Cei doi datornici

(28 ianuarie, seara – Matei 18:21-35)

Are iertarea un număr, o barieră peste care nimeni nu poate să mai treacă şi de la care trebuie să se aplice pedeapsa? Până când trebuie să te pleci şi să îţi ierţi semenul? Sunt răni, unele adânci pe care ni le produc semenii noştri, răni care solicită din partea noastră un răspuns al răzbunării sau al iertării. Cât de des putem accepta, într-o zi, să fim loviţi şi noi să răspundem cu celălalt obraz, cu milă, cu iertare? Iertarea este un act dificil pentru că adesea rolurile se inversează, pentru că astăzi suntem victimele iar mâine călăii, astăzi suntem răpuşii iar mâine vânătorii. Domnul Isus răspunde la întrebarea lui Petru cu pilda celor doi datornici:

Unul avea o datorie care îl făcea să adoarmă greu şi numai bunătatea Împăratului îi asigura viaţa şi independenţa. Cei 10.000 de talanţi de aur datoraţi (aproximativ 490.770 kg de aur, 10,7 miliarde de euro) formau o avere mare în vremea aceea, vrednică de un înalt funcţionar, o avere mare chiar şi pentru lumea bogaţilor recenţi. Cum de a îndrăznit Împăratul să îi ofere atâţia bani? Ce fel de afaceri făcea dacă a îndrăznit la un asemenea credit? Cu ce a garantat creditul Împăratului? Nu ştim răspunsurile dar ştim că ziua nedorită venise şi Împăratul cerea talanţii înapoi.

Vine o zi  în care trebuie să plătim datoriile, trebuie să dăm înapoi ceea ce am primit. Uneori sunt valori mari, alteori sunt aspecte pe care nu le putem recupera prin material (bani, pietre scumpe, aur). Unii am primit de la Împăratul o situaţie bună, capacităţi extraordinare,  alţii am primit abilităţi rare sau accesul la o educaţie aleasă, sănătate, lumină în ochii ce privesc, integritatea trupului şi a raţiunii. Cu toţii am primit viaţă! Ne obişnuim cu ele; trec zilele şi uităm că le avem deşi sunt tot timpul prezente, trec anii şi nu vedem în ceea ce am primit nimic extraordinar, ba uneori chiar credem că e normal să avem, să primim, credem că merităm. Dar vine şi ziua în care Împăratul cere plata oricât de îndepărtată ni se pare acea zi acum. Aş vrea ca în acea zi să am soarta acestui rob,  aş vrea să mă întâlnesc cu bunătatea şi mila Celui care deţine hambarele vieţii. Mă rog ca în acea zi să fiu inundat, încă o dată, poate pentru ultima dată, în har.

Celălalt era şi el dator dar nu Împăratului ci primului rob. El trebuia să dea înapoi 100 de dinari, 100 de zile de muncă (în jur de 1.700 euro). Nu era mult dar pentru că îi datora unui om şi nu Împăratului aceşti bani formau o datorie mai mare decât 10 miliarde de euro. Era împovărat, ştia că va trebui să plătească şi într-o zi se întâlneşte pe stradă cu creditorul său. Este luat de guler şi aruncat în închisoare pentru că datoria, oricât de mică, trebuie să fie plătită iar orice întârziere atrage consecinţe. Din punct de vedere legal primul rob a acţionat bine, nu avea nici o obligaţie să ierte, nici o lege nu îl constrângea la milă. Şi cu toate acestea Împăratul găseşte greşit ceea ce a făcut robul său, atât de greşit încât îl condamna pe acesta imediat.

Pilda vorbeşte despre datorii iar acest cuvânt ne este cunoscut; suntem datori celor de lângă noi, nouă înşine şi mai ales Lui Dumnezeu. Dar esenţa pildei este iertarea, o iertare pe care încercăm să o învăţăm zi de zi de la Împăratul milei. De câte ori trebuie să iert? Iertarea nu are limită şi nici măcar reguli, iertarea se revarsă de atâtea ori încât noi nu putem număra.

De aici puteți downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009. Pentru a primi constant devoţionalul zilnic puteți sa:

- va abonați la newsletter lăsând un comentariu aici cu mențiunea newsletter

- daca folosiți un program de citire feed, prin click pe feed on articole situat in coltul din dreapta sus.

Iosif şi iertarea

(17 ianuarie, dimineata – Genesa 41-42)

Capitolul 41

Ceasul lui Dumnezeu merge greu dar nu întârzie niciodată. Venise vremea lui Iosif. Anii de temniţă se sfârşeau, lecţiile le învăţase, era timpul să păşească la alt nivel. În faţa lui Faraon, bărbat de acum,  Iosif nu se sfieşte să-L recunoască pe Dumnezeu drept autor al viselor, capabil să împlinească ceea ce îşi propune, un Dumnezeu cu o voinţă proprie, independent de dumnezeii Egiptului, un Dumnezeu care conduce cu mână tare istoria naţiunilor. Pentru această îndrăzneală putea să cunoască din nou vitregiile închisorii sau chiar moartea. Dar nimic nu este mai important pentru Iosif decât să rămână de partea Celui care i-a mângâiat inima în pribegia lui.

Faceţi cunoştinţă cu Ţafnat-Paeneah (Descoperitorul de taine). El s-a născut departe de orice posibilitate umană de a fi important în Egipt. A fost urât de fraţii săi, vândut ca sclav, îngrijitor în casa lui Potifar. A refuzat ocazia oferită de soţia lui Potifar, ocazie de a fi un întreţinut cu un cuget murdar şi a preferat puritatea chiar dacă aceasta însemna închisoarea. Îl alege de fiecare dată pe Dumnezeul părinţilor săi chiar dacă este departe de familie, străin într-o ţară străina cu prea multe experienţe care îl puteau determina să fie supărat pe acest Dumnezeu. Iosif evreul ajunge Ţafnat-Paeneah tocmai pentru ca atunci când Dumnezeu este de partea ta nu există uşi pe care să le poată închidă oamenii.

Numele copiilor săi ne vorbesc însă despre inima lui Iosif, o inimă în care tristeţea avea un locaş bun iar dorul creştea nealinat, o inimă în care durerea trădării îşi cânta adesea balada plină de lacrimi. Manase (Uitare) exprimă dorinţa lui Iosif de a scoate din inimă ceea ce îi întrista zilele, Efraim (Rodire) îi aminteşte de fiecare dată că oricât de mare succes ar avea, pentru el Egiptul este o ţară a întristării.

Capitolul 42

Începe cel mai agonizant episod al iertării din Sfânta Scriptura. Iertarea este un act uman aproape nefiresc, iertăm greu, dureros de greu şi Iosif nu face excepţie. Ar fi putut ca acest episod dintre el şi familia sa să se termine în două versete, în câteva cuvinte dar procesul iertării lui Iosif se întinde pe câteva capitole. Îi vede venind şi îi recunoaşte, le vorbeşte aspru şi prin tălmaci deşi le cunoştea graiul, îi acuză de spionaj, îi face să cunoască temniţele egiptene plătindu-le parcă cu aceeaşi monedă. Lacrimile lui Iosif sunt lacrimile stârnite de o rana aşa de veche şi aşa de adâncă. Plângea şi bandajul de pe rană era smuls producându-i  şi mai multă durere. Iertare? O nu, Dumnezeu întorsese şi pentru el roata vieţii! Vorbele lui Iacov de la sfârşitul capitolului măresc şi mai mult dramatismul acestei istorii. Era poate prea mult pentru bătrânul Iacov, durerea intrase în sufletul lui odată cu pierderea lui Iosif şi acum era smuls şi Beniamin.

Iertarea vindecă rănile celui greşit dar mai ales celui căruia i s-a greşit. Dar iertarea este un proces aşa de dificil!

De aici puteți downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009. Pentru a primi constant devoţionalul zilnic puteți sa:

- va abonați la newsletter lăsând un comentariu aici cu mențiunea newsletter

- daca folosiți un program de citire feed, prin click pe feed on articole situat in coltul din dreapta sus