Smerenia, însemnul regal

(19 februarie, seara – Marcu 1:23-45 )

Epoca modernă şi postmodernă a adus cu sine o redescoperire şi reafirmare a importanţei fiinţei umane. Cumva oamenii de ştiinţă, filosofii şi cercetătorii au descoperit că omul este important, că el trebuie aşezat în centrul universului şi că toate lucrurile se învârt sau ar trebui să se învârtă în jurul său. Fie că este vorba de amprenta Dumnezeirii pe care omul o poartă în chipul său de lut sau de superioritatea câştigată prin luptă şi extinderea stăpânirii asupra a tot ce există, am ajuns să considerăm că suntem coroana creaţiunii sau veriga cea mai tare a evoluţiei şi asta ne-a hrănit profund orgoliul.

De aici şi până la carţi care să ne înveţe cum să fim cei mai buni şi care să ne aducă argumente că merităm totul, până la emisiuni televizate în care omul este preaslăvit şi predici care ne arată care sunt paşii prin care obţinem ceea ce am fost creaţi să deţinem nu a mai fost decât puţin. Astăzi suntem inundaţi de sfaturi despre cum să îţi creionezi o imagine cât mai puternică şi mai luminoasă, cu motive pentru care suntem aşa de minunaţi şi pentru care noi deţinem pământul în stăpânire. Am ajuns astfel să fim doar imagine strălucitoare şi studiată şi să alergăm nebuneşte după orice lucru care ar putea să ne întregească chipul strălucitor şi să motiveze pe ceilalţi să ne privească cu o şi mai mare admiraţie. Totul, de la familie şi afaceri, prieteni şi loc de muncă, religie şi principii este pus în slujba imaginii noastre, o imagine care de prea multe ori nu este urmată de consistenţă reală ci de putrezire şi gol interior.

Urmăriţi însă modul în care Marcu descrie cum acţiona Domnul Isus. Am putea crede că, din moment ce El era Mesia, ar trebui să folosească orice mijloc şi să nu scăpe nici o ocazie în care să poată demonstra că El este Trimisul mult aşteptat. S-a făcut o minune? Imediat trebuie afirmat clar şi răspicat că Mesia a făcut-o! Să îl aplaudăm la scenă deschisă şi să îi mulţumim lui Dumnezeu că lucrează prin El. A fost eliberat vreun îndrăcit? Să punem repede bazele unei organizaţii sau a unei partide religioase ca să ştie lumea întreagă modul în care Dumnezeu lucrează prin Învăţătorul nostru! A fost vindecat cineva de vreo boală incurabilă? Vom merge prin toată Iudea propovăduind vindecarea de boli incurabile prin Isus din Nazaret! Vom scrie pergamente cu mărturii ale beneficiarilor minunilor, îndrăciţilor eliberaţi şi bolnavilor vindecaţi.

Dar Isus refuză cu putere astfel de abordări. Nu lasă demonii să vorbească despre El deşi mărturia lor ar fi fost zguduitoare, refuză să ia parte la întâlnirile de vindecare programate (vs. 37-38) şi porunceşte beneficiarilor milei sale să păstreze tăcerea. Era modul Lui de a ne spune şi astăzi că acceptarea faptului că El este Mesia nu vine prin miraculosul care surprinde ci prin conştientizare din partea Duhului şi prin alegere zilnică.

Putea să folosească aşa de multe argumente care să îi creioneze o imagine puternică de Mesia, putea să pună în faţă minunile şi semnele şi toate elementele supranaturale ale lucrării Sale. A ales însă să fie smerit şi să ne înveţe că aceasta este singura atitudine pe care omul trebuie să o aibă în universul Măreţului Creator.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

Praful fiecărei zile

Consideraţii generale la Evanghelia după Marcu

Marcu este cea mai scurtă dintre cele patru Evanghelii, o Evanghelie neglijată până în seculul XIX de către cercetători pentru că a fost considerată varianta scurtă a Evangheliei după Matei. Redescoperirea acestei Evanghelii precum şi importanţa care i s-a acordat în ultimele două veacuri ca şi sursă primară şi de inspiraţie pentru celelalte două Evanghelii sinoptice au făcut din Evanghelia după Marcu obiect de studiu intens şi de interes deosebit. Autorul acestei Evanghelii este încă disputat fiind acceptat unanim că apelativul Kata Markon (după Marcu) a fost adăugat cândva înainte de 125 d. Cr. de către un cărturar. Totuşi tradiţia şi părinţii Bisericii, dovezile interne precum şi cele externe îl dovedesc pe “Ioan zis şi Marcu” drept autorul Evangheliei.

Fiind unul dintre ucenicii cu care Petru a misionat mult se presupune că această Evanghelie este o compilație a informațiilor despre Domnul Isus pe care Petru le presăra în predicile sale. Alături de această sursă consistentă Marcu a mai folosit informaţii provenind din tradiţia bisericii primare, scurte discursuri sau ziceri ale Mântuitorului care circulau din gură în gură, tradiţia orală generală precum şi amintiri personale.  Nu există dovezi pertinente care să ne determine să credem că Marcu a folosit vreun text scris în momentele redactării Evangheliei.  Perioada de timp curpinsă între 57-59 este o datare plauzibilă a concepţiei Evangheliei după Marcu.

Sunt câteva chei importante care ne vor ajuta să înţelegem mai bine Evanghelia după Marcu. În primul rând trebuie notat faptul că în timp ce Evanghelia după Matei era destinată evreilor şi încerca să dovedească pe Isus drept Împărat al iudeilor, Evanghelia după Marcu este una universală şi care vede în Domnul Isus slujitorul tuturor. Această Evanghelie subliniază mai mult acţiunile Domnului Isus decât învăţăturile Sale, pune accent pe relatarea minunilor şi trece repede peste învăţătura pildelor sau discursurile Domnului Isus. Este o Evanghelie alertă, dinamică, energică care a fost scrisă într-o limbă greacă apropiată poporului de rând nu neapărat literară; francheţea debordantă cu care Marcu urmăreşte  acţiunile Învăţătorului dar şi răspunsul mulţimilor ce Îl înconjurau, abilitatea cu care  creionează chipul Domnului Isus dar şi al ucenicilor,  precum şi  acceptul pus pe drumul către cruce şi jertfa răscumpărătoare fac din Evanghelia după Marcu o adevărată redută a creştinătăţii.

(18 februarie, seara – Marcu 1:1-22 )

Privită de departe, de undeva de deasupra cu un ochi de cercetător, istoria omenirii este una deosebit de captivantă, atrage multe pasiuni şi este o sursă inepuizabilă de învăţătură dar şi de descoperiri fascinante. Dar dacă renunţăm pentru un moment să o privim aşa şi încercăm să conştientizăm că şi ceea ce trăim noi în fiecare zi devine istorie, sursa fascinaţiei se disipează repede şi nu rămân decât minutele, orele, zilele şi anii care se cer trăiţi, care trec mai repede sau mai greu, adesea acompaniaţi de elemente nu foarte spectaculoase, nu emoţionante sau pline de învăţătură.

Istoria fascinează dar viaţa omului simplu, din vechime sau din prezent, din antichitate sau din era noastră este o viaţă adesea pală, ternă, lipsită de un dinamism exagerat sau de uimitor. Mâncăm, bem, dormim, muncim, educăm copiii, creştem, ne îmbolnăvim şi murim şi nu este nimic fascinant în asta. Bineînţeles că viaţa este presărată cu momente extraordinare care devin poveşti nemaipomenite dar acestea nu sunt decât câteva cireşe pe un tort foarte mare.

A venit Ioan şi a început să boteze anunţând apropierea Împărăţiei lui Dumnezeu; după el a venit Domnul Isus cu care Împărăţia a devenit o realitate. A urmat botezul Mântuitorului, ispitirea, închiderea lui Ioan şi alegerea ucenicilor. Pentru evreul de rând acestea erau evenimente care se petreceau în preajma lui dar oare care era atitudinea potrivită faţă de ele? Cei mai mulţi au rămas în expectativă dar oare nu aceasta era cea mai bună atitudine pe care ei, cei înglobaţi în tipicul zilelor, ar fi putut să o îmbrace? Pentru a putea vedea extraordinarul din jur ei ar fi trebuit să dea colbul obişnuitului la o parte, să se apropie, să analizeze şi să se împărtăşească acestui extraordinar.

Suntem şi noi  asemenea lor adesea. Obişnuţi cu trecerea zilelor după un tipar pe care deja îl cunoaştem în profunzime, cu ochii pironiţi în pământ şi cu grumazul sfărâmat de greutatea îndatoririlor zilnice  ne petrecem  an după an. Ni se întâmplă ca Dumnezeu să ne surprindă câteodată trăgându-ne de mânecă şi atunci trăim momente înălţătoare şi devenim părţaşi ai evenimentelor ce mâine devin poveşti nepieritoare spuse la gura sobei nepoţilor şi tuturor celor ce vor să ne asculte. Am trăit odată, am văzut odată… dar de atunci ochii tot sticloşi sunt, grumazul tot doare. Fascinantul Dumnezeu a lăsat lângă noi frumuseţi care îţi taie respiraţia, momente de o reală înălţare şi evenimente care o dată trăite ne pot transforma definitiv. Numai că toate acestea sunt neglijent ascunse sub praful obişnuitului care aşteaptă doar suflarea noastră.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009.