Mormantul gol

(19 martie, seara – Marcu 16)

Era dimineaţa devreme. Îndepărtatul  soare abia reuşea să alunge coşmarurile nopţii când pe cărarea ce ducea spre cimitir se iviră femeile. Mergeau cu pas grăbit, capul plecat şi urechea ciulită. Se temeau că vor fi recunoscute şi învinuite de partizanat cu Învăţătorul din Nazaret, că vor fi acuzate de sfidare a puterii religioase, că… dar dragostea pentru Cel ce le mângâiase inimile le-a împins afară din ascunziş şi le-a obligat să se îndrepte spre mormânt. Măcar atât să facă, să îndeplinească cele scrise de datină şi se vor ascunde iarăşi. Înviere? Nu, învierea nu intra în planurile din acea dimineaţă pentru că ea nu a fost crezută nici o clipă.

Era dimineaţă devreme şi soarele se urca triumfător pe boltă. În cămăruţele lor, ascunşi de umbre şi cu sufletul răvăşit stăteau ucenicii. Când femeile plecară spre grădină nici unul dintre ei nu se găsise vrednic să le urmeze, să le asigure paza, să le lumineze drumul. Stăteau încrâncenați şi fiecare pas de pe stradă îi speria; se vedeau luaţi, legaţi, biciuiţi şi omorâţi şi viaţă nu li se păru niciodată mai dragă. Au văzut în El un eliberator, o voce a mulţimii năpăstuite, un profet dar acum toate speranţele trecutului se întorceau asupra lor ca vulturii de pradă, gata să îi sfâşie.  Era dimineaţă dar “noaptea” continua să îi învăluie.

Sunt ore care par făcute din săptămâni şi săptămâni ce par croite din ani. Sunt momente în care am vrea ca totul să se sfârşească repede  sau măcar  să adormim şi să ne trezim la altă realitate; momente în care tot ce ne înconjoară pare să comploteze împotriva noastră şi propria conştiinţă se transformă în avocat al acuzării. Am vrea să fugim şi să ne ascundem dar pământul este prea mic şi soarele fără putere, orice speranţă pare utopie şi orice mângăiere este de gheaţă. În astfel de momente viaţa ne dă extemporal neanunţat şi noi nu credem că vom mai ieşi întregi din sala de examen.

Ucenicii trăiau astfel de momente în care nimic nu mai putea fi sperat, totul părea spulberat şi aruncat în vânt. Petru îşi plângea într-un colţ trădarea, Ioan făcea planuri pentru încă un membru în familie iar fiii lui Zebedei îşi căutau mrejele. Cristos fusese un vis frumos plătit prea scump şi terminat prea repede.

La buza mormântului îi aştepta însă vestea bună care le va schimba definitiv viaţa. Peste umbra eşecului lor se va aşeza victoria, peste nimicnicia vieţii tărăte se va revărsa slava Împărăţiei viitoare, peste lipsa lor de sens va turna Dumnezeu adevărata semnificaţie.

Momentele dificile din viaţă ne obligă la un inventar amănunţit: unde şi cum am greşit, care sunt scăzămintele şi lecţiile neînvăţate, unde am alunecat şi mai ales ce avem de făcut? Nu de puţine ori tindem să numărăm banii care ne-ar putea salva, relaţiile ce ar putea interveni şi oamenii care ne sunt datori. Alergăm spre orice rază de speranţă şi refuzăm să ne considerăm falimentari chiar dacă orice zbatere provoacă răni şi mai adânci, efecte şi mai dureroase.

Atunci este însă timpul să ne oprim, să ne încălţăm sandalele şi dimineaţa, când soarele încă alungă demonii nopţii, să ne îndreptăm paşii spre mormântul gol. El este girantul vieţii care merită trăită, întâia lecţie a creştinismului. Viaţa adevărată începe cu un mormânt gol: mormântul LUI!

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

Distribuie:

Minciuni oficiale

(17 februarie, seara – Matei 28 )

În 2000 de ani de creştinism am reuşit să descifrăm puţin din tainele răstignirii, să înţelegem puţin din importanţa ei pentru omenire, deşi despre acest moment am scris şi vom continua să scriem tomuri întregi. Şi mai puţine lucruri înţelegem despre glorioasa dimineaţă a învierii; încă medităm asupra impactului înfrângerii morţii şi biruinţei răsunătoare a vieţii, a robiei care devine roabă şi a păcătosului care de acum este justficat prin jertfa şi măreaţa înviere a lui Isus Cristos.  Nodul amar al tristeţii şi durerii ce ne copleşeşte adesea pe dealul Golgotei lasă loc bucuriei liniştitoare din grădina cimitir a Ierusalimului şi reuşim să ne redescoperim, o dată şi încă o dată, păcătoşii răscumpăraţi prin jertfă.

Două categorii de oameni au luat startul către două noi destine  în acea dimineaţă a Ierusalimului învăluit în ceaţă . Acolo erau soldaţii, oameni simpli şi aflaţi sub ordine, gata oricând să scoată sabia dar şi să petreacă, gata să asculte ordinele dar şi să jefuiască fără milă. Când preoţii le spun să mintă şi îi mituiesc cu sume de bani derizorii ei sunt gata să ia parte la una dintre cele mai groteşti conspiraţii ale istoriei. Da, omul acela înviase şi ei aveau acum nevoie de o minciună care să devină cumunicat de presă oficial, o minciună care să măture sub preş întreaga mizerie a corupţiei şi răstignirii  şi să  ofere oamenilor simpli şi creduli din Israel o poveste în care să creadă. Scorţoşi, bine îmbrăcaţi şi religioşi au chemat bârfitorii de serviciu care au dus vestea furtului de către ucenici până departe semănând în poporul ales o confuzie care încă nu s-a ridicat, deşi vârtejul vremurilor a tot frământat-o.

Minciuni oficiale sunt şi astăzi şi nu putem să îi judecăm prea tare pe cei care le ticluiesc: ei au sisteme de apărat, religii de păstrat şi interese de urmat. Sunt oameni care trăiesc din asta şi care au făcut din răspândirea minciunilor despre creştinism o filosofie de viaţă. Unii dintre ei sunt respectabili, agăţaţi în spatele catedrelor şi bazându-şi teoriile pe cariere academice, alţii sunt scriitori talentaţi care fructifică foamea de senzaţional şi imoralitatea crasă a cititorilor lor.  Preşedinţi de state, şefi de parlamente, directori de televiziuni, vedete şi filosofi, scriitori sau muncitori de pe şantiere au rămas şi astăzi instrumente ilustre ale minciunilor oficiale. Mai grav şi de judecat sunt cei care le cred şi le iau ca pe un somnifer al sufletului, fără nici o întrebare sau cercetare prealabilă. Ei vor continua să mintă dar noi putem rupe cercul printr-un simplu act al credinţei care cercetează.

Pe de altă parte sunt femeile, exponent sugestiv al acuzaţilor, o categorie de oameni înfricoşaţi de turnura luată de evenimentele din ultimele zile. Bărbaţii erau ascunşi prin diverse locuri, fiecare făcându-şi planul cum să se întoarcă la locurile de baştină şi să reia munca de jos. Ei nu au bani să plătească soldaţii şi nici cuvinte potrivite pentru a se apăra. Loviţi din toate părţile, urmăriţi şi adeseori fără nici o speranţă ei primesc în dimineaţa învierii darul nepreţuit al nădejdii care nu piere.

Trăim în permanenţă înconjuraţi de două împărăţii: cea a minciunilor oficiale, a lumii şi sistemului omenesc ce se clatină din toate închieturile dar care ştie cum să îşi păstreze imaginea intactă în timp ce se prăbușește în gol şi Împărăţia Luminii. Această ultimă împărăţie nu are nimic ascuns sub preş sau în mansardă,  o Împărăţiei a adevărului care eliberează şi a bucuriei fără hotar, a speranţei care nu înşeală şi a viitorului asigurat.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

Distribuie: