Sinceritatea şi diplomaţia

(10 martie, seara – Marcu 12:1-27)

Nu era nici prima şi nici ultima dată când oamenii de vază din ţara sfântă s-au simţit lezaţi de afirmaţiile Domnului Isus. De când apăruse acest predicator din Nazaret ei nu mai avură somn. La început au crezut că nu este cineva demn de luat în seamă dar discursul plin de putere, minunile care îl însoţeau şi ascendentul pe care îl avea asupra oamenilor Îl făceau deja un om periculos.  El punea în primejdie slujbele lor,  ştirbea din autoritatea şi respectul de care se bucurau în mijlocul maselor şi îndrăznea să spună la mijlocul străzii lucrurilor pe nume, fără nici o teamă. Le-ar fi plăcut să-I poată cenzura predicile, să îşi dea acceptul pentru fiecare minune ce urma să fie înfăptuită şi dacă se putea chiar să primească lauri de pe urma lucrării Sale.

Da, El era periculos şi preoţimea vremii, cărturarii, fariseii, saducheii şi irodianii au găsit imediat un punct comun de acţiune: înlăturarea Lui. Nu conta că încălcau flagrant ceea ce propovăduiau.  Deasupra tuturor învăţăturilor cu care se hrăneau şi pe care le răspândeau în popor se ridica poziţia şi slujba fiecăruia şi aceasta trebuia apărată cu orice preţ, chiar şi cu unul murdar.

Le trebuia un motiv să Îl ucidă, un motiv pentru care să asmută, prin intrigi bine ticluite, fie pe romani fie pe evrei   împotriva Lui. Şi adeseori îi urmăreau predicile sau Îi puneau întrebări tocmai pentru a găsi acel motiv. Acum au venit la El cu o monedă mică de argint, un dinar şi, după ce L-au lăudat puţin,  l-au întrebat dacă se cade să plătească bir Cezarului sau nu. Un răspuns afirmativ ar fi ridicat mulţimea împotriva Lui şi L-ar fi discreditat ca Mesia pentru că nimeni venit de la Dumnezeu nu trebuia să fie de acord cu subjugarea romană. Un răspuns negativ ar fi atras represalii din partea reprezentanţilor Romei. Luând moneda pe care era trecut chipul Cezarului şi cuvintele “Tiberius Caesar Augustus, Fiul Divinului Augustus” şi pe revers “Mare Preot“, Domnul Isus rosteşte memorabila replică: “Daţi Cezarului ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu.”

De câte ori, în pribegia noastră nu am întâlnit situaţii în care era profitabil să acţionăm ca preoţii şi cărturarii din acea perioadă? De câte ori, pentru a primi un răspuns favorabil, am periat iniţial pe cel care ne răspundea? De câte ori nu am căutat să ne înlăturăm concurenţa, de la locul de muncă sau din şcoală, din biserică sau poate dintre vecini tocmai prin întrebări ţintite al cărui răspuns, oricare ar fi fost acesta, să ne înlăture oponenţii? De câte ori nu am ticluit cuvinte cu înţeles dublu, cu ascunzişuri bine camuflate sau cu capcane bine întinse? De câte ori nu ne-am folosit, pentru a obţine un profit imediat,  de strategiile murdare aplicate şi Domnului Isus dar pe care le-am numit generic diplomaţie?

Uităm adesea că viaţa nouă înseamnă şi cuvinte noi şi învăţăm prea repede să ne tratăm unul pe celălalt cu o diplomaţie rece, distantă dar deosebit de galantă. Învăţăm repede şi să ne cântărim cuvintele în balanţa profitului de moment şi considerăm adeseori că sinceritatea profundă este doar pentru săracii naivi care nu prea au priceput cum se trăieşte viaţa.

Cuvintele noastre pot fi pâini pentru cei din jur, sărate cu sinceritate şi drese cu dragoste sau pot să fie cuţite ascuţite de răutate şi egoism dar camuflate bine în dulceaga galanterie.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

A fi versus a face

(10 februarie, seara – Matei 25:31-46)

Biserica trăieşte de multe ori o strategie nedreaptă a aprecierilor. Apreciem foarte mult pe cei care sunt în lumina reflectoarelor, pe cei care sunt vizibili în cadrul unui program religios şi trecem aşa de uşor peste oamenii a căror lucrare este ascunsă privirilor superficiale, laudelor febrile sau efectului imediat.

Creştinul postmodern trăieşte adesea sub imperativul verbului “a face”, un verb ce reclamă o acţiune imediată, clară, distinctă. Drama acestui verb s-a extins asupra bisericilor locale ce simt tot mai acut nevoia să se implice în tot felul de acţiuni sociale şi spirituale, să iniţieze tot mai multe programe astfel încât apartenenţa lor la Biserica Unviersală să fie primită şi acceptată unanim. Biserica lui “a face” este una plină ochi de creştini ocupaţi cu a fi vizibili şi acceptaţi în societate, de a fi relevanţi şi totdeauna gata să ofere învăţătură, de a participa la toate programele şi de a bifa toate activitaţile. Este o biserică alertă, tot timpul în viteză, tot timpul prezentă, niciodată relaxată.

Sigur,  verbul “a face” trebuie să existe în viaţa credinciosului şi a comunităţii creştine dar niciodată nu trebuie să devanseze importanţa verbului “a fi”.  Vine un moment, spunea Domnul Isus, când cei adunaţi în faţa scaunului de judecată vor fi împărţiţi în două tabere în funcţie de acţiunile lor de pe pământ. O privire fugară şi superficială asupra textului ne-ar putea determina să credem că baza acestei împărţiri va fi tocmai “a face” dar priviţi ce fel de oameni vor merge la dreapta Mântuitorului:

- ei nu au acţionat neapărat într-un cadru instituţionalizat, în cadrul unei comunităţi sau biserici creştine. Fiecare a acţionat independent, în dreptul său. Nu sunt luaţi din mijloc şi mutaţi la dreapta cu grupul, în funcţie de eticheta purtată sau de domeniul în care s-au implicat;

- ei nu au acţionat cu un scop bine determinat, nu au avut o agendă secretă pe care să o urmărească, scopuri ascunse (fie ele şi nobile) pentru care să acţioneze în acel fel. Pur şi simplu au văzut o nevoie şi au venit în întâmpinarea ei. Când au aflat un om care suferea de sete i-au dăruit un pahar cu apă, fără întrebări şi fără pretenţii, când au întâlnit un străin ce avea nevoie de găzduire au ales să fie gazde bune. Textul nu ne spune că au făcut toate acestea având ca scop evanghelizarea celor pierduţi sau solidarizarea cu cei de-o credinţă cu ei ci din contră ne lasă să înţelegem că atât în momentul acţiunii cât şi după aceea ei nu au ştiut cui acordă ajutorul sau favoarea;

- ei nu au avut în minte nici o eventuală răsplată din partea Cerului. Când dădeau paharul cu apă, găzduire sau de mâncare celor aflaţi în nevoi, când vizitau pe cei uitaţi, ei nu îşi treceau în carneţelul binefacerilor o liniuţă şi nu aşteptau din partea lui Dumnezeu o altă bilă albă. Ideea de răsplată nu a existat în gândirea lor şi nu a ghidat sub nici o formă acţiunile de binefacere;

- ceea ce au făcut nu se încadrează în acţiunile pe care noi le punem astăzi sub reflectoare şi le aplaudăm la scară largă. Nu au predicat, cântat, compus texte sau condus biserici, organizaţii. Toate acestea îşi au partea lor printre noi, dar cei de la dreapta Domnului Isus sunt în primul rând caracterizaţi de acţiuni care niciodată nu au fost apreciate foarte mult pe pământ.

Aceste câteva aspecte ale textului ne determină să credem că acei oameni aleşi pentru dreapta sunt caracterizaţi în primul rând de “a fi” şi nu de “a face”.  Ei acţionau aşa pentru că în acest fel erau construiţi, pentru că asta considerau că este bine şi demn să facă. Tirania verbului “a face” a dus biserica pe cele mai înalte culmi ale implicării sociale şi instituţionale dar a apropiat-o şi de o criză de identitate fără precedent. Între repetiţia de astăzi, acţiunea socială de mâine, programele de biserică de poimâine şi chiar devoţionalul de fiecare zi, trebuie să ne rezervăm timp suficient pentru devenire, pentru existenţă.  Orice acţiune şi implicare, personală sau a comunităţii, nu ne va ajuta niciodată sa fim cu adevărat; pentru că existenţa, fie ea chiar spirituală ca semn al intrării în marele Trup al lui Cristos, trebuie să preceadă orice acţiune.

Ultimele trei semne definitorii ale celor de la dreapta Domnului Isus cred că trebuie să fie testul oricărie acţiuni creştine personale. Nu vom uita niciodată că Domnul nostru nu cunoaşte doar efectul acţiunii noastre ci cunoaşte şi străfundurile făptuitorului împreună cu toate motivaţiile care l-au determinat la implicare.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009.

Amprenta creatorului

Facem primul pas spre Sfanta Scriptura si in dimineata aceasta am citit primele trei capitole din Genesa.

Consideratii generale Genesa

Orice apropiere de aceasta carte fascineaza. Inca de la primele cuvintele ale ei vom face cunostinta cu un Dumnezeu al ascunsului, care nu raspunde intrebarilor iscoditoare ci ofera umanitatii doar raspunsurile strict necesare. Este o carte controversata care ocupa un loc aparte  atat in traditia canonului cat si in criticismul istoric.  Cartea raspunde la intrebarea: “cum a luat fiinta totul?” printr-o poveste extraordinar de captivanta a inceputurilor: pamantului, vietii, societatii, poporului Israel.  Indiferent daca a fost scrisa de Moise si compilata in ceea ce noi vom cunoaste ca Pentateuh sau este o urmare a diferitelor surse documentare, Genesa ramane o piatra de temelie in istoria umanitatii.

Capitole 1-3

Citite, verset dupa verset, faptele din Genesa 1-2 nu ne ofera o imagine completa a intregii lucrari efectuate de Dumnezeul creator. Citim multe verbe de actiune si descrierea multor lucruri care au definit viata de atunci incolo dar daca ne oprim putin si analizam ce scrie, daca reusim sa ne formam o imagine a tot ceea ce ne este descris, dintr-o data valul este dat la o parte. Vedem la lucru un Dumnezeu al frumosului, care se apleca si creaza trandafirul, orhideea, superbe peisaje montane, munti maiestosi. Gandul la frumusetea creatiei trebuie sa fie si gandul la maiestria creatorului. Descoperim apoi un Dumnezeu parinte al stiintei moderne. De milenii incercam sa analizam creatia in laboratoarele noastre si intreaga stiinta este bazata pe ceea ce am reusit sa intelegem din mecanismele faurite de El atunci. Complexitatea fiintelor vii, de la microorganisme pana la cel mai vasnic animal, toate sunt opera Lui. “Dumnezeu a vazut ca erau bune” este parafa finala a unui Creator atotputernic, misterios, inclinat spre frumos, complex.

Iar in final l-a creat pe om. Coroana creatiunii, opera de arta. Facut dupa Chipul Sau omul, prin alcatuirea sa inca ne fascineaza. A fost plamadit din tarana pamantului, a primit suflare de viata de la Viata insasi si a fost intampinat  cu bucurie si ropot de aplauze de cerul intreg. Arhitectul universului i-a proiectat prima casa: gradina Edenului si i-a asigurat o mostenire bogata: intreg pamantul.

S-a scris atat de mult despre caderea omului in pacat si cunoastem atat de putine despre ea. Perfectiunea vietii din Eden, promisiunile si prietenia activa a lui Dumnezeu nu i-au fost, se pare, suficiente lui Adam. Proiectat pentru a stapani omul nu s-a putut abtine si si-a extins stapanirea si peste ceea ce nu putea detine. Istoria caderii este una ciclica si inmultita la infinit. Am retrait-o fiecare dintre noi, incapabil sa invatam din greselile altora. Nu ne facem vinovati doar de pacatul originar ci de propria “muscatura”.

De la creatie si cadere si pana astazi suntem permanent inconjurati de doua mari amprente: amprenta Creatorului, in tot ceea ce este frumos, si amprenta caderii, in tot ce este decadent. Si anul acesta va purta o amprenta. Noi decidem care.

De aici puteti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009.
Pentru a primi constant devotionalul zilnic puteti sa:
- va abonati la newsletter lasand un comentariu aici cu mentiunea newsletter
- daca folositi un program de citire feed, prin click pe feed on articole situat in coltul din dreapta sus

Intre libertate si dependenta

Libertatea este idealul de secole al omenirii, al fiecărui popor în parte, ţelul urmărit, conştient sau nu, de fiecare persoană. Ne place să ne ştim liberi ca popor, ca familie, ca individ şi de fiecare dată când libertatea noastră este ştirbită de ceva, orice, ne simţim ofensaţi. Luptăm pentru a o recupera. Popoarele fac demersuri diplomatice sau pun mâna pe armă, indivizii fac totul pentru a recăpăta ceea ce a devenit, în scurgerea veacurilor, bunul cel mai de preţ al omenirii: starea de a fi liber. Liber să faci ce vrei, să gândeşti cum vrei, să votezi sau nu. Liber! Şi cu toate astea libertatea înseamnă, pentru multe naţiuni, pentru multe persoane, o formă fină, perfidă, ascunsă de dependenţă.

Dependenţa? Omul dependent este unul legat în lanţuri, slujitor la galerele stăpânilor săi. Este omul ale cărui idei, sentimente, opinii nu au contat de-a lungul istoriei. Omul dependent este un luptător pentru că numai acela care cunoaşte gustul amar al sclaviei va lupta să bea din paharul libertăţii. Dependenţa? Se strecoară zi de zi în vieţile fiecăruia dintre noi. Uneori ne este dragă, alteori grea, de fiecare dată prezentă, sub formele ei ascunse.

Viaţa unui om se va zbate întotdeauna între aceste două noţiuni: libertate şi dependenţă. Vom trăi fiecare minut al pribegiei noastre cu impresia că o avem pe una sau că suntem sufocaţi de cealaltă. Altă cale nu există.

Este interesant însă modul de abordare al Scripturii în ceea ce priveşte libertatea şi dependenţa. Pasajele biblice trec adeseori de aceste noţiuni şi pun întrebări mult mai legitime: cine coordonează totul? Cine dăruieşte libertatea? Cine impune dependenţa? Biblia învaţă că omenirea nu este autodeterminată ci că ea se află la bunul plac al cel puţin  două puteri: Dumnezeu (Cel Atotputernic) şi Satan (uzurbatorul, falsificatorul puterii). Pentru ca libertatea pe care o avem să nu fie iluzorie, pentru a putea pricepe dependenţa trebuie obligatoriu să decidem care dintre cele două Puteri se află în spatele fiecăreia.

Ne naştem robi. Robi ai naturii păcătoase şi marii înşelaţi ai unei libertăţi false. Trăim cu impresia că suntem stăpâni, că avem puterea să facem ce vrem cu viaţa, timpul şi resursele noastre. Şi le investim aşa cum găsim noi cu cale. Ne trezim târziu, cu sufletul gol şi gâtul sfărâmat de jugul robiei, prinşi într-un război ce nu trebuia să fie al nostru. Atunci, prin har, auzim vocea: “El m-a trimis să vestec robilor slobozenia şi prinşilor de război izbăvirea!” Descoperim pe Trimisul pentru libertatea noastră şi aflăm cu stupoare că ea nu este gratuită ci a avut un preţ, unul mare, de sânge. Aflăm în sfârşit adevărata libertate, cea pe care ne-o dă Fiul lui Dumnezeu în dar, după ce a câştigat-o prin jertfă.

După experienţa convertirii ne găsim în acelaşi loc: între libertate şi dependenţă. S-au inversat numai forţele care stau în spatele lor, am ajuns să cunoaştem Adevărul. Şi acesta ne face liberi pentru că robul chemat în Domnul este un slobozit al Domnului. Tot aşa, cel slobod, care a fost chemat, este un rob al lui Hristos.


… dar ramai in mine!

[A apărut cartea Adam şi Cristos scrisă de Iosif Birau. Detalii aici]

Era deja 31 martie 2008. Plecasem din Brasov de la ora 18 si de atunci am condus intins spre Arad. Se facuse noapte si masinile de pe valea Muresului se imputinasera. Am condus un pic trist, desi motive mari nu erau, si un pic obosit. De fapt ochii imi erau grei si lumina farurilor abia reusea sa strapunga noaptea. O noapte ce se revarsa parca din toate partile, care cauta sa ma inabuse. Sau sa ma imbratiseze…

Unul dintre amicii mei imi facuse un cadou. Era un CD cu muzica folk. In pustietatea noptii, atunci cand eram aproape de Arad, in urechile mele  rasuna cantecul urmator.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=Iwe24YMleag]

E un cantec trist. Foarte trist! Si nici acum nu stiu de ce acest CD a ajuns la mine si nici macar de ce, in noaptea aceea, am ascultat la nesfarsit piesa Tatianei Stepa. Pur si simplu nu ma puteam satura de ea.

10 aprilie 2008.  Tot noaptea si intunericul ma invaluia inca o data. Nu mai eram singur in masina dar rasuna aceeasi cantare. Conduceam spre Vicov si cantecul devenise laitmotiv al zilelor acelea.

De atunci au trecut mai mult de 3 luni si cantecul a rasunat adeseori. Asa cum “o noua zi” era cantecul vietii, “in  noaptea asta” devenise imnul despartirii. Nu al mortii, pentru ca moartea nu poate zmulge nimic din Mainile Domnului meu, ci al unei dureroase despartiri.

Am hotarat sa continui sa scriu pe blog dar eram dator cu un ultim post celui ce va ramane in mintea, inima si sufletul meu atat cat eu voi mai pribegi prin viata. Iosif nu va putea fi niciodata inlocuit! Acum, cand praful durerii s-a asternut greu in mine, acum imi este mai usor. Dorul revine deseori, dor dupa discutiile cu el, dupa blandetea si sfaturile lui, dupa linistea pe care o raspandea prin simpla prezenta. Revine si parerea de rau ca a lasat asa de putine in urma, el cel ce putea sa ne imbogateasca mai mult. Dar poate ca Stapanul a avut trebuinta de el in alta parte…

La final, in dimineata invierii ne vom reintalni. Nu numai cred asta ci o stiu cu siguranta! Ne vom imbratisa si vom povesti. Nu vom plange, pentru ca acolo nu este locul lacrimilor! Ci doar ne vom fi sfarsit amandoi pribegia si adevarata viata abia va avea sa inceapa!

Pana atunci, adio draga Iosif… dar ramai in mine!