Departe de mulţimi

(8 martie, seara – Marcu 11:1-18)

Călare pe un măgăruş venea Cristos spre Ierusalim. Putea alege un armasar pur sânge îmbrăcat în purpură, putea să stea ţanţoş în şaua lui scumpă şi să privească de acolo cu ochi pătrunzători muritorii de rând care îi ieşeau umili în cale. Iar în mâini putea avea frâie poleite cu aur, la brâu sabie de învingător şi pe cap coif de luptător neînfricat. Putea dar Adevăratul Rege a ales hăruita umilinţă şi nu vremelnica mândrie.

Ierusalimul era în fierbere. Mulţimi din cetatea sfântă dar şi din împrejurimi ieşiră să întâmpine un tâmplar şi în praful drumului ei îşi aşterneau hainele semn al unei bucurii debordante. Cu Cristos pe porţile Ierusalimului intra speranţa. După ani buni de tăcere a Sfântului lui Israel  şi de cristoşi care înşelaseră fiece aşteptare, zidurile bătrânei cetăţi auzeau din nou: “Osana! Binecuvântat este cel ce vine în Numele Domnului!” . Osana, un strigăt deznădăjduit al unui popor înfrânt de prea multe ori de propria nimicnicie; Osana! adică “O, salvează-ne acum!” Aud aievea strigătul lor cântat de mulţimile ce Îl conduceau spre tronul închipuit pe Cel ce le hrănise în pustie.  Şi îi aud parcă şi pe cei ce veneau după măgăruş cântând şi ei acelaşi refren.

O, dacă acest stigăt ar fi fost al unei inimii cucerite de har, străpunse de pocăinţă! Dar strigau cei uimiţi de minuni, marcaţi de vindecări, sătui de păine şi peşte, umiliţi de romani şi frânţi de birul prea greu. Strigau mulţimile şi strigătul lor astăzi cânta “Osana!” şi mâine avea să scuipe “răstigneşte-L!” Strigau şi nu ştiau că tronul îi va fi Crucea şi palatul afară din cetate, pe dealul Căpăţânii.

Şi astăzi mulţimile strigă, şi astăzi taie ramuri de finic şi îşi arunca haina în praful drumului pentru că şi astăzi speranţele oarbe le însufleţesc vorbele. Speranţa unei pâini mai albe, a unei vieţi mai bune sau a unui miracol care oricum întârzie are puterea să dea jos de pe mulţime haina şi să-i smulgă din piept strigăte de bucurie. Orice pentru viaţa de aici, pentru ceva ce putem număra, cântări, măsura. Şi astăzi cristosul nevoilor imediate este aclamat de mulţime iar Cristosul adevărat este hulit şi respins.

Departe de strigătul mulţimii, în linişte şi singurătate, undeva, de-a lungul pribegiei vitrege Cristos mai întâlneşte şi azi oameni. Se apropie şi le vorbeşte despre o mântuire personală şi despre o viaţa în doi: Cristos şi mântuit. Iar afară mulţimea încă strigă după pâine ce nu satură, apă ce nu adapă şi minuni ce nu mântuie.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

Minciuni oficiale

(17 februarie, seara – Matei 28 )

În 2000 de ani de creştinism am reuşit să descifrăm puţin din tainele răstignirii, să înţelegem puţin din importanţa ei pentru omenire, deşi despre acest moment am scris şi vom continua să scriem tomuri întregi. Şi mai puţine lucruri înţelegem despre glorioasa dimineaţă a învierii; încă medităm asupra impactului înfrângerii morţii şi biruinţei răsunătoare a vieţii, a robiei care devine roabă şi a păcătosului care de acum este justficat prin jertfa şi măreaţa înviere a lui Isus Cristos.  Nodul amar al tristeţii şi durerii ce ne copleşeşte adesea pe dealul Golgotei lasă loc bucuriei liniştitoare din grădina cimitir a Ierusalimului şi reuşim să ne redescoperim, o dată şi încă o dată, păcătoşii răscumpăraţi prin jertfă.

Două categorii de oameni au luat startul către două noi destine  în acea dimineaţă a Ierusalimului învăluit în ceaţă . Acolo erau soldaţii, oameni simpli şi aflaţi sub ordine, gata oricând să scoată sabia dar şi să petreacă, gata să asculte ordinele dar şi să jefuiască fără milă. Când preoţii le spun să mintă şi îi mituiesc cu sume de bani derizorii ei sunt gata să ia parte la una dintre cele mai groteşti conspiraţii ale istoriei. Da, omul acela înviase şi ei aveau acum nevoie de o minciună care să devină cumunicat de presă oficial, o minciună care să măture sub preş întreaga mizerie a corupţiei şi răstignirii  şi să  ofere oamenilor simpli şi creduli din Israel o poveste în care să creadă. Scorţoşi, bine îmbrăcaţi şi religioşi au chemat bârfitorii de serviciu care au dus vestea furtului de către ucenici până departe semănând în poporul ales o confuzie care încă nu s-a ridicat, deşi vârtejul vremurilor a tot frământat-o.

Minciuni oficiale sunt şi astăzi şi nu putem să îi judecăm prea tare pe cei care le ticluiesc: ei au sisteme de apărat, religii de păstrat şi interese de urmat. Sunt oameni care trăiesc din asta şi care au făcut din răspândirea minciunilor despre creştinism o filosofie de viaţă. Unii dintre ei sunt respectabili, agăţaţi în spatele catedrelor şi bazându-şi teoriile pe cariere academice, alţii sunt scriitori talentaţi care fructifică foamea de senzaţional şi imoralitatea crasă a cititorilor lor.  Preşedinţi de state, şefi de parlamente, directori de televiziuni, vedete şi filosofi, scriitori sau muncitori de pe şantiere au rămas şi astăzi instrumente ilustre ale minciunilor oficiale. Mai grav şi de judecat sunt cei care le cred şi le iau ca pe un somnifer al sufletului, fără nici o întrebare sau cercetare prealabilă. Ei vor continua să mintă dar noi putem rupe cercul printr-un simplu act al credinţei care cercetează.

Pe de altă parte sunt femeile, exponent sugestiv al acuzaţilor, o categorie de oameni înfricoşaţi de turnura luată de evenimentele din ultimele zile. Bărbaţii erau ascunşi prin diverse locuri, fiecare făcându-şi planul cum să se întoarcă la locurile de baştină şi să reia munca de jos. Ei nu au bani să plătească soldaţii şi nici cuvinte potrivite pentru a se apăra. Loviţi din toate părţile, urmăriţi şi adeseori fără nici o speranţă ei primesc în dimineaţa învierii darul nepreţuit al nădejdii care nu piere.

Trăim în permanenţă înconjuraţi de două împărăţii: cea a minciunilor oficiale, a lumii şi sistemului omenesc ce se clatină din toate închieturile dar care ştie cum să îşi păstreze imaginea intactă în timp ce se prăbușește în gol şi Împărăţia Luminii. Această ultimă împărăţie nu are nimic ascuns sub preş sau în mansardă,  o Împărăţiei a adevărului care eliberează şi a bucuriei fără hotar, a speranţei care nu înşeală şi a viitorului asigurat.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

Ochelarii sparţi ai trecutului

(15  februarie, dimineaţa – Leviticul 17-18 )

Încă de la naştere începem să acumulăm informaţii, obiceiuri, stiluri de raportare la viaţă şi la fiecare eveniment pe care îl trăim. Ne uităm atent în jur, analizăm sau nu ceea ce vedem că fac alţii şi adesea ne luăm ca reper obiceiurile lor, ale părinţilor, apropiaţilor, profesorilor, prietenilor şi tuturor celor care capătă ascendent asupra noastră. De câteva zeci de ani media duce o luptă puternică şi adeseori purtată cu arme neconvenţionale pentru a deveni formator de opinie dar şi de obiceiuri; ne sunt servite pe tavă tot felul de vedete, care mai de care mai strălucitoare, care doresc să devină un fel de model pentru tineri şi familii. În cursul orelor fără număr pe care le petrecem în faţa ecranelor, urmărindu-i la diverse evenimente, în diverse situaţii şi emisiuni, nu simţim că încet ei devin reper de la care încercăm să împrumutăm valori, stil de viaţă, atitudini, obiceiuri.

Egiptul avea şi el vedetele lui, adesea strălucitoare şi apreciate la scară largă. Nu ştim exact ce fel de vedete erau; poate că era faraon cu întreaga lui suită, poate că erau prostituatele de la templu sau chiar preoţii ce înfăptuiau diverse ritualuri. Poate că era vraciul din localitatea retrasă a evreului simplu sau chiar acel om cu un renume nu tocmai bun dar care exercita o atracţie deosebită în comunitate. Dumnezeu ştia că cei pe care îi conducea acum prin pustie nu veneau de undeva din neant, fără istorie şi fără să fi fost influenţaţi de ceva. Dumnezeu cunoştea privirea admirativă pe care tânara evreică, sclavă a Egiptului, o trăgea cu coada ochiului atunci când se întâlnea cu “strălucitoarele” fiinţe ale templului; ştia şi gândurile bărbaţilor, şi atitudinile capilor de familie care văzură atâtea ritualuri în ţara robiei lor; şi mai ştia şi că viţelul de aur nu a fost o idee inovatoare, rod al pustiei, ci era o idee importată de acolo, din ţara Egiptului.

Şi pentru că El cunoştea toate aceste lucruri le spune clar şi răspicat că este timpul să renunţe la tot ceea ce au văzut în Egipt, că este vremea să uite ritualurile religioase de acolo, sistemul de închinare din templele păgâne şi obiceiurile ţării aceleia. Ei au acum un Dumnezeu, un propriu sistem religios, propria închinare iar Dumnezeul lor este unul gelos. Vor putea evreii oare să arunce în spatele lor tot ce era vechi şi egiptean şi să se predea în mâna lui Dumnezeu sau generaţia aceasta de oameni este deja una compromisă?

Când Îl cunoaştem pe El adeseori şi noi suntem ca evreii: venim cu o desaga mare de obiceiuri bine împământenite, ritualuri bine puse la punct, păreri, credem noi, bine fundamentate. Tot drumul petrecut până atunci în viaţă am adunat şi pus în spatele noastru ca experienţă şi stil de viaţă. Întâlnirea cu creştinismul ar trebui să ne schimbe dar schimbarea acesta este dificilă, dureroasă pentru că de puţine ori suntem gata să renunţăm la ceea ce deja ştim şi practicăm. În loc să lăsăm ca Biblia să ne înveţe preferăm să o citim prin ochelarii obtuzi ai experienţelor şi obiceiurilor vechi. Adevărul ne face liberi dar câţi sunt dispuşi să îl primească? Când venim la Cristos ar trebui să îngropăm în pustiul vieţii tot ce este vechi şi să ne lăsăm călăuziţi de El, să ne formăm noi obiceiuri, noi principii, noi păreri.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

A fi versus a face

(10 februarie, seara – Matei 25:31-46)

Biserica trăieşte de multe ori o strategie nedreaptă a aprecierilor. Apreciem foarte mult pe cei care sunt în lumina reflectoarelor, pe cei care sunt vizibili în cadrul unui program religios şi trecem aşa de uşor peste oamenii a căror lucrare este ascunsă privirilor superficiale, laudelor febrile sau efectului imediat.

Creştinul postmodern trăieşte adesea sub imperativul verbului “a face”, un verb ce reclamă o acţiune imediată, clară, distinctă. Drama acestui verb s-a extins asupra bisericilor locale ce simt tot mai acut nevoia să se implice în tot felul de acţiuni sociale şi spirituale, să iniţieze tot mai multe programe astfel încât apartenenţa lor la Biserica Unviersală să fie primită şi acceptată unanim. Biserica lui “a face” este una plină ochi de creştini ocupaţi cu a fi vizibili şi acceptaţi în societate, de a fi relevanţi şi totdeauna gata să ofere învăţătură, de a participa la toate programele şi de a bifa toate activitaţile. Este o biserică alertă, tot timpul în viteză, tot timpul prezentă, niciodată relaxată.

Sigur,  verbul “a face” trebuie să existe în viaţa credinciosului şi a comunităţii creştine dar niciodată nu trebuie să devanseze importanţa verbului “a fi”.  Vine un moment, spunea Domnul Isus, când cei adunaţi în faţa scaunului de judecată vor fi împărţiţi în două tabere în funcţie de acţiunile lor de pe pământ. O privire fugară şi superficială asupra textului ne-ar putea determina să credem că baza acestei împărţiri va fi tocmai “a face” dar priviţi ce fel de oameni vor merge la dreapta Mântuitorului:

- ei nu au acţionat neapărat într-un cadru instituţionalizat, în cadrul unei comunităţi sau biserici creştine. Fiecare a acţionat independent, în dreptul său. Nu sunt luaţi din mijloc şi mutaţi la dreapta cu grupul, în funcţie de eticheta purtată sau de domeniul în care s-au implicat;

- ei nu au acţionat cu un scop bine determinat, nu au avut o agendă secretă pe care să o urmărească, scopuri ascunse (fie ele şi nobile) pentru care să acţioneze în acel fel. Pur şi simplu au văzut o nevoie şi au venit în întâmpinarea ei. Când au aflat un om care suferea de sete i-au dăruit un pahar cu apă, fără întrebări şi fără pretenţii, când au întâlnit un străin ce avea nevoie de găzduire au ales să fie gazde bune. Textul nu ne spune că au făcut toate acestea având ca scop evanghelizarea celor pierduţi sau solidarizarea cu cei de-o credinţă cu ei ci din contră ne lasă să înţelegem că atât în momentul acţiunii cât şi după aceea ei nu au ştiut cui acordă ajutorul sau favoarea;

- ei nu au avut în minte nici o eventuală răsplată din partea Cerului. Când dădeau paharul cu apă, găzduire sau de mâncare celor aflaţi în nevoi, când vizitau pe cei uitaţi, ei nu îşi treceau în carneţelul binefacerilor o liniuţă şi nu aşteptau din partea lui Dumnezeu o altă bilă albă. Ideea de răsplată nu a existat în gândirea lor şi nu a ghidat sub nici o formă acţiunile de binefacere;

- ceea ce au făcut nu se încadrează în acţiunile pe care noi le punem astăzi sub reflectoare şi le aplaudăm la scară largă. Nu au predicat, cântat, compus texte sau condus biserici, organizaţii. Toate acestea îşi au partea lor printre noi, dar cei de la dreapta Domnului Isus sunt în primul rând caracterizaţi de acţiuni care niciodată nu au fost apreciate foarte mult pe pământ.

Aceste câteva aspecte ale textului ne determină să credem că acei oameni aleşi pentru dreapta sunt caracterizaţi în primul rând de “a fi” şi nu de “a face”.  Ei acţionau aşa pentru că în acest fel erau construiţi, pentru că asta considerau că este bine şi demn să facă. Tirania verbului “a face” a dus biserica pe cele mai înalte culmi ale implicării sociale şi instituţionale dar a apropiat-o şi de o criză de identitate fără precedent. Între repetiţia de astăzi, acţiunea socială de mâine, programele de biserică de poimâine şi chiar devoţionalul de fiecare zi, trebuie să ne rezervăm timp suficient pentru devenire, pentru existenţă.  Orice acţiune şi implicare, personală sau a comunităţii, nu ne va ajuta niciodată sa fim cu adevărat; pentru că existenţa, fie ea chiar spirituală ca semn al intrării în marele Trup al lui Cristos, trebuie să preceadă orice acţiune.

Ultimele trei semne definitorii ale celor de la dreapta Domnului Isus cred că trebuie să fie testul oricărie acţiuni creştine personale. Nu vom uita niciodată că Domnul nostru nu cunoaşte doar efectul acţiunii noastre ci cunoaşte şi străfundurile făptuitorului împreună cu toate motivaţiile care l-au determinat la implicare.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009.

Daca am vedea deslusit…

(6 februarie, seara – Matei 23:23-39)

Soarele răsărea cu credincioşie în fiecare dimineaţa şi apunea cu regularitate în fiecare seara. Fiecare zi era copia fidelă a celei ce trecuse şi model perfect pentru cea care urma să vină. Conştiinţa era vândută la colţ de stradă pentru un ritual, o vorbă înţeleaptă, un act de bunăvoinţă reţinută; vindeau oamenii simpli, amărâţi, oropsiţi şi cumpărau cei cu dare de inimă şi derogări de lege: fariseii, cărturarii, oamenii “spirituali”. Aveau experiență de sute de ani în acest troc şi era avantajos de ambele părţi: evreii simpli aveau nevoie de împlinirea ritualurilor şi reprezentare în faţa lui Dumnezeu, fariseii şi cărturarii de tăcerea complice a primilor. Se ucideau profeţi, se jefuiau case, se complăceau în promiscuitate naţională şi nici o voce nu striga: opreşte. A, da, mai era Ioan Botezătorul în pustie dar zilele lui erau deja numărate.

În faţa națiunii, partidele spirituale ale poporului ales trebuiau să îşi păstreze imaginea imaculată şi nu puteau face asta decât prin păstrarea cu strictețe a regulilor impuse ale moralei vizibile, prin îndeplinirea legilor şi ritualurilor publice. Dreptatea, mila, credincioşia erau de mult ascunse sub colbul uitării.

Ferecau astfel, fără să ştie, cetatea şi nu permiteau să intre acolo suflul schimbării şi puterea protectivă a Dumnezeirii. Orice nu se conforma propriilor reguli era imediat respins şi categorisit ca greşit. Orice ar fi stârnit mila şi dreptatea din ei era considerat moment de melancolie peste care se trecea repede. Iar Dumnezeu îi privea cu drag de departe dorind să-i strângă “cum îşi strânge găina puii sub aripi”.

O, dacă pentru un moment ochii ni s-ar deschide şi am vedea viaţa noastră cu toate elementele care opresc atingerea lui Dumnezeu, cu toate acele credinţe la care ţinem mult şi ritualuri pe care le respectăm cu credincioşie care îl ţin pe Dumnezeu la uşa vieţii noastre, a familiei, a bisericii şi societăţii în care trăim. O, dacă am vedea desluşit pentru un moment!

De aici puteți downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009. Pentru a primi constant devoţionalul zilnic puteți sa:

- va abonați la newsletter lăsând un comentariu aici cu mențiunea newsletter

- daca folosiți un program de citire feed, prin click pe feed on articole situat in coltul din dreapta sus

Lupta pentru beneficii

(31 ianuarie, seara – Matei 20:17-34)

De cel puţin trei ani mergeau toţi doisprezece pe acelaşi drum, sorbeau cuvintele Mântuitorului, îl vedeau în acţiuni printre bolnavii şi năpăstuiții vieţii şi asistau la predicile care le cercetau inima. Erau împreună la masă, împreună în grădina în care dormeau.  Nenumăratele discuţii avute precum şi prezenţa Domnului Isus îi făcea să creadă că nu mai există lucruri noi pe care le-ar putea descoperi unul despre celălalt, că nu există secrete ascunse sau năzuinţe nerostite. Erau o familie unită, o familie reală.

Însă, într-una din zile Domnul Isus anunţă că pe agenda lor urmează Ierusalimul, judecata, batjocura dar şi învierea. Probabil că Iacov şi Ioan, fiii lui Zebedei nu au auzit toate cuvintele sau poate că au ascultat totul prin prisma ideii că Mesia le va fi rege, un rege ce va înfrânge puterea romană, restaura Împăraţia lui Israel şi va domni la nesfârşit. Au ştiut că vremea mult aşteptată a sosit, că nu mai era nici un moment de pierdut. Dintr-o dată, gânduri ascunse şi năzuinţe egoiste ieşeau pe scena familiei confruntând-o cu o realitate de milenii neschimbată. Împinşi de la spate de mama lor, de orgoliul şi de dorinţa lor de a controla şi de a stăpâni, animaţi puternic de ideea de a fi mari guvernatori sub domnia Domnului Isus, fiii lui Zebedei se apropie şi cer cele mai însemnate locuri ale viitoarei împărăţii, închipuită de ei. La dreapta şi la stânga împăratului vor să stea şi nu ţin cont nici de Petru, de nici un alt ucenic, au uitat prietenia ce-i lega împreună, au uitat învăţătura primită până acum, au uitat ameninţările şi bucuriile cu care s-au împărtăşit toţi. Au uitat, iar acum pentru un loc în faţă calcă prietenii, calcă familie, calcă orice pentru a-l apuca.

Scena care îi are ca protagonişti pe fiii lui Zebedei ne este aşa de cunoscută. O întâlnim la locul de muncă, pe scena politică şi cea a familiei. Oriunde este ceva de împărțit, ceva de pe urma căruia putem beneficia, oriunde este un scaun mai înalt ce trebuie ocupat acolo vor fi şi oameni care să uite tot, să calce în picioare orice pentru a obţine avantajele în detrimentul celorlalţi.

Domnul Isus nu îi ceartă puternic. Deşi scandalul în familia lor lua proporții şi probabil relaţiile nu au mai fost niciodată aceleaşi,  Domnul Isus le spune doar două aspecte pe care nu le-au luat în seamă în calculul lor, aspecte uitate adesea: “voi nu ştiţi ce cereţi” – vă incită poziţia dar uitaţi să vă întrebaţi ce presupune aceasta, ce sacrificii, ce jertfe, ce dureri aduce cu sine; “nu atârnă de mine” şi cu siguranţă nici de voi; nu puteţi cere o poziţie care nu vă este destinată, nu puteţi să alergaţi după un scaun care nu trebuie să fie al vostru.

De aici puteți downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009. Pentru a primi constant devoţionalul zilnic puteți sa:

- va abonați la newsletter lăsând un comentariu aici cu mențiunea newsletter

- daca folosiți un program de citire feed, prin click pe feed on articole situat in coltul din dreapta sus.

Matematica Împărăţiei

(30 ianuarie, seara – Matei 20:1-16)

Există oare vreo legătură între anii pribegiei noastre pe cale şi maturitatea spirituală? Ne putem oare lăuda cu vechimea noastră în pocăinţă; vom putea să ne bucurăm în cer de pensie în funcţie de vechimea în luptă sau vom primi o răsplată după cum decide Stăpânul?

Petru primeşte un răspuns satisfăcător la întrebarea cu privire la răsplata pe care o vor primi pentru că au lăsat totul şi L-au urmat pe Cristos. În ziua măririi ei vor fi judecători, iar acum sunt parte a unei familii care creşte în fiecare zi mai mult, familie care îi primeşte cu drag în mijlocul ei. În plus  vor primi şi viaţa veşnică; puteau aşadar să se liniştească, să privească cu încredere în viitor şi chiar să fie un pic infatuaţi, doar lor li se promiseseră toate aceste lucruri iar cei care vor veni mai târziu sunt pur şi simplu la urmă.

Dar Domnul Isus continuă. A existat un gospodar atipic, le spune El într-o pildă, un gospodar care avea o vie ce trebuia lucrată. Nu ştim cât de mult lucru trebuia făcut în vie dar ştim că acest gospodar se va duce de câteva ori la piaţă şi va trimite în via lui pe toţi cei pe care i-a găsit acolo. Nu va alege, nu va ţine cont de vârstă, putere de muncă, handicapuri sau capacităţi. Le va oferi tuturor o pâine care satură! În vie muncitorii au sosit dimineaţa, la prânz şi seara; unii nu au apucat decât o oră de lucru, oră în care munca lor nu a fost cu nimic mai deosebită. Momentul plăţii, la sfârşitul zilei, va stârni cearta printre muncitori. Gospodarul putea să îi cheme la plată în ordinea intrării lor în vie, putea să păstreze confidenţialitatea salariilor şi chiar putea să îi diferenţieze la plată în funcţie de orele lucrate. Era în interesul lui să o facă iar nouă pilda nu ne-ar mai fi dat bătăi de cap. În schimb, Gospodarul Împărăţiei alege să îi plătească pe toţi la fel iar ordinea plăţii este aleasă parcă ostentativ: întâi cei de pe urmă şi apoi ceilalţi.

“Mai bun este sfârşitul unui lucru decât începutul lui.” Ne-ar plăcea ca Marele Gospodar să plătească în funcţie de începuturi: să îşi amintească devotamentul de atunci, iubirea ce ne ardea inima, lacrimile pocăinţei şi dedicarea vieţii. Ne-ar plăcea să ne găsească sfârşitul zilei răspândind încă mireasma dragostei dintâi dar de prea multe ori praful lumii se aşterne  greu peste inimile noastre. Pilda are o matematică pe care nu o putem pricepe, care ne intrigă dar pilda este o veste bună de la un capăt la celălalt. Nu suntem lăsaţi în piaţă, la discreţia celor care au mici munci pentru noi în urma cărora ne plătesc cu vânt ci suntem chemaţi în Marea Vie. Tuturor ni se dă atât cât ni s-a promis şi, de cele mai multe ori, promisiunile nu le putem număra şi sunt mai presus de priceperea noastră iar Gospodar este Dumnezeul harului!

De aici puteți downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009. Pentru a primi constant devoţionalul zilnic puteți sa:

- va abonați la newsletter lăsând un comentariu aici cu mențiunea newsletter

- daca folosiți un program de citire feed, prin click pe feed on articole situat in coltul din dreapta sus.

Cei doi datornici

(28 ianuarie, seara – Matei 18:21-35)

Are iertarea un număr, o barieră peste care nimeni nu poate să mai treacă şi de la care trebuie să se aplice pedeapsa? Până când trebuie să te pleci şi să îţi ierţi semenul? Sunt răni, unele adânci pe care ni le produc semenii noştri, răni care solicită din partea noastră un răspuns al răzbunării sau al iertării. Cât de des putem accepta, într-o zi, să fim loviţi şi noi să răspundem cu celălalt obraz, cu milă, cu iertare? Iertarea este un act dificil pentru că adesea rolurile se inversează, pentru că astăzi suntem victimele iar mâine călăii, astăzi suntem răpuşii iar mâine vânătorii. Domnul Isus răspunde la întrebarea lui Petru cu pilda celor doi datornici:

Unul avea o datorie care îl făcea să adoarmă greu şi numai bunătatea Împăratului îi asigura viaţa şi independenţa. Cei 10.000 de talanţi de aur datoraţi (aproximativ 490.770 kg de aur, 10,7 miliarde de euro) formau o avere mare în vremea aceea, vrednică de un înalt funcţionar, o avere mare chiar şi pentru lumea bogaţilor recenţi. Cum de a îndrăznit Împăratul să îi ofere atâţia bani? Ce fel de afaceri făcea dacă a îndrăznit la un asemenea credit? Cu ce a garantat creditul Împăratului? Nu ştim răspunsurile dar ştim că ziua nedorită venise şi Împăratul cerea talanţii înapoi.

Vine o zi  în care trebuie să plătim datoriile, trebuie să dăm înapoi ceea ce am primit. Uneori sunt valori mari, alteori sunt aspecte pe care nu le putem recupera prin material (bani, pietre scumpe, aur). Unii am primit de la Împăratul o situaţie bună, capacităţi extraordinare,  alţii am primit abilităţi rare sau accesul la o educaţie aleasă, sănătate, lumină în ochii ce privesc, integritatea trupului şi a raţiunii. Cu toţii am primit viaţă! Ne obişnuim cu ele; trec zilele şi uităm că le avem deşi sunt tot timpul prezente, trec anii şi nu vedem în ceea ce am primit nimic extraordinar, ba uneori chiar credem că e normal să avem, să primim, credem că merităm. Dar vine şi ziua în care Împăratul cere plata oricât de îndepărtată ni se pare acea zi acum. Aş vrea ca în acea zi să am soarta acestui rob,  aş vrea să mă întâlnesc cu bunătatea şi mila Celui care deţine hambarele vieţii. Mă rog ca în acea zi să fiu inundat, încă o dată, poate pentru ultima dată, în har.

Celălalt era şi el dator dar nu Împăratului ci primului rob. El trebuia să dea înapoi 100 de dinari, 100 de zile de muncă (în jur de 1.700 euro). Nu era mult dar pentru că îi datora unui om şi nu Împăratului aceşti bani formau o datorie mai mare decât 10 miliarde de euro. Era împovărat, ştia că va trebui să plătească şi într-o zi se întâlneşte pe stradă cu creditorul său. Este luat de guler şi aruncat în închisoare pentru că datoria, oricât de mică, trebuie să fie plătită iar orice întârziere atrage consecinţe. Din punct de vedere legal primul rob a acţionat bine, nu avea nici o obligaţie să ierte, nici o lege nu îl constrângea la milă. Şi cu toate acestea Împăratul găseşte greşit ceea ce a făcut robul său, atât de greşit încât îl condamna pe acesta imediat.

Pilda vorbeşte despre datorii iar acest cuvânt ne este cunoscut; suntem datori celor de lângă noi, nouă înşine şi mai ales Lui Dumnezeu. Dar esenţa pildei este iertarea, o iertare pe care încercăm să o învăţăm zi de zi de la Împăratul milei. De câte ori trebuie să iert? Iertarea nu are limită şi nici măcar reguli, iertarea se revarsă de atâtea ori încât noi nu putem număra.

De aici puteți downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009. Pentru a primi constant devoţionalul zilnic puteți sa:

- va abonați la newsletter lăsând un comentariu aici cu mențiunea newsletter

- daca folosiți un program de citire feed, prin click pe feed on articole situat in coltul din dreapta sus.