaţie a fiecărui locuitor din tabăra evreiască şi conştiinţa fiecăruia era un paznic ce îşi făcea treaba cu rigurozitate. Ştiau că păcatul ascuns se plăteşte mai scump decât preţul unui animal din turmă sau cireadă. Preotul, conducătorul, poporul întreg sau doar un membru al lui erau dispuşi să plătească preţul păcatelor lor prin animalele sacrificate.

Indiferent de forma lui, cu voia sau fără voia făptuitorului, prin comitere sau prin omitere, de vorbire sau de acţiune, păcatele se plăteau atunci şi se plătesc, pentru cei care nu îşi spală haina vieţii în sângele lui Cristos, şi astăzi. Dincolo de strălucirea evenimentelor şi de fastul distracţiei, dincolo de extravaganţa hainelor şi luxul caselor, de solemnitatea catedrelor din marile instituţii de învăţământ dar şi de derizoriul emisiunilor de divertisment, lumea noastră este în moarte clinică. A adus-o aici păcatul şi preţul pe care el îl cere în fiecare zi: familii dezbinate, vieţi ruinate, boli incurabile, foamete, lipsă de sens…

Fără acceptarea jertfei supreme din Dealul Golgotei, păcatul va face ravagii din ce în ce mai extinse. Este plaga istoriei, ruşinea popoarelor, sursa lacrimilor şi a disperării. Păcatul costă, costă scump.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009.

Distribuie:

Ramai intreg în vremuri tulburi – sistemul critic!

by Leave a Comment

(7 februarie, seara – Matei 24:1-28 )

Istoria are o finalitate, un punct terminus în care trebuie să ajungă. Perpetuarea, parcă la nesfârşit a zilelor, lunilor, anilor, ne poate înşela să credem că ceea ce a fost ieri va fi şi astăzi, se va continua şi mâine. Dar Biblia ne spune că va exista un moment în care nu vom  mai putea vorbi despre viitor, în care vom rupe şirul secundelor înlănţuite şi ne vom alătura Domnului. Fiecare generaţie a crezut că acel moment îi este specific ei şi cei sinceri l-au aşteptat cu înfrigurare, precum aşteaptă străjerul dimineaţa.

Dar generaţiile au trecut, una după alta, şi momentul  mult aşteptat a întârziat să apară. S-au făcut tot felul de predicţii si calcule, tot felul de date fixe au fost înaintate. Unii s-au îmbrăcat în haine albe şi s-au suit pe un deal să aştepte plecarea, alţii s-au baricadat în buncăre sau subsolurile caselor înconjuraţi de provizii pentru ani de zile şi exemplele ar putea continua la nesfârșit. În faţa multor atitudini greşite pe care generaţiile din trecut şi cu precădere generaţia noastră le îmbracă faţă de sfârşitul istoriei, oare care este atitudinea potrivită?

Cred ca o atitudine potrivită este în primul rând o atitudine critică. Printre elementele pe care Domnul Isus le găsea caracterizante acestor vremuri era şi ridicarea multor oameni care se vor da drept Cristoşi. Trăim vremea multor sisteme spirituale şi a multor miracole înfăptuite de oameni la care ceilalţi se uită cu respect şi chiar cu veneraţie. Un întreg hățiș de partide religioase ne înconjoară, fiecare pretinzând că deţine adevărul, fiecare susţinându-şi această poziţie prin diverse argumente, uneori şi supranaturale. Suntem înconjuraţi de o mulţime de Cristoşi şi prooroci mincinoşi, oameni care fac multe semne şi minuni, oameni care adună mulţimile, primesc laudele, ne înconjoară cu o aşa zisă bunătate dar a căror viaţa nu este nicidecum una asemenea lui Cristos. A te înşela, în astfel de situaţii, este aşa de uşor şi singura cale de salvare este dezvoltarea, conştientă şi personală, a unui sistem critic. Nu luăm nimic din start ca venind din Cer, nu considerăm pe nimeni un emisar al Cerului până nu îl supunem testului Sfintei Scripturi, al timpului şi al roadelor.

Vremurile sunt tulburi şi dificile. A supravieţui întreg spiritual în această perioadă este un demers greu şi anevoios, pe alocuri dureros. Ne va ajuta în procesul supravieţuirii dacă vom înţelege să ne apropiem de Sfânta Scriptură, să o studiem, să o înţelegem şi să o strângem în inima noastră. Ea va fi punctul de plecare al unui adevărat sistem critic, sistem ce va călăuzi creştinul prin hățișul spiritual ce ne înconjoară.

 

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009.

Distribuie: