Creştinii şi societatea

by Leave a Comment

(26 februarie, seara – Marcu 6:1-29 )

Două împărăţii au început să sălăşluiască pe pământul pătimirii: împărăţia întunericului şi cea a luminii, împărăţia fiilor lui Dumnezeu şi cea a fiilor neascultării, împărăţia umilă, aparent fără putere şi împărăţia care risipeşte averi şi se laudă cu stăpânirea ce nu a fost niciodată a ei. Am vrea ca împărăţia luminii  să domine de acum, vizibil, fără putinţă de tăgadă iar fiii ei să fie câmuitori peste tot ce cuprinde pământul. Considerăm adesea că dacă Dumnezeu este de partea noastră atunci lumea politică, economică, socială, religioasă şi oricare alta ar trebui să ne fie supusă iar reprezentanţii noştri să deţină poziţii de frunte în fiecare sector al vieţii pe pământ.

Istoria ne contrazice însă şi ne determină să ne schimbăm opinia legată de rolul creştinilor în societate. Nu de puţine ori în istorie, oamenii sinceri care doreau instaurarea împărăţiei conduse după principii biblice au sfârşit lamentabil, departe de adevăratul sens al învăţăturii Domnului Isus (a se vedea experimentul Savonarola cu a lui “Repubblica Fiorentina” ). Chiar şi Noul Testament tinde să strunească imboldul naiv al oamenilor de a instaura pe pământ Împărăţia lui Dumnezeu.

Irod, în palatul său, se distra copios alături de invitaţi de seamă, sărbătorind cu mare fast trecerea altui an de împliniri şi succese, de protecţie romană şi de realizări măreţe. Era la ceas de sărbătoare şi ca peste tot în “lumea bună” de atunci, sărbătoarea însemna destrăbălare. Cu greu putem găsi în palatul lui Irod urme ale demnităţii umane sau ale principiilor statornicite de Dumnezeu în poporul ales dar  în subsolurile palatului era închis unul dintre  privilegiaţii Cerului, cel mai mare om născut din femeie. El nu cunoştea diplomaţia cu care mesenii lui Irod obţinuseră statutul de “bine văzuţi” şi nici nu avea interese ascunse pe care să le ţină în mâneca hainei precum ucigaşul, cuţitul crimei. El era simplu şi direct, purtător umil al adevărului, păstrător al principiilor lui Dumnezeu iar Marele Împărat îl cunoştea şi îl aprecia.

Am spune că Irod ar fi trebuit închis şi Ioan ar fi trebuit să conducă din jilţul împărătesc. Am tinde să credem că Iudeea ar fi fost un loc mai prosper şi mai curat dacă Ioan Botezătorul ar fi luat conducerea, ar fi fost votat sau agreat de Roma. Doar Ioan era cu Dumnezeu şi Dumnezeu e garanţia binelui, a succesului, a binecuvântării. Dar nu putea Dumnezeu să facă această rocadă? Şi dacă da,  de ce refuză în mod ostentativ ba chiar permite răului să triumfe vremelnic asupra binelui şi capul lui Ioan să cadă la cererea unei femei de nimic?

Creştinismul a cunoscut numeroase perioade de unire cu statul secular, unire în  care s-a încercat influenţarea statului (împărăţiei) spre bine, spre Dumnezeu, spre adevăratele valori dar toate perioadele, fără excepţie, s-au terminat cu subjugarea şi compromiterea bisericii şi triumful statului.  Activismul acesta socio-politic a muşcat şi continuă să muşte puternic din mulţi creştini, unii bine intenţionaţi, care nu pot pricepe că societatea nu se va reforma prin implicarea profundă a creştinilor în politică, administraţie sau diverse forme de conducere pentru că ea are profund încastrate însemnele căderii.

Ne putem face iluzii despre o societate mai bună, despre un mediu în care noi şi copiii noştri să crească dar faţa hidoasă a unei societăţi aflate sub însemnul Diavolului nu va pieri. Tot ce ne este dat nouă este să trăim într-o lume a mirosurilor grele  răspândind mireasma cerului, smulgând oamenii din focul pierzării şi nădăjduind la apropierea adevăratei Împărăţii.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării

Distribuie:

Dumnezeul tuturor

by 3 Comments

(25 februarie, seara – Marcu 5:21-43 )

Printre primele lucruri pe care le pricepem în viaţă se numără şi apartenenţa noastră la un anumit grup social. La şcoală, printre diferite jocuri şi lecţiile aferente, înţelegem că printre noi sunt copii care nu prea ne seamănă. Poate că se îmbracă mai bine decât noi, sunt mai simandicoşi, o maşină îi aşteaptă de fiecare dată când ies şi hainele lor sunt mai strălucitoare. Creştem şi pricepem bine că ne-am născut apartinând unei categorii sociale care nu poate fi depăşită decât cu eforturi mari şi nici atunci definitiv. Odată crescuţi moştenim inevitabil “lupta de clasă”, suntem contrariaţi de diferenţele dintre grupul nostru şi celelalte grupuri, suntem supăraţi că  noi ne  considerăm nedreptăţiţi iar ceilalţi primesc spuma vieţii în timp ce noi, doar resturile; credem că meritele noastre nu sunt recunoscute şi că locurile noastre din societate sunt ocupate de ei.

Întreţinem această luptă toată viaţa şi chiar dacă este una foarte ascunsă taberele există şi graniţele dintre ele sunt foarte bine trasate. Ne simţim inconfortabil când suntem în tabăra adversă în vizită de curtoazie făţarnică şi nu ne place să vedem pe nici unul din cei ce sunt ai noştri că se mută definitiv acolo printr-o ascensiune peste noapte sau o îmbogăţire din senin.

Lupta aceasta exista şi în perioada Domnului Isus iar El a fost revendicat fără drept de apel de tabăra saracilor, a celor oropsiţi şi fără drepturi pentru că El Însuşi a ales să se nască aşa. Trăia printre aceşti oameni, le făcea bine, îi elibera şi vindeca, le promitea Împărăţia Tatălui şi pentru puţină vreme au simţit şi ei că au ceva care îi face superiori tuturor celorlalţi. Se îmbulzeau să Îl asculte, Îl urmăreau şi se mândreau cu El. Simţeau cum primesc avânt de fiecare dată când discursul Marelui Predicator cuprindea note acide şi judecăţi aspre asupra celelaltei grupări, a cărturarilor, fariseilor şi marilor învăţaţi.

Dar într-o zi unul din gruparea înfierată a venit umil la Domnul Isus. Iair, fruntaşul sinagogii, om cu vază şi cu putere, influent şi educat fusese frânt de problema din familia sa şi inima de părinte l-a determinat să uite imaginea de fruntaş pe care trebuia să şi-o apere, să-şi asume judecata celor de o funcţie cu el şi să încerce ceea ce poate era ultima soluţie, să vină la Învăţătorul din Nazaret, să se închine acolo în praf şi în văzul tuturor şi să ceară ajutor.

Cum el, fruntaşul? Păi nu judecau ei fiecare mişcare a Domnului Isus, nu considerau ei că lucrează cu Diavolul şi nu planificau ei pe ascuns moartea Lui? Nu, nu se putea, Cristos era al lor şi numai al lor şi El nu se ducea la cei din cealaltă parte a societăţii, nu făcea bine decât lor, nu acţiona decât pentru ei. Fiecare cu tabăra lui!… dar Domnul nostru pleacă şi înfăptuieşte minunea pentru că El nu este de o parte sau de alta, privirea Lui nu ne vede împărţiţi în categorii şi nici divizaţi în funcţie de interese, de provenienţă, avere sau studii. El ne vede bolnavi de păcat şi suferind după mântuire.

Ce bine ar fi dacă noi, evanghelicii şi împreună cu noi toate celelalte confesiuni creştine am învăţa că nici unul dintre noi nu Îl deţine pe Dumnezeu în mod exclusiv, că Dumnezeul nostru nu ia parte la planurile noastre de subminare a unora sau altora şi nici nu practică favoritismul, nu are uşă din dos pentru unii şi reguli duplicitare pentru alţii.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

Distribuie:

Noi şi El

by Leave a Comment

(25 februarie, seara – Marcu 5:1-20 )

De multe ori aruncăm asupra creştinismului umbra propriilor păreri; suntem oameni cu opinii şi avem, de cele mai multe ori, o opinie pregătită şi pentru ceea ce înseamnă bine. Astfel pentru mulţi creştini binele judecat personal trebuie să se regăsească automat în doctrinele fundamentale ale creştinismului iar Domnul Isus trebuie să fi acţionat după cum gândim noi că ar fi fost bine. Astfel iau naştere miturile, este înlăturat adevărul Scriptural care contravine propriului bine şi ne trezim de cele mai multe ori prea departe, intransigenţi cu noi dar mai ales cu alţii, fondatori de mişcări religioase proprii şi păstrători ai “adevărului” cu marcă personală.

Judecat astfel Domnul Isus nu ar fi trebuit să permită niciodată demonilor să distrugă turma de porci. Erau porcii animale necurate pentru evrei dar gadareni le creşteau şi carnea lor era comercializată în Decapole, sursă de profit considerabil şi probabil parte a unei industrii locale înfloritoare. Putea să trimită demonii oriunde în altă parte şi ar fi avut un cuvânt de spus şi în acest ţinut. Dar El alege să răspundă favorabil demonilor şi să-şi oprească misiunea la porţile gadarenilor. Dacă nu ar fi văzut pe acel cumplit om eliberat şi porcii distruşi, ambele acţiuni arătând spre puterea miraculoasă a Vizitatorului, cred că locuitorii din Gadara ar fi fost ispitiţi să pună la cale un asasinat la adresa Celui care le stricase socotelile. Dovada puterii Acestuia însă îi opreşte şi îi determină să adopte o atitudine diplomatică.

Ce bine ar fi prins o evanghelizare în ţinutul gadarenilor cu îndrăcitul eliberat purtat ca mărturie din loc în loc. Ce bine ar fi răspuns gadarenii la o asemenea prezentare de forţă, în faţa unei asemenea minuni. Ce planuri am fi făcut noi, ce agendă plină ar fi avut fostul îndrăcit! Binele pe care îl gândim noi este însă refuzat de Domnul; la mijloc era o turmă de porci şi un nenorocit chinuit: Marele Eliberator alege să salveze nenorocitul şi să taie de pe listă porcii, interesele imediate ale oamenilor. Aşa este El, preţuieşte omul mai presus decât orice! La mijloc mai era o evanghelizare bazată pe minuni, semne şi o imagine exemplară înaintea oamenilor (imagine sticată de moartea porcilor) şi una bazată pe credinţă şi o acceptare necondiţionată. Iar El alege singura evanghelizare reală, cea din urmă, calea cea grea, partea cea dificilă.

Noi şi El. Pentru noi importante planurile şi viitorul, pentru El oamenii, doar oamenii. Pentru noi importante minunile şi imaginea înaintea celorlalţi, pentru El credinţa necondiţionată.  EL… şi noi!

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

Distribuie:

Liniştea de după furtună!

by 2 Comments

(24 februarie, seara – Marcu 4:21-41 )

Scris de Scumpa

După o zi plină în care este asaltat de mulţimea ascultătorilor aşa  încât trebuie să se folosească de acustica apelor pentru a se face auzit, Domnul Isus doreşte să treacă de cealaltă parte a mării, spre a-şi îndeplini ingrata misiune printre gadareni.  Dacă păsările cerului au cuiburi si vulpile  vizuini, Fiul Omului işi odihneste trupul ostenit la cârmă, pe căpătâiul unei corăbii modeste de pescari galileeni, intre doua sesiuni de invătătură şi studiu intensiv. Le vorbise despre lumina care odata pusă în sfeşnic  nu mai lasă nimic tăinuit în jurul ei, despre Împărăţia care creşte şi se dezvoltă fără ca noi să-i putem măsura neaparat fiecare dimensiune. Le vorbea exemplificând cu elemente comune, la indemâna oricărui ascultător iar ucenicilor le oferea explicaţii suplimentare in intimitate.

În noaptea aceea ucenicii începeau să-şi dea primele extemporale în vederea cunoaşterii propriilor limitări  dar mai ales a Celui ce răpus aparent de nevoia de odihnă atât de umană, purta in Sine valenţele Dumnezeirii,  Cel ce-şi rezervă dreptul de a certa vântul şi a vorbi mării iar acestea să asculte în supunere , cu sfială, poruncile Stăpânului. Ce lecţie înfricoşător de dulce pentru ucenicii speriaţi. Stăpânul naturii în umila corabie, atât de aproape de ei, atât de puternic în vulnerabilitatea aparentă.

Se aud tot mai des şi tot mai aproape vuiete care prevestesc apropierea furtunii cu zvonuri şi presupoziţii sumbre legate de viitorul global când criza de orice natură ar putea pune stăpânire pe cei ce se tem.

” Pentru ce sunteţi aşa de fricoşi? Tot n-aveţi credinţă?”a răsunat in liniştea profundă, de pe marea tăcută întrebarea aproape retorică a Învăţătorului. Ucenicii au învăţat sa Îi cunoască puterea. Simpla cunoaştere i-a schimbat total din fricoşi, oameni simpli cu temeri şi angoase în eroi ai credinţei care în Numele Lui au fost gata să meargă  cu capul sus la moarte  pe arenele romane.

Ce sentimente îţi trezesc veştile rele care fac înconjurul lumii moderne la început de secol XXI? Îl cunoşti suficient aşa încât cunoaşterea Lui să îti asigure liniştea şi încrederea deplină în Cel ce are puterea să poruncească si ce porunceşte să se facă?

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

Distribuie:

Cel ce seamănă

by Leave a Comment

(23 februarie, seara – Marcu 4:1-20 )

Aşezat în corabia ancorată la ţârm şi folosindu-se de capacitatea apelor de a amplifica vocea Sa,  Domnul Isus îşi aruncă privirile peste mulţimea ce îl înconjura, mulţime uimită de minunile la care zilnic lua parte şi marcată de cuvintele pline de putere pe care le rostea acest fiu de tâmplar din Nazaret. El, Creatorul tuturor se supunea de bună voie acum privirilor sfredelitoare ale evreilor simpli şi învăţaţilor complicaţi şi ştia felul în care vor fi primite cuvintele Sale.

În acest context, al corabiei care se mişca unduindu-se uşor pe malul apei şi al mulţimii care se îmbulzea să îl asculte, El începe să le spună o poveste al cărei tâlc le era ascuns dar ale cărei imagini plastice erau uşor de prins pentru fiecare. Semănătorul a ieşit să îşi semene ogorul; nu ştim dacă era profesionist, dacă făcuse studii legate de tehnica semănatului, dacă avea experienţă de ani de zile sau era un simplu fiu de tăran.

În timp ce vorbea se uita la ei şi ştia: cuvintele Sale se vor aşterne peste inima unora din mulţime dar ei sunt vizitati prea des de Hoţul cel Mare şi nu sunt şanse ca aceste cuvinte să nu fie sustrase degrabă; spusele Sale se vor strecura şi în inima stâncoasă a multora dintre cei ce îl ascultau acum cu ochii în lacrimi dar instabilitatea lor emoţională şi valurile care vor continua să-i poarte încoace şi în colo vor smulge repede orice bob de sămânţă. O, da, îi cunoştea şi pe aceia care primeau cuvintele Lui cu faţa plină de bucurie, inundaţi de un profund sentiment religios, iubitori de binecuvântări şi de sămânţă bună! Îi cunoştea şi îi vedea peste zile, luni, ani şi veacuri, cu grumazul înţepenit în grijuri, furaţi de bogăţii şi înşelaţi de pofte, lipsiţi chiar şi de cel mai mic bob de sămânţă.

Şi îi cunoştea şi pe cei serioşi care primeau cuvântul şi poate că tăceau, poate că nu ridicau mâinile şi nici nu plecau în India sau ţările musulmane dar la care găsea rod an de an.

Ei singuri meritau cuvintele, ei erau ţinta, doar pentru ei ar fi trebuit să se ostenească. Ne-am aştepta ca acest Mare Semănător să vegheze bine asupra destinaţiei seminţelor sale, să proiecteze aparatul de semănat astfel încât totul să cadă pe pământ bun, să aibă grijă ca fiecare bob să îi aducă rod dar acţiunile Lui la câmp sunt lipsite de o atare preocupare.

Ne surprinde atitudinea Acestui Semănător, este aşa de departe de atitudinea pe care noi o îmbrăcăm adeseori; noi cei preţioşi la vorbă, calculaţi cu sămânţa, ispravnici ai darurilor sfinte suntem aşa de mult înclinaţi spre economie în biserică şi în trăire. Avem programe de înaltă ţinută, cu hrană bogată şi programe de mâna a doua, cunoaştem oamenii cărora cu drag le-am oferi din hrana Cerului şi oameni în dreptul cărora credem că nu merită să ne ostenim.

Dar semănătorul seamănă sămânţa!

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

Distribuie:

O judecata cumpătată

by Leave a Comment

(22 februarie, seara – Marcu 3:20-35 )

Unul dintre cele mai mari cadouri pe care Dumnezeu le-a făcut fiinţei umane este raţiunea. De mici vedem lumea şi tot ceea ce ne înconjoară prin ochii noştri de lapte şi ne gândim la ceea ce am văzut, clasăm lucrurile în categorii mari sau mici, le includem în dosare şi să le arhivăm în mintea noastră astfel încât la nevoie să  le putem găsi uşor. Ne formăm experienţa şi devenim oameni ai opiniilor. Învăţăm ce este bine şi ce este rău, purtăm la noi unităţi de măsură şi, pentru că nu vrem să fim purtaţi de orice vânt sau parere, măsurăm şi judecăm totul.

Uneori insa, în judecăţile noastre greşim şi o facem foarte tare. Aşa făceau şi evreii din vremea Domnului Isus. L-au întâlnit pe El, învăţătorul din Nazaret şi numeroase semne îi puteau determina să vadă în El pe Mesia mult aşteptat dar privirea împăienjenită i-a dus la o judecată strâmba . Au crezut că face semne cu ajutorul lui Satan, că este un exponent al răului şi au decis să nu îl primească; altă logică nu mai încăpea, altfel nu puteau fi privite lucrurile. Au analizat şi au pus imediat eticheta fără să vrea să ştie că modul în care au privit lucrurile are prea multe carenţe pentru a fi luat în serios.

Aceasta este şi atitudinea noastră adeseori. Întâlnim, de-a lungul cărării, lucruri care contravin puternic învăţăturii primite, experienţelor trăite, părerilor deja formate sau dogmelor cu care ne-am baricadat. Analizam fugitiv şi punem eticheta cuvenită. Nu mai vrem să luăm în calcul alte posibilităţi, alte explicaţii şi alte raţiuni; simplu fapt că noi am accepta greu acel lucru ne face să îl judecăm din start şi să spunem celorlalţi cât de greşit este. Ne este mai comod aşa; în plus la umbra vechilor noastre concepţii suntem apăraţi bine de intemperiile schimbării, chiar dacă aceasta este în bine.

Judecăm şi este bine să o facem; Dumnezeu ne-a dat raţiune şi se aşteaptă să o folosim dar este bine, ca de-a lungul pribegiei noastre să rămânem temperaţi şi să ne conştientizăm bine propriile limitări. Nouă nu  ne este dată o balanţă a judecării la fel de dreaptă ca cea a lui Dumnezeu, analiza noastră nu este exhaustivă, atotcuprinzătoare ci adesea lasă pe dinafară, nebăgate în seamă, aspecte importante şi definitorii pentru ceea ce este judecat. Nu am vrea ca la final să vedem că am etichetat greşit ceea ce venea de la Dumnezeu!

Te rog, Stăpânul meu preabun:  prin Duhul să mă-nţelepţeşti
Să nu zidesc ce Tu dărâmi,  să nu dărâm ce Tu zideşti.
În orice timp şi-n orice loc,  Lumina-mi fie căpătâi –
Să nu rămân când Tu Te duci, să nu mă duc când Tu rămâi.

Prin lumea veacului de-acum,  cu adevărul să mă-ncingi:
Să nu resping ce Tu primeşti, să nu primesc ce Tu respingi.

Din partea harului ceresc s-aleg şi eu cum Tu alegi:
Să nu culeg ce Tu arunci, să nu arunc ce Tu culegi.

Să-mi dai iubire-n adevar, să Te cunosc mai mult cum eşti;
Să nu iubesc ce Tu urăşti,  să nu urăsc ce Tu iubeşti.

Să-mi potriveşti viaţa mea cu voia Ta în totul, tot!
Ca a greşi-n lucrarea Ta nicicând, nicicând să nu mai pot.

(Nicolae Moldoveanu)

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

Distribuie:

"Sfinţii" păcătoşi

by Leave a Comment

(20 februarie, seara – Marcu 2 )

Vameşii erau urâţi de toţi evreii chiar dacă şi prin venele lor curgea tot sânge evreiesc, erau şi ei  urmaşi ai lui Avraam şi beneficiari ai promisiunilor poporului ales. Formaseră încet acea pătură ostracizată a societăţii dar beneficiară a momentului istoric pe care îl trăiau; erau priviţi ca spurcaţi, păcătoşi şi trădători pentru că au semnat pact cu romanii în urma căruia ei aveau să adune impozitele pe care Roma le cerea an de an. Strălucirea aurului şi argintului îi făcuse să uite repede că cereau de la fraţii lor şi impozitul romanilor a cunoscut rapid o creştere spectaculoasă prin adăugarea unui impozit personal, ilegal dar tolerat. Erau păcătoşii bogaţi, trădătorii avuţi şi parcă nici nu mai conta pentru ei dacă sunt plăcuţi sau nu, dacă au o imagine bună sau sunt priviţi cu ură la fiecare răspântie. Nimic nu conta din moment ce visteria era tot mai plină.

Într-o zi însă, pe lângă o vamă trece fiul tâmplarului din Nazaret, Învăţătorul. Nu era singur, după el o întreagă mulţime de oameni, gata să îi soarbă cuvintele, să îi măsoare acţiunile, să îi judece atitudinile. Ar fi trebuit să treacă pe lângă vamă cu o căutătură aspră, să îl priveacă pe Matei vameşul cu o privire de gheaţă care să condamne irevocabil toată vina vameşilor. Dacă ar fi făcut aşa, Domnul Isus ar fi trecut drept sfânt în ochii evreilor extrem de religioşi care vedeau în vameşi duşmani de moarte; o predică ad-hoc care să înfiereze acţiunile vameşilor şi să îi dovedească drept marii trădători ai poporului sfânt ar fi transformat din aceşti evrei religioşi un electorat fin şi statornic pentru Marele Domn.  Sau ar fi trebuit să treacă repede, să nu se uite nici în dreapta nici în stânga, să vină mai târziu, neînsoţit şi să vorbească cu Matei. Acum era mai importantă imaginea pe care trebuia să şi-o facă mulţimea despre El şi orice privire duioasă sau cuvânt blând către Matei ar fi afectat puternic această imagine.

Dar El se opreşte, în cheamă pe Matei, intră în casa lui şi se aşează la masă alaturi de alţi vameşi şi păcătoşi. O făcea intenţionat? chiar nu îi păsa de imaginea Lui? O, nu, Marele Medic văzuse rana inimii lui Matei, văzuse condiţia fără nici o scăpare a păcătoşilor recunoscuţi de toţi şi s-a oprit pentru a oferi vindecare, alinare, iertare.

De câte ori în vama vieţii nu trecem victorioşi, cu privirea acuzatoare ce arde tot ce ştim că este păcătos în jurul nostru sau cu capul plecat în speranţa că nimeni nu vede că suntem şi noi, sfinţii, acolo, în preajma elementelor reprobabile ale societăţii. Cristos ne-a dat iertarea la Calvar prin jertfa şi învierea Sa, este zi de zi pentru noi un Soare şi un Scut dar de prea multe ori noi suntem aşa de mândri de sfinţenia noastră încât nimic nu mai contează decât imaginea de credincioşi, haina  strălucitoare şi respectul celorlalţi.

Spunem predici usturătoare la colţ de stradă, în liniştea casei sau gălăgia străzii, curăţia bisericii sau murdăria societăţii. Spunem ce credem şi o facem acid şi dur ca mai apoi să plecăm lăsând rănile şi mai adânci ale păcătoşilor nelegate, sufletele nemângăiate, speranţe nehrănite. Alteori trecem înainte fără ca măcar să privim către păcătoşii căzuţi între tâlhari sau pradă marelui hoţ – Satan. Îi lăsăm acolo pentru că mâna noastră curată s-ar putea murdări de obrazul lor patat, vorba noastră este prea preţioasă pentru urechile obişnuite cu înjurături şi vorbe grele iar parfumul veşniciei pe care sperăm sa-l raspandim  nu trebuie întinat cu cel al morţii care iese din fiecare por al păcătosului.

Dar Cristos s-a oprit, s-a aplecat, a atins, a ridicat, a plâns! Mâinile Lui puteam fi noi, vorba Lui putea fi în gura noastră, hrana Lui putea să vină prin noi… cei răscumpăraţi pentru El, nu pentru noi înşine.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

Distribuie:

Smerenia, însemnul regal

by 1 Comment

(19 februarie, seara – Marcu 1:23-45 )

Epoca modernă şi postmodernă a adus cu sine o redescoperire şi reafirmare a importanţei fiinţei umane. Cumva oamenii de ştiinţă, filosofii şi cercetătorii au descoperit că omul este important, că el trebuie aşezat în centrul universului şi că toate lucrurile se învârt sau ar trebui să se învârtă în jurul său. Fie că este vorba de amprenta Dumnezeirii pe care omul o poartă în chipul său de lut sau de superioritatea câştigată prin luptă şi extinderea stăpânirii asupra a tot ce există, am ajuns să considerăm că suntem coroana creaţiunii sau veriga cea mai tare a evoluţiei şi asta ne-a hrănit profund orgoliul.

De aici şi până la carţi care să ne înveţe cum să fim cei mai buni şi care să ne aducă argumente că merităm totul, până la emisiuni televizate în care omul este preaslăvit şi predici care ne arată care sunt paşii prin care obţinem ceea ce am fost creaţi să deţinem nu a mai fost decât puţin. Astăzi suntem inundaţi de sfaturi despre cum să îţi creionezi o imagine cât mai puternică şi mai luminoasă, cu motive pentru care suntem aşa de minunaţi şi pentru care noi deţinem pământul în stăpânire. Am ajuns astfel să fim doar imagine strălucitoare şi studiată şi să alergăm nebuneşte după orice lucru care ar putea să ne întregească chipul strălucitor şi să motiveze pe ceilalţi să ne privească cu o şi mai mare admiraţie. Totul, de la familie şi afaceri, prieteni şi loc de muncă, religie şi principii este pus în slujba imaginii noastre, o imagine care de prea multe ori nu este urmată de consistenţă reală ci de putrezire şi gol interior.

Urmăriţi însă modul în care Marcu descrie cum acţiona Domnul Isus. Am putea crede că, din moment ce El era Mesia, ar trebui să folosească orice mijloc şi să nu scăpe nici o ocazie în care să poată demonstra că El este Trimisul mult aşteptat. S-a făcut o minune? Imediat trebuie afirmat clar şi răspicat că Mesia a făcut-o! Să îl aplaudăm la scenă deschisă şi să îi mulţumim lui Dumnezeu că lucrează prin El. A fost eliberat vreun îndrăcit? Să punem repede bazele unei organizaţii sau a unei partide religioase ca să ştie lumea întreagă modul în care Dumnezeu lucrează prin Învăţătorul nostru! A fost vindecat cineva de vreo boală incurabilă? Vom merge prin toată Iudea propovăduind vindecarea de boli incurabile prin Isus din Nazaret! Vom scrie pergamente cu mărturii ale beneficiarilor minunilor, îndrăciţilor eliberaţi şi bolnavilor vindecaţi.

Dar Isus refuză cu putere astfel de abordări. Nu lasă demonii să vorbească despre El deşi mărturia lor ar fi fost zguduitoare, refuză să ia parte la întâlnirile de vindecare programate (vs. 37-38) şi porunceşte beneficiarilor milei sale să păstreze tăcerea. Era modul Lui de a ne spune şi astăzi că acceptarea faptului că El este Mesia nu vine prin miraculosul care surprinde ci prin conştientizare din partea Duhului şi prin alegere zilnică.

Putea să folosească aşa de multe argumente care să îi creioneze o imagine puternică de Mesia, putea să pună în faţă minunile şi semnele şi toate elementele supranaturale ale lucrării Sale. A ales însă să fie smerit şi să ne înveţe că aceasta este singura atitudine pe care omul trebuie să o aibă în universul Măreţului Creator.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

Distribuie: