… in cautarea poeziei (2)

by 2 Comments

(23 martie, seara – Luca 1:57-80)

“… crezi că mai putem reveni la ceea ce ar trebui să fim?” “…că mai găsim calea de ieşire din labirintul acesta al pseudo-creştinismului în care ne zbatem? că vom mai redescoperi calea spre ceea ce suntem chemaţi a merge şi vom mai putea păşi pe ea fără ca vântul îndoielii să  ne dea târcoale? Hm, mi-e teamă că nu!”. Tăcerea se aşternu greu peste cuvinte şi nici unul dintre noi nu mai găsi putere să creadă în luminiţa pe care o vedea ieşirea din labirint. Ne-am aşezat spate în spate şi ştiu că fiecare dintre noi a visat la clipa în care harul ne va smulge din labirint şi ne va dărui încrederii, făcându-ne robi luminii şi împingându-ne în sala Tronului.

Nu, nu mai pot să cred într-o redescoperire a creştinismului adevărat de către mase din lumea deja încreştinată. Privesc neîncrezător către toate spasmele pe care le trăim astăzi pe stadioanele învăţate mai curând să huiduie, spre toate mişcările care se fălesc cu noutatea dar sfârşesc în derizoriu, către tot aplombul vârât după amvoane în costume scorţoase. Suntem fugiţi de Acasă şi poate că asta se vede cel bine în vântul rece care dă târcoale închinării noastre.

La împlinirea vremii, limba lui Zaharia s-a dezlegat, gura i s-a deschis şi el a început să cânte ceea ce noi aveam să numim mai târziu “Benedictus”.  Putea Zaharia cânta ceea ce simţea cel mai bine, experienţele lui cu îngerul Domnului din Templu, valul greu de încercare ce l-a lovit în perioada de muţenie obligată, putea să se fălească în faţa vecinilor cu o promisiune împlinită şi să îşi strige “dreptatea” în funcţie de care Domnul îl ascultase. Putea să facă din cântecul lui un amalgam de opinii şi credinţe religioase, totul strigat cu putere, nimic crezut în realitate, totul îmbracat în cuvinte ce sună din coadă, nimic esenţial de lăsat posterităţii. Dar Zaharia îşi lasă cântecul să graviteze în jurul Lui Dumnezeu şi promisiunilor Sale, a învăţăturii Vechiului Testament şi a profeţiilor primite în Templu. Zaharia a înţeles că posterităţii nu îi poţi lăsa sentimentele tale efemere şi schimbătoare, trăirile tale de moment şi nici măcar aminitirea succeselor mărunte.

Cântecul şi implicit poezia concurează astăzi cu predicarea Evangheliei şi am sentimentul că sunt momente şi locuri în care a reuşit strania “performanţă” de a primi primul loc în liturghiile noastre, în atenţia şi aprecierea noastră. Mai mult chiar, tind să cred adesea că sunt cântece şi cântăreţi care formează mai tare teologia pentru viaţă a oamenilor din biserică decât o pot face predicile de peste an.  În astfel de condiţii căutarea adevăratei poezii devine un imperativ, iar slujba poetului şi a cântăreţului o piatră de temelie dar şi una de încercare. Însă, de câteva sute de ani ne chinuim să pricepem acest lucru şi în loc să învăţăm alfabetul, deloc dificil, al unei închinări care nu ţine cont atât de mult de gen cât de cuvinte, nu de tonalităţi cât de învăţătură, ne afundăm în fiecare an în labirintul pseudo-creştinismului bazat pe opinii şi simţiri.

…cautarea poeziei se dovedeşte a fi mai mult decât o simplă dorinţă, justificabilă în peisajul anost al versurilor compuse la kilogram, ci o călătorie iniţiatică spre izvoarele Inspiraţiei care deschid ochi, sensibilizează inimi şi îndreaptă vieţi, o călătorie a regăsirii de sine în relaţie cu Cel ce dă povara Cuvântului Măiastru. Ar trebui să fie o căutare febrilă a celor care îşi vor auzit glasul purtând notele Divinului, o căutare dureros de profundă a celor ce înşiruie cuvinte fără glas, o căutare cernută de noi, cei care ne lăsăm purtaţi, cu voia sau fără voia noastră, de cântec spre închinare.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

Distribuie:

… in cautarea poeziei

by 9 Comments

(22 martie, seara – Luca 1:39-56)

Nu ştiu prea bine cum au fost generaţiile dinainte de cea din care fac eu parte şi pot decât să preconizez în ce direcţie se vor îndrepta generaţiile care mă urmăresc îndeaproape. Ştiu însă că generaţiei mele îi lipseşte aplecarea spre poezie, spre cântec valoros, spre sondări profunde ale simţilor creştine şi exprimări pline de miez ale acestor trăiri. Poate că lipsesc trăirile sau poate e de vină manelizarea extinsă a societăţii, depărtarea de lectură şi, de ce nu, de valorile perene ale creştinismului: smerenia, sinceritatea, curăţia, adevărata închinare, practicarea disciplinelor spirituale.

Câte lucruri nu putea face Maria, mama Domnului, odată ajunsă la Elisabeta! Puteau să se aşeze şi să vorbească ore în şir despre sarcină şi problemele inerente ei sau puteau să îşi povestească una alteia tot ce s-a petrecut, în detaliu, de când nu se mai văzură. Ori puteau să se îndrepte spre lucrul zilnic şi cuvintele lor să se prindă repede în jocul vremelnicului, să vorbească câte în lună şi în stele dar nimic important. Ce rost avea poezia între două femei de condiţie umilă, fără nici un drept real în Israelul vremii? Nu era orice cântare la care să se fi gândit o pierdere de timp, un moft rezervat doar cercurilor înalte ale societăţii?

Dar atunci când s-au întâlnit binecuvântările au prins viaţă în cuvintele lor, frumos aranjate în două cântări care au frânt puterea negurii istoriei şi au ajuns până la noi încărcate de semnificaţii. Cuvinte pline de farmec le-au clocotit în inimă şi întâlnirea lor nu a făcut altceva decât să le scoată la iveală. Cântarea Mariei, dincolo de profeţii, aluzii fine şi citate din Vechiul Testament, rămâne pentru noi dovada de neşters că adevăratele pietre de hotar din viaţă ar trebui marcate prin poezie şi cântec scrijelit cu colţul inimii la adăpostul Aripilor Lui.

În societatea noastră noastră consumeristă, până şi creştinismul cu cântecele lui a devenit marfă de consum. Nu ne lipsesc cântecele scrise cu toptanul, care nu spun nimic ci doar dau din coadă şi nici cele copiate după modelele “de succes” ale lumii. Nu ne lipseşte poezia diferită care, parcă ar spune ceva dar nici poetul nu ştie bine ce şi nici măcar doinele în care ne jelim pe noi şi viaţa noastră. Nu, nu lipsesc nici cântecele scrise pentru public şi nu din inimă şi nici măcar cele care sunt un sincretism, fin sau grotesc între religiile lumii pentru a da bine la cât mai multe conştiinţe. Nu ne lipsesc nici concertele promovate bine, nici artişti ce se cred valoroşi, haine de paradă şi feţe de scenă.

Ne lipsesc însă cântecele  care izvorăsc din inimi cucerite de har şi experienţe trăite personal,  sinceritatea care înalţă un cântec şi frământarea care cerne cuvintele. Ne lipseşte căutarea febrilă a Lui, a dragostei şi cunoaşterii Lui, o căutare care să tâşnească în imnuri pline de sevă şi mai ales ne lipsesc oamenii care să coboare din “sala inspiraţiei” fără să strige ce au primit ei de la Domnului ci purtând, cu demnitate şi încredere, povara mesajului ce poate atinge generaţii la rând.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

Distribuie:

Luther si reforma protestanta – 9

by Leave a Comment

Castelul pare să fi fost destul de deprimant. La început, neavând nimic de făcut, Luther a avut un sentiment de cădere în gol după toată agitaţia din ultimele luni care împreună cu epuizarea nervoasă au apropiat de el, din nou, depresia. Cu toate acestea perioada petrecută la Wartburg, s-a dovedit a fi fructuoasă, căci la lansat pe Luther intr-o nouă carieră literară, ca strălucit traducător al Bibliei în germană, începând cu Noul Testament.

Între timp, la Wittenberg, gândurile lui Luther încep să dea roade: preoţi celebrau liturghia fără să îmbrace veşmintele de cult; recitau rugăciunile în latină dar şi în germană; mulţi preoţi, călugări şi călugăriţe nu purtau reverenda sau rasa, şi se căsătoreau; indulgenţele şi relicvele erau dispreţuite în public; zilele de post erau transformate ostentativ, în ocazii de ospeţe şi petrecere; icoanele Fecioarei şi ale sfinţilor erau profanate.

Prietenul şi adeptul său, Andreas Karlstadt, căsătorit acum, predică în Biserica parohială îmbrăcat în haine lumeşti şi oferă şi vin celor ce se împărtăşesc pentru prima dată (până atunci numai preoţii avuseseră acces la potir). Alt atac se îndreaptă împotriva icoanelor, a altarelor laterale şi a altor adaosuri lumeşti în Biserică. Din păcate, aşa s-a ajuns şi la distrugerea unor extraordinare opere se artă.

La Wittenberg, vine acum un trio de „profeţi” carismatici din oraşul Zwickau, numiţi adesea anabaptişti deoarece aveau idei similare cu aceştia. Ei propovăduiesc că importantă este lumina care vine asupra cuiva de la Dumnezeu, orice altă învăţătură teologică este fără de folos, ba chiar dăunătoare.

Ei mai susţineau că Împărăţia lui Dumnezeu avea să apară curând pe pământ şi că adepţi lor vor avea nişte revelaţii speciale. Până şi Melanchthon, teologul mişcării luterane a fost impresionat de ei în timp ce Karlstadt a fost de-a dreptul influenţat de ei: se dezbracă de roba profesorală şi pleacă împreună cu soţia sa într-un sat pentru a face agricultură. Universitatea din Wittenberg începe să se golească, căci Constadt îi îndeamnă pe studenţi să lucreze pentru că   ei nu poţi primi ştiinţă decât prin Duhul Sfânt, conform învăţăturilor profeţilor de la Zwickau. Convinsese chiar consiliul oraşului Wittenberg să adopte măsuri derivate din învăţăturile lui Luther: bordelurile au fost închise; cerşetoria interzisă; iar pentru săraci s-a creat un fond de ajutoare.

Luther a fost invitat de consiliul oraşului să se întoarcă la Wittenberg, şi să pună capăt dezordinii. Întors la Wittenberg, (după ce stătuse aproape un an la castelul Wartburg) Luther leapădă veşmântul de cavaler şi îmbracă din nou rasa de călugăr, cu barba rasă şi tunsoarea refăcută, redevenind „fratele Martin”.

Ceea ce se întâmpla la Wittenberg era însă în deplină conformitate cu ceea ce propovăduise el, de la accesul la potir al mirenilor, până la administrarea averilor mănăstireşti de către o autoritate civilă. Dar prin apariţia profeţilor de la Zwickau apăruse un element radical, care putea primejdui totul. Dându-şi seama de acest pericol, Luther se hotărăşte să intervină.

Folosindu-se de extraordinarul său prestigiu, printr-o serie de predici remarcabile, Luther reuşeşte să stabilească ordinea: au dispărut grupurile violente de studenţi ce forţau mersul reformei, ca şi profeţii carismatici, Melanchthon a fost aspru mustrat, iar Karlstadt a fost forţat în cele din urmă să plece in exil. Luther insistă asupra păstrării stării de fapt, fără a se mai introduce elemente radicale.

Reforma ecleziastică se va instaura la Wittenberg, sub forma unui serviciu divin simplificat, în limba germană, mai multe predici, fără liturghii private; împărtăşanie pentru masele de laici sub forma vinului şi-a pâinii sfinţite, învăţătură prin catehismele germane şi imnuri congregaţionale în limba germană.

Având o puternică dragoste pentru muzică, pe care o considera una dintre cele mai preţioase daruri ale lui Dumnezeu, se hotărî ca rolul muzicii în slujba Biserici să fie consolidat. De asemenea, el ţinea ca formaţiile să rămână în Biserică, de aceea le-a pregătit melodii şi versuri potrivite.

Luther nu întârzie să facă apel la calm: „Orice act de violenţă face ca Antihrist să devină mai puternic. Răspândiţi Cuvântul lui Dumnezeu, rugaţi-vă cu osârdie, dar nu folosiţi violenţa. Prea marea grabă şi violenţa dovedesc o prea puţină credinţă în Dumnezeu!”

(va urma)

Iti recomand si:

Luther si reforma – 1

Luther si reforma – 2

Luther si reforma protestanta – 3

Luther si reforma protestanta – 4

Luther si reforma protestanta – 5

Luther si reforma protestanta – 6

Luther si reforma protestanta – 7

Luther si reforma protestanta – 8

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi toate noutăţile.

© 2009 ganditorul.wordpress.com Apel la istorie!

Distribuie:

Dumnezeul razboaielor

by Leave a Comment

(22 martie, dimineata – Iosua 10-12)

Era linişte în cortul lui Iosua. Vajnicul comandat de oști stătea plecat asupra sulului legii primit din mâna lui Moise şi citea. Era trist dar nu apăsat, gânditor dar nu îngrijorat. Au trecut luni bune de când  întâlnise pe Căpetenia oştirii Domnului şi dialogul acela încă îi stăruia în minte, încă îi crea emoţii şi-l revigora. Au fost luni grele, în care războaiele păreau că nu se mai sfârşeasc.  Au fost alianţele împotriva lor care  s-au născut dar au murit în faşă, au fost înşelaţi de gabaoniţi dar ajutaţi de Dumnezeu. Acum, când sabia începea să cunoască odihna, când soldaţii de pază păreau mai relaxaţi iar poporul mulţumit, acum era timpul de a stabiliza şi întări ţara. Iar planurile începeau să alerge, unul după altul…

Jos, în văile abia cucerite strigătele de suferinţă încă nu încetară. Israeliţii prinseră a săpa gropi comune pentru mulţimea căzută sub sabia lor; se înmormântau de-a valma, bătrâni şi copii alături de bărbaţi şi femei, oameni paşnici alături de  duşmani otrăviţi. Peşterile şi văile umbroase, locurile ascunse şi crăpăturile munţilor erau verificate cu strănicie şi fiecare duşman găsit era ucis cu sânge rece. Ţara trebuia epurată de orice element străin şi în puţine domenii au dat israeliţii dovadă de o aşa de mare meticulozitate în împlinirea legii ca cel în care se poruncea uciderea vrăşmaşilor. Au mers până acolo că au pus foc cetăţilor, au tăiat venele cailor şi ars carele de război.

Roata vremii se întorsese şi după multe sute de ani, sclavii deveneau stăpâni iar stăpânii cunoşteau moartea, lipsa iertării şi asuprirea.

Nu poţi citi  pasaje ca cele din capitolele războiului fără să te revolţi. Umbra de umanism pe care am făurit-o acum 5-600 de ani dar pe care noi, oameni ai secolului postmodernităţii, nu o putem înţelege prea bine, precum şi imaginea siropoasă, aproape hollywoodiană, pe care ne-am construit-o despre Dumnezeu ne împinge la revoltă. Cum, domnule, au ucis copii şi femei fără apărare, bolnavi şi bătrâini inofensivi? Cum este posibil aşa ceva? Unde este discursul despre bine, dragoste, pace şi linişte care ar trebui să caracterizeze poporul ales? Cum a rămas cu Dumnezeul acela milostiv, plin de dragoste şi îndurare? … iar întrebările ar putea continua în acelaşi ton, de aparent justificată oroare.

Sunt voci care spun că Noul Testament pune altfel problema umanităţii, că acolo totul musteşte a dragoste, milă şi îndurare, că acolo Dumnezeu devine Tatăl care iubeşte, aşteaptă şi cheamă, un fel de uncheaş bătrân blazat, care poate fi lovit cu ignoranţă, vorbe grele şi atitudini răutăcioase fără să se supere. În veacul nostru Dumnezeu nu mai are dreptul să se supere, să pedepsească şi să pregătească o zi a judecăţii supreme.

E adevărat, la nivel personal, de individ, Noul Testament dezvăluie inima plină de dragoste şi har a unui Împărat care alege să moară pentru răscumpărarea supuşilor săi. Dar haideţi să ridicăm, pentru câteva momente  gândurile noastre de la nivel personal şi să privim la nivel macro, de societate, de grup, de umanitate. Acolo vom descoperi Apocalipsa ca pe un roman horror ce stă să devină realitate, vom vedea mulţimile de nevindecaţi ce agonizează, de năpăstuiţi ce merg spre arenele romane sau ard în grădinile lui Nero. Nu vă opriţi, luaţi martoră şi istoria noastră, a creştinismului… priviţi cu ochii mari deschişi mulţimile ucise de închiziţie, de cruciade şi interese obscure. Şi acolo avem gropi comune, copii şi femei, bătrâni şi bolnavi. Aşteptaţi să plece marfarul din staţie… se îndreaptă spre camere de gazare din Auschwitz, încărcat cu evreii ce săpau, în vremea lui Iosua, gropi comune altora.

Ne agasează imaginea lui Dumnezeu zugrăvită de războaiele Vechi Testamentale dar uităm că agasării noastre trebuie  ataşată pentru coerenţă, imaginea sângeroasă a unui creştinism înteles greşit şi a unui umanism devastator. Nu atunci au avut loc cele mai mari traume ale istoriei, ci acum, în “evoluata” noastră societate.

În sala tronului lui Dumnezeu e linişte. Marele Rege numără secundele până la marea socoteală şi  răsfoieşte  cartea vieţii umane, cu limitările şi legile ei, ridicată de binecuvântare şi ucisă de blestem.  Când intri acolo, răscumpărat prin sânge, te pleci până la pământ şi te închini. Iar închinarea nu este un sentiment romantic…

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

Distribuie:

Demnitatea Nasterii

by Leave a Comment

(21 martie, seara – Luca 1:21-38)

Plecă îngerul Gavril cu misiva divină strânsă cu drag la piept. Părăsi pentru câteva momente veşnicia închinării înaintea Marelui Rege şi se avântă spre tărăgănata istorie a vechiului pământ. Zâmbea trist îngerul pentru că tăcerea din cer doar glasul Mielului a putut-o frânge, iar Mielul ce va ridica păcatul lumii prin propria jertfă era Unicul Fiu de Dumnezeu. Văzduhul era învolburat iar stăpânirile lui se pregăteau de război. Nimeni nu îi frânse zborul dar simţi la fiecare margine de stea umbra celui ce învăluise în negură şi minciună întreaga umanitate.

În Nazaret, un sătuc umil din Israel, un colţ de lume neînsemnat Maria păstra în suflet comoara nepreţuită a purităţii. O încălzea gândul la Iosif, vrednicul logodnic, şi o încurajau fărâmele de speranţe pe care le culegea din lege. Nu avea gânduri de mărire şi nici nu îşi făcuse planul cu privire la ce să smulgă de la viaţă. Trăia simplu, cultivând năzuinţa unei vieţi în rânduială, înţelegând prea bine rolul ei de femeie într-un sat din Israelul cucerit.

“Plecăciune ţie, căreia ţi s-a făcut mare har!” îi spuse îngerul în timp ce îşi pleca întreaga fiinţă înaintea ei. “Har şi plecăciune” este prea mult pentru o femeie din Nazaretul prăfuit, har şi binecuvântare nu se poate găsi decât în casele preoţilor de seamă, a împăratului şi slujilor lui. Har şi strălucire numai acolo este, nu în cocioaba ei pictată de vreme. “Nu te teme, Marie; căci ai căpătat îndurare înaintea lui Dumnezeu… “ iar cuvintele şi promisiunile curgeau ca un fluviu pentru care ea nu avea stăvilar ci doar o concluzie vrednică de omul care se cunoaşte bine pe sine: “Iată, roaba Domnului; facă-mi-se după cuvintele tale!”

… restul e istorie, o istorie a pământului ce primeşte în dar şansa unui nou început. Pentru omul lumii moderne care are drept mare bucurie consumul spre confort şi idol sigur eul supradimensionat, este dificil de acceptat că dintr-un sat pe care îl găseşti greu pe harta lumii, dintr-o femeie umilă care a învăţat mai curând abecedarul suferinţei, a pornit împlinirea singurei nevoi care conteaza cu adevărat: mântuirea sufletului.

Mă uit cu durere spre fraţii mei şi nu le pot înţelege aplecarea frunţii în faţa celor care miros de departe a praf de stihii şi sunt conduşi din văzduh. Pricep teama pur umană pe care o simţim în faţa celor diferiţi de noi, cei care au în puterea pixului şi a cuvântului viaţa şi mai ales bunăstarea noastră. Ce nu voi putea niciodată pricepe este fruntea căzută în pământ şi buzele ţuguiate a sărut a celor răscumpăraţi cu sânge, plătiţi cu mare preţ, înfiaţi în marea familie şi îmbrăţişaţi de iubire.

În Nazaret era o casă simplă şi probabil demodată. Acolo, la Maria, îngerul avea să aducă vestea ce va schimba Universul. Acolo, strălucirea va îmbrăţişa simplitatea, sfinţenia se va alătura purităţii iar viitorul va cunoaşte speranţa.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

Distribuie: