Scânteia nădejdii ce rămâne

by Leave a Comment

(25 ianuarie, dimineata – Exod 12-13)

Exod 12-13

Atunci când citim capitolele urgiilor pe care Dumnezeu le-a revărsat asupra Egiptului tindem să trecem repede peste versete. Ştim că acolo erau femei, copii, bătrâni, neajutorați. Ştim vag cam ce au însemnat fizic urgiile, dar haideţi să facem un experiment! Să încercăm să ne imaginăm evenimentele precum scenele unui film. Toate urgiile: apa prefăcută în sânge, broaştele, păduchii, muştele câineşti, moartea turmelor, bubele oamenilor, grindina, lăcustele, întunericul profund erau elemente ale unei realităţi terifiante. Fiecare egiptean era personaj într-un film horror din care nu se putea desprinde. Adormeau şi se trezeau în el iar moartea îi întâmpina la fiecare colţ de stradă.

Însă noaptea cea mai grea abia acum urma. Pentru egipteni era noaptea în care aveau să îşi piardă moştenitorii iar strigătul lor de durere se va auzi până departe. Pentru Israeliţi era noaptea în care, în sfârşit, ei aveau de făcut câte ceva. Aveau să înveţe valoarea sângelui şi a jertfei care îi izbăveşte de la moarte, să mănânce în grabă, pregătiţi pentru un drum pe care nu îl cunoşteau, aflaţi la ordinele unui Dumnezeu care îi uimise zile la rândul şi care acum le promitea, lor, sclavilor, o altfel de ţară, numai a lor.

În noaptea aceea, printre strigătele care se auzeau de la fiecare casă egipteană, Moise şi Aron îşi făceau drum spre palatul lui Faraon. Aveau să găsească un om plâns, temător, îngenuncheat care se recunoştea înfrânt şi le dădea lor bunul cel mai de preţ: libertatea.

Priviţi-i: peste 2.000.000 de oameni (spun cercetătorii) pornesc pe acelaşi drum. Sunt îmbrăcaţi în haine noi dar gârboviţi, au în mâinile crăpate vase de argint şi de aur iar în ochi o scânteie. După 430 de ani la ei venise Dumnezeu şi acum lăsau în urmă o ţară a durerii, fricii, lacrimilor, muncii istovitoare şi robiei pentru o ţară în care curge lapte şi miere, o ţară a libertăţii. Iar scânteia era cea a speranţei care nu piere pentru ca este legată de un Dumnezeu care îşi aduce aminte de promisiunile date.

De aici puteti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009. Pentru a primi constant devotionalul zilnic puteti sa:

– va abonati la newsletter lasand un comentariu aici cu mentiunea newsletter

– daca folositi un program de citire feed, prin click pe feed on articole situat in coltul din dreapta sus.

Distribuie:

Limitele suferinţei

by Leave a Comment

(22 ianuarie, dimineata – Exod 4-6)

Exod 4

Moise cunoştea bine secretele negre ale Egiptului. Ştia cât de aspru sunt trataţi fraţii lui acolo, cunoştea şi mijloacele de asuprire ale egiptenilor. Se pare că atunci când fugise din Egipt, Moise spuse un adio definitiv ţării. Eşecul de a apăra poporul din care provenea cântarea greu în el. Iar acum, când Dumnezeu îl trimite, Moise stă pe gânduri şi este înclinat să refuze. De ce ar mai încerca să facă același lucru ce odată i-a ieşit rău? Şarpele stăpânit (Diavolul), lepra vindecată (păcatul), apa transformată în sânge (mijlocul de salvare) erau toate în puterea Celui care îl trimetea; misiunea lui era acum sub coordonarea directă a lui Dumnezeu şi cu toate acestea Moise refuză.

Ştia că este gângav. Ştia că acest defect l-a urmărit toată viaţa aducându-i multe momente penibile sau dificile. Şi cu toate astea Moise refuză posibila ofertă de vindecare. Pleacă de la întâlnirea cu Dumnezeu tot bâlbâit, dar, de data aceasta, un bâlbâit care avea un mandat extrem de important.

Moise, blândul Moise, învăţa să meargă la porunca lui Dumnezeu chiar şi atunci când nu avea toate informaţiile, chiar şi atunci când eşecul părea doar o chestiune de timp. Moise trebuia să înveţe să se încreadă în Dumnezeu dar procesul acestei învăţări a fost tot timpul unul dureros şi anevoios.

Exod 5

Începe bătălia. Faţă în faţă vor fi puşi acum Faraon, reprezentantul celui mai puternic imperiu al vremii şi Moise, reprezentantul unui popor de sclavi şi al lui Dumnezeu. Faraon se considera mare preot al tuturor dumnezeilor din Egipt, inclusiv al Dumnezeului pe care îl puteau avea sclavii aceia, evreii. Astfel, propunerea cu care a venit Moise nu numai că era una neîntemeiată şi făcută special pentru a-i opri pe oameni de la muncă dar îl şi jignea profund. El, Faraon, ar fi trebuit să ştie de năzuinţa acestui Dumnezeu. Cumva aceşti sclavi îi puneau la îndoială preoţia?

Aşa a început o perioadă şi mai grea pentru evrei. Dar fusese o perioadă ce se anunţa mai uşoară; Moise venise cu speranţa că Dumnezeu îşi adusese aminte de poporul său şi de promisiunile pe care i le făcuse. Moise vorbise despre eliberare, despre o viaţa mai bună, despre acea ţară promisă de mult în care curgea lapte şi miere. Iar acum se alegeau cu un Faraon supărat pe ei, pus să îi distrugă.

De ce a ales şi alege Dumnezeu, adeseori, calea cea mai complicată de rezolvare a unei probleme? Putea să îl ucidă pe Faraon sau să îl determine aşa de uşor să îi lase pe evrei să plece. Putea să intervină aşa de miraculos şi de rapid încât toată lumea să fie mirată. Putea să facă toate semnele dintr-o dată, putea şi putea şi putea. Ştim de cele mai multe ori toate căile prin care Dumnezeu putea să intervină pentru noi şi nu a făcut-o, dar înţelegem greu că pentru Dumnezeu e mai importantă inima şi educarea noastră decât spectacolul care să ne încânte şi să ne rezolve pe moment.

Exod 6

Moise s-a dus să vorbească din nou poporului din cuvintele lui Dumnezeu. Le-a spus din nou aceleaşi promisiuni, întărindu-le dar poporul nu a mai ascultat. Greaua robie, jugul aspru al egiptenilor, deznădejdea cruntă în care se trezeau în fiecare dimineaţă i-a împiedicat să audă. Şi Dumnezeu nu s-a supărat.

Există o limită de la care robia, deznădejdea, lacrimile cântăresc prea mult. O limită pe care nu  o trecem toţi dar unii, poate apropiaţi, o trec. Este limita la care orice judecată trebuie să înceteze, orice vorbă aspră nu îşi are locul. Este limita la care nici promisiunile, nici gândurile despre cât de bine va fi în viitor nu mai pot avea efect. Ce este de făcut atunci, pentru oamenii aflaţi dincolo de limită? O voce caldă, o apropiere plină de dragoste, un umăr dedicat lacrimilor, o slujire a lucrurilor mărunte sau a celor mari pot să fie căi către alinare. Dacă mâinile lor nu se mai pot ridica spre cer, se vor ridica ale noastre, dacă glasurile lor sunt prea stinse pentru a putea fi auzite, se vor auzi ale noastre pentru ei. Şi nu vom uita niciodată, pentru noi, pentru ei, ca Dumnezeul nostru alină dincolo de orice limită.

De aici puteti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009. Pentru a primi constant devotionalul zilnic puteti sa:

– va abonati la newsletter lasand un comentariu aici cu mentiunea newsletter

– daca folositi un program de citire feed, prin click pe feed on articole situat in coltul din dreapta sus.

Distribuie:

Cele două împărăţii

by Leave a Comment

(21 ianuarie, seara – Matei 14:1-21)

Acţiunea din Matei 14 se desfăşoară pe două planuri care se diferenţiază net. La începutul capitolului suntem duşi în apartamentele lui Irod unde are loc un praznic. Cred că toţi bogaţii acelui moment s-au adunat în jurul lui Irod, doar era un eveniment monden care nu trebuia ratat. Îmi închipui hainele, machiajul şi strălucirea lor. Aveau nevoie de toată strălucirea pe care o puteau aduna pe ei şi în jurul lor pentru a putea acoperi goliciunea, putrezirea interiorului lor.  Ei erau cei care adunau de la nenorociţii din stradă, ei erau cei care în numele apărării, al binelui şi al dreptăţii asupreau oamenii simpli şi îi jefuiau cu orice ocazie. Aprins de alcool, de senzualitate dar şi orientat mai degrabă spre politică decât spre persoană, Irod acceptă propunerea şi-l ucide pe Ioan Botezătorul.

Trist este însă că astfel de cercuri, astfel de oameni decid lucruri care au repercusiuni asupra celui de-al doilea plan. Aici întâlnim oameni simpli, năpăstuiţi, oameni care încearcă să îşi trăiască viaţa înaintea lui Dumnezeu. Moartea lui Ioan Botezătorul îl întristează pe Domnul Isus, îi pune pe gânduri pe ucenici şi produce o adevărată mişcare socială printre cei care vedeau în Ioan pe unul de-al lor, aproape un izbăvitor. Dar ce le păsa curtenilor ce benchetuiau de aceste aspecte legate de muritorul de rând?

Trăim de multe ori cu dorinţa ca Dumnezeu să împace cele două planuri, sa coboare munţii şi să ridice văile. Ne-ar fi mai uşor aşa, piciorul nu ne-ar mai aluneca, invidia nu ar mai muşca din noi şi nu am trăi fiecare zi cu teama că vor mai inventa ceva care să ne îngreuneze jugul vieţii. Dar rareori Dumnezeu acţionează aşa. Trist, dorind să fie singur cu gândurile şi poate cu lacrimile Lui, Domnul Isus se uită spre gloata care se îndrepta spre El. Erau oameni aşa de simpli, erau bolnavi, erau lipsiţi, erau goi. Le-ar fi putut promite o viaţa mai bună, instaurarea unui împărat căruia să îi pese. S-ar fi putut duce la palatul lui Irod şi să-l tragă la răspundere, să-l jertfească norodului supărat. Ar fi putut răsturna sistemul sau pur şi simplu să le ceară să vină mâine, astăzi este prea trist. Ar fi putut toate astea dar a preferat să-i fie milă, să vindece şi să le dea de mâncare.  Acesta-i Dumnezeul nostru! El ne-a cucerit inima şi ne transformă zi de zi într-un chip tot mai asemănător cu al Său. Ce mare bucurie şi responsabilitate!

De aici puteti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009. Pentru a primi constant devotionalul zilnic puteti sa:

– va abonati la newsletter lasand un comentariu aici cu mentiunea newsletter

– daca folositi un program de citire feed, prin click pe feed on articole situat in coltul din dreapta sus.

Distribuie:

Cartea răscumpărării

by Leave a Comment

(21 ianuarie, dimineata – Exod 1-3)

Considerații generale Exod

Exodul este o carte plină de acţiune, nu te lasă nici un moment să te plictiseşti. Când crezi că lucrurile s-au aşezat, atunci apare un alt element care completează scena şi dinamizează acţiunea. Exodul este cartea răscumpărării, evreii de pretutindeni sărbătorind această răscumpărare de mii de ani. Exodul este povestea fascinantă a unui popor care îl are drept împărat pe Dumnezeu, un Împărat prezent care îi conduce militar, social, economic şi spiritual.  Exodul pune bazele unei noi naţiuni, o naţiune ce va stârni cele mai diverse sentimente de-a lungul istoriei. De asemenea, Exodul este o carte a simbolurilor; nenumărate elemente fac referire la Mesia, cel care va veni ca şi conducător al tuturor oamenilor: Moise, mielul pascal, stânca, etc.

Capitolul 1

Erau aproape 430 de ani de la sosirea în Egipt a lui Iacov şi a familiei sale.  Anii trec repede, generaţiile se schimbă fără să bagi de seamă. În 430 de ani poporul lui Israel se înmulţise şi devenise puternic. Despre Iosif, Iacov, Dumnezeu şi promisiunea lui nu mai aminteau decât bătrânii, şi ei doar din vorbele altor bătrâni, seara, la gura focului. Erau poveşti frumoase cu care ei îşi creşteau copiii dar când aceștia deveneau maturi, uitau sau treceau tot ce au auzit de la bătrâni în sfera poveştilor din copilărie, pe care nu le mai crede nimeni. Speranţe de Canaan, de altfel de viaţa nu mai nutreau decât cei prea spirituali.

Ce repede se uită promisiunile lui Dumnezeu! Fără o dorinţă constantă de apropiere de El, dorinţă pe care să o nutrească fiecare generaţie în parte, orice cunoştinţă de Dumnezeu se poate pierde în trecerea anilor. Dincolo de toate cele pe care dorim să le lăsăm moştenire copiilor noştri, generaţiilor care vin după noi, ar trebui să avem o preocupare constantă de a-i duce în sala tronului lui Dumnezeu.

Evreii erau urâţi de Faraon şi de întreg Egiptul. Nu mai erau bineveniţi acolo, nu mai exista un Iosif care să contrabalanseze lucrurile, care să îi reprezinte cumva în faţa împăratului. Şi fiecare zi nouă era mai grea decât cea care trecuse. Noi porunci, noi îndatoriri. Acum mai trebuia să îşi ucidă şi copiii pentru a respecta porunca lui Faraon. Poporul lui Dumnezeu suferea durerile naşterii. Şi, ca o prefigurare a întregii lor istorii, în timp ce Dumnezeu îi iubea, celelalte naţiuni găseau că trebuie urâţi, ameninţaţi, stârpiţi.

Capitolul 2

Când auzim de o lege păgână dată împotriva copiilor lui Dumnezeu ne aşteptăm ca El să intervină în forţă, să răstoarne sisteme, politici, oameni, să înăbuşe totul în sânge ca lumea să rămână înmărmurită şi să nu mai îndrăznească să facă nimeni aşa ceva. Dar modul în care Dumnezeu intervine este adesea tainic. Priviţi, în palatul său Faraon decide ca orice copil de parte bărbătească să piară. Tot în palatul său unul din copiii evreilor, Moise, creşte ca fiu de Faraon, îngrijit de Faraon şi fiica lui, aproape de tronul oamenilor, care, de fiecare dată, va fi mult mai jos decât tronul lui Dumnezeu, aproape de deciziile oamenilor care nu vor putea niciodată suprima deciziile lui Dumnezeu.

Crescut printre egipteni, alături de ei în şcolile lor, la mesele şi sărbătorile lor, având promisiuni măreţe şi respectat de întreg poporul ca un fiu de Faraon, Moise ştie totuşi că este evreu şi ştie aşa de bine lucrul acesta încât acţionează conform lui. Cine l-a învăţat pe Moise despre apartenența lui la poporul evreu, cine l-a făcut părtaş suferinţelor evreilor? Sora lui, mama lui? Poate, dar este fascinant să vezi cum aceste învăţături date copiilor mici şi aparent atât de trecătoare, pot să formeze un caracter atât de puternic, de ales.

Capitolul 3

Moise, departe de luxul şi cinstea din Egipt, slujind ca păstor la oile lui Ietro, preotul Madianului. După 40 de ani de lecţii înalte în academia egiptenilor, 40 de ani de lecţii în pustia aridă, plină de primejdii şi goală de orice speranţă. Poporul lui Israel, după ani în şir în care părinţii săi au crezut în promisiunea lui Dumnezeu, acum, cu generaţii plecate sub jugul Egiptean, departe de Canaan.

În acea pustie, pe muntele lui Dumnezeu, Horeb, Moise îşi recapătă curajul, speranţa, iar Israel primeşte făgăduinţa aproape uitata a unui camin. Dar Moise nu seamănă cu Avraam, Isaac sau Iacov. Moise pune întrebări, se îndoieşte, cere direcţii mult mai clare. Înainte să semneze un contract Moise doreşte să îl citească şi, fără să putem pricepe de ce, Dumnezeu îi permite. Revelaţia se completează astfel; Îl descoperim pe Cel ce Este şi  aflăm  că El nu Îşi uită promisiunile.

De aici puteti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009. Pentru a primi constant devotionalul zilnic puteti sa:

– va abonati la newsletter lasand un comentariu aici cu mentiunea newsletter

– daca folositi un program de citire feed, prin click pe feed on articole situat in coltul din dreapta sus.

Distribuie:

Valoarea Împărăţiei

by Leave a Comment

(20 ianuarie seara – Matei 13:31-50)

Pildele comorii ascunse şi a mărgăritarului de mare preţ ne vorbesc despre valoarea Împărăţiei. Deşi ea este una prezentă şi totodată una care va veni, o Împărăţie din care facem parte acum dar pe care o vom moşteni pe deplin atunci, valoarea acesteia este imensă şi deosebit de captivantă pentru omul care o descoperă. Unii o descoperă întâmplător, săpând prin viaţă (prima pildă), alţi caută cu întreaga fiinţă mărgăritarele şi reuşeşte să îl afle pe cel mai preţios, dar toţi dau pentru această împărăţie totul pentru a rămâne cu ea. Lucrurile valoroase din viaţa noastră au un preţ şi, aproape de fiecare dată, cele extraordinar de valoroase nu se pot cumpăra cu bani. Cât valorează pentru noi Împărăţia şi ce am fi dispuşi să dăm pentru a o avea: averea noastră, timpul nostru, relaţiile şi diplomele, inima noastră? De la fiecare dintre noi, Împărăţia pretinde un preţ pentru a se lăsa cucerită. Este inima noastră de fiecare dată dar vicisitudine vieţii si incompatibilitatea Împărăţiei cu multe aspecte ale societăţii noastre mai pretinde şi alte preţuri adiacente. Care este preţul pe care îl plătesc eu? Dar tu? Cat de scumpă este Împărăţia pentru noi?

De aici puteți downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009. Pentru a primi constant devoţionalul zilnic puteți sa:

– va abonați la newsletter lăsând un comentariu aici cu mențiunea newsletter

– daca folosiți un program de citire feed, prin click pe feed on articole situat in coltul din dreapta sus

Distribuie:

Pilda celor diferiţi

by Leave a Comment

(19 ianuarie, seara – Matei 13:1-30)

Capitolul 13 din Matei pune, pentru prima data în Evanghelie, învăţătura Împărăţiei în termenii noi ai unei pilde. Pilda (parabola) este un instrument deosebit de puternic în învăţătura Domnului Isus. Folosind exemple din viaţa reală, foarte cunoscute oamenilor, Domnul Isus reuşeşte să capteze atenţia şi să realizeze legătura dintre ascultător şi învăţătura pe care doreşte să o transmită, legând adevărul spiritual mai greu de înţeles de realitatea practicilor zilnice, la îndemâna oricui. Punctul forte al unei pilde este concluzia care odată formulată, ia captiv ascultătorul până acesta formulează un răspuns coerent la aplicaţia pildei, pozitiv sau negativ.

Pilda semănătorului, dincolo de orice valenţa teologică îmbrăcată, reuşeşte să sublinieze încă o dată faptul că suntem diferiţi şi că reacţionăm diferit până şi la mesajul Evangheliei. Diferenţele există şi ele nu pot fi nici negate, nici nivelate. Un alt aspect al realităţii umane pe care pilda îl surprinde este cel al influenţei mediului asupra fiinţei umane. Dependent de mediul în care s-a născut, de experienţele pe care le-a avut, de cărţile pe care le-a citit şi de oamenii pe care i-a apreciat, omul, în relaţie cu Vestea Bună, poate să nu înţeleagă sau să creadă, poate să nu fie statornic sau deja pornit pe calea bogăţiilor lumii încât Evanghelia nu găseşte acolo un cămin în care să locuiască şi să poată rodii Din toate cele pe care le trăim de-a lungul unei zile de 24 de ore, câte se constituie într-o barieră în calea Evangheliei, putând să ne pună pe ochi acel văl prin care vedem, dar totuşi nu în lumina Evangheliei?

Cealaltă pildă, a neghinei, ne înspăimântă. Ne descurajează realitatea continuă a supravieţuirii lângă cel pe care îl considerăm neghină, imposibilitatea de a acţiona în forţă şi de a înlătura răul din faşă, locul ocupat ţinut de cel care nu produce nimic ci din contră va căuta tot timpul să consume resursele şi aşa puţine. Şi totuşi stăpânul îl ţine. Am înlocuit adesea, în bisericile noastre, parabola neghinei cu cea a mărului stricat care trebuie aruncat rapid, ca nu cumva să strice şi alte mere. Parabola mărului nu există însă în învățătura  Domnului Isus. Neghina va rămâne printre noi până la seceriş pentru că numai Stăpânul poate decide ce sa facă cu ea.

De aici puteți downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009. Pentru a primi constant devoţionalul zilnic puteți sa:

– va abonați la newsletter lăsând un comentariu aici cu mențiunea newsletter

– daca folosiți un program de citire feed, prin click pe feed on articole situat in coltul din dreapta sus

Distribuie:

Dumnezeul lui Iosif

by Leave a Comment

(19 ianuarie, dimineata – Genesa 46-48)

Genesa 46

Iacov pleca spre Egipt. Pe drum se opreşte să se închine şi primeşte din partea lui Dumnezeu certificarea acţiunii sale. Egiptul va fi casa lor pentru o perioadă, Egiptul va fi locul în care se va naşte o naţiune ce nu va mai putea fi scoasă din istoria omenirii. Egiptul este locul dureros al naşterii Israelului dar Iacov era prea bucuros şi Dumnezeu nu îi strică această bucurie ci îl însoţeşte. Iosif pregătise pentru familia sa atât locul în care să se aşeze, Gosen, cât şi modalitatea prin care aceştia rămâneau netulburaţi de către egipteni – păstorirea trebuia să fie slujba lor de bază.

Genesa 47

În faţa strălucitului faraon se prezintă păstorul Iacov. Unul deţinea bogăţiile acelei părţi de lume şi fiecare zi de foamete îl făcea şi mai bogat, Iacov deţinea promisiunile lui Dumnezeu şi fiecare zi care trecea îl apropia şi mai mult de împlinirea lor. Nu ne naştem egali, unii se nasc în casa lui Faraon, cu toate posibilităţile, îmbrăcaţi în purpură, alţii se nasc în casa lui Iacov având doar o haină pestriţă şi perspectiva turmelor. Şi cu toate acestea diferenţa o poate astupa doar Dumnezeu. Cel născut Faraon va conduce Egiptul ani buni doar onorific pentru că acolo era cel născut între păstori dar care avea de partea lui Cerul întreg.

Genesa 48

Nu ştim cât de mult din religia şi obiceiurile Egiptului a trebuit să accepte şi să practice Iosif, în fond era căpetenie cu mare vază şi sistemul politic de astăzi îşi are rădăcinile şi în cel de atunci. Ştim însă ca Dumnezeul adevărat a rămas tot timpul Dumnezeul său. Israel era pe moarte şi Iosif hotărăşte să îşi ducă copiii născuţi în Egipt înaintea tatălui său pentru binecuvântare. Sunt momente în care Iacov devine profetic şi cuvintele rostite de el în dreptul fiecăruia vor fi o sinteză a secolelor ce vor urma.

Încă o data Dumnezeu schimbă orânduirile oamenilor. Iosif ar fi vrut ca ordinea să se respecte: Manase şi Efraim şi nicidecum altfel dar, oricât de mult ar ţine Iosif, atunci când Dumnezeu alege, alegerea este definitivă: Efraim şi apoi Manase. Decizia Lui şi apoi hotărârile noastre, părerea Lui şi apoi părerile noastre.

De aici puteți downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009. Pentru a primi constant devoţionalul zilnic puteți sa:

– va abonați la newsletter lăsând un comentariu aici cu mențiunea newsletter

– daca folosiți un program de citire feed, prin click pe feed on articole situat in coltul din dreapta sus

Distribuie:

Visteria inimii

by Leave a Comment

(18 ianuarie, seara – Matei 12:22-50)

Un pasaj cu atât de multe învăţături şi cu atâtea elemente cheie, unele dintre ele greu de înţeles.

Deşi semnele erau clare şi ele îl calificau pe Domnul Isus drept fiul lui David, Mesia cel mult aşteptat, cei care trebuiau să certifice această calitate, preoţii, cărturarii şi fariseii, erau împotrivitori, ba chiar îl legau de Beelzebul. Deşi nu obişnuia, Domnul Isus va căuta să se apere în acest pasaj. După ce le spune că nici o împărăţie (biserică, familie, comunitate) nu va putea dăinui dacă este dezbinată din interior, după ce le arată că existau oamenii printre ei care săvârşeau aceleaşi lucruri cu puterea lui Dumnezeu, Domnul Isus subliniază supremaţia puterii lui asupra lui Satan (vs. 29). Dumnezeu nu îi era şi nu îi este cu nimic dator lui Satan, nu trebuia să îi plătească nimic şi nici nu trebuie să îi demonstreze ceva anume. În plus, creştinii nu cred într-un fel de dualism dintre bine reprezentat de Dumnezeu şi rău reprezentat de Diavolul. Ei ştiu că sunt fii ai Celui Preaînalt, cel care conduce viaţa şi pământul după bunul Său plac şi că nimic nu poate sta împotriva voii sale.

Apoi Domnul Isus vorbeşte despre visteria inimii unui om. Are şi inima o visterie, o trezorerie, un seif unde se pot strânge lucruri? Învăţătura Domnului Isus aşa ne lasă să înţelegem. Acolo punem ceea ce ne este mai drag, acolo adunăm lucrurile din pribegia noastră pe pământ. Tot de acolo porneşte şi felul de a fi al omului, de acolo porneşte vorbirea lui, de acolo pornesc faptele şi intenţiile lui. Ce punem în inima noastră zi de zi, prin alegere constantă, este ceea ce vom deveni.

Pasajului cu privire la hula împotriva Duhului Sfânt va fi tratat într-un post separat.

De aici puteți downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009. Pentru a primi constant devoţionalul zilnic puteți sa:

– va abonați la newsletter lăsând un comentariu aici cu mențiunea newsletter

– daca folosiți un program de citire feed, prin click pe feed on articole situat in coltul din dreapta sus

Distribuie:

Lacrimile iertarii

by Leave a Comment

(18 ianuarie, dimineata – Genesa 43-45)

Capitolul 43

Drama continuă. Treceau zilele, una după alta iar criza era tot mai adâncă în ţară. Iacov nu se putea hotărî ce să facă în privinţa cererii acelui stăpân din Egipt: să îl trimită sau nu pe Beniamin cu fraţii săi. Mai trimisese odată pe Iosif departe de el şi până acum sufletul îi era ars de urmările acelei trimiteri. Dacă se hotăra să îl trimită, atunci trebuia să se pregătească pentru ce era mai rău. În plus stăpânul acela nici nu le era binevoitor. Dar pentru supravieţuirea celorlalţi trebuia să îl decidă, să rămână cu sufletul pustiu.

Şi iată-i din nou în Egipt. Stăpânul le oferea un privilegiu care îi înspăimânta. Sosirea la palatul lui Iosif a fost pentru fraţii lui prilej de mare îngrijorare. La masă au încercat să fie voioşi, să arate bunăvoinţă faţă de acela care îi putea lua robi. În celalalt colţ inima lui Iosif sângera. Paharul dulce al răzbunării îi provoca şi acum lacrimi. Ar fi fost atât de bine să se poată descoperi, dar, printre zâmbetele şi politeţurile aruncate şi de o parte şi de cealaltă Iosif pregătea ultima tranşă a plăţii trecutului său zbuciumat, ultimul test pentru fraţii săi. Ieşind în dimineaţa aceea pe porţile cetăţii fraţii lui Iosif s-au simţit uşuraţi, credeau că au reuşit să plece toţi cu mâncare.

Capitolul 44

La Beniamin este paharul! O veste ca un trăsnet! Aşadar au pierdut totul şi odată cu Beniamin era pierdut şi tatăl lor. Beniamin va fi robul acelui stăpân fără inimă din Egipt, cu siguranţă ca el le înscenase totul. Acolo, la porţile cetăţii, fraţii lui Iosif dădeau ultimul test al familiei care se va transforma în naţiune. Puteau să îl lase pe Beniamin acolo şi să plece, doar aveau experiență în astfel de fapte. Dar nu, de data aceasta toţi se întorc pentru a mijloci pentru cel care era inima tatălui lor. Văzându-l pe Iuda cum mijloceşte pentru Beniamin, pentru tatăl său, Iosif pricepe: testul luase sfârşit, mânia şi răzbunarea nu îşi mai aveau locul.

Capitolul 45

Un capitol emoţionant. Durerea zilelor de temniţă, a acuzării pe nedrept, a depărtării de casa tatălui său, toate acestea deveneau istorie pentru Iosif. Iertarea este un fapt aproape nefiresc dar odată ce ea intervine în vieţile noastre, râul lacrimilor, al dulcilor lacrimi, se dezlănţuie. Relaţiile sfărâmate altă dată, sunt puse laolaltă de lacrimile iertării, evenimentele care altă dată ne răneau acum primesc o altă conotaţie, una pe care o vedem în lumina lui Dumnezeu.

De aici puteți downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009. Pentru a primi constant devoţionalul zilnic puteți sa:

– va abonați la newsletter lăsând un comentariu aici cu mențiunea newsletter

– daca folosiți un program de citire feed, prin click pe feed on articole situat in coltul din dreapta sus

Distribuie:

Formalismul religios

by 1 Comment

(17 ianuarie, seara – Matei 12:1-21)

Formalismul, legalismul religios. O lupta de secole între formă şi fond. O luptă pentru care oamenii au fost în stare să se ucidă unii pe alţii, să treacă prin ascuţişul sabiei sau focul rugului mii de fraţii de-ai lor care refuzau să respecte aceleaşi lucruri pe care ei le considerau de o importanţă majoră. Cred că această luptă se dă puternic în sufletul fiecărui credincios, imediat cum a fost întâlnit acesta de harul Domnului Isus, cum lupta a început. Creştinul formal va accepta uşor o schimbare vizibilă în ochii oamenilor dar va întâmpina probleme atunci când va trebuie să accepte schimbarea inimii. Creştinul fondului de fiecare dată va fi judecat de cel formal tocmai pentru libertatea în care înţelege să trăiască.

“Fiul Omului este Domn şi al sabatului!” este afirmaţia care ar fi trebuit să pună capăt luptei dintre formalismul religios şi spiritualitatea care transformă interiorul omului. Înţelegerea acestui lucru ne va conduce inevitabil către respectarea celuilalt, către acceptarea lui chiar dacă este diferit nouă. Domnul Isus subliniază aici încă o dată faptul că Împărăţia are ca principiul mila care se revarsă către cei care ne înconjoară şi nu respectarea habotnică a unui set de reguli fixe.

De aici puteți downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009. Pentru a primi constant devoţionalul zilnic puteți sa:

– va abonați la newsletter lăsând un comentariu aici cu mențiunea newsletter

– daca folosiți un program de citire feed, prin click pe feed on articole situat in coltul din dreapta sus

Distribuie: