Ochelarii murdari ai lumii

by 1 Comment

(17 martie, seara – Marcu 15:1-25)

Erau adunaţi în jurul Pretoriului (odaia de judecată a lui Pilat) încă de la primele ore ale dimineţii. Se strânseseră acolo cu mic şi mare, bărbat şi femeie, tânăr şi bătrân pentru că era rost să se rupă monotonia sărbătorilor cu un eveniment ce făcea să tresalte fiecare suflet. Dinainte de răsăritul soarelui se răspândise vorba prin oraş că preoţii şi cărturarii i-au venit de hac Învăţătorului din Nazaret; se ştia că fusese judecat de însuşi marele preot şi găsit vinovat de blasfemie dar cine ştie câte se vor fi întâmplat la adăpostul întunericului din noaptea trecută? Ziua promitea să devină interesantă şi zdrenţuroşii din Ierusalim alături de oameni cucernici suiţi la praznic, de neamuri interesate de afaceri şi bogaţi blazaţi se îndreptau spre locul judecăţii lui Pilat.

După un interogatoriu fugar, obosit şi trist, neliniştit de mulţimea de afară şi alarmat de veştile rele de la Roma, Pilat iese înaintea evreilor pe care nu îi putea suporta, împreuna cu tăcutul prizonier. Nici nu păşeşte bine în faţa acelei gloate că şi aude cerut cu neruşinare darul de sărbătoare: un prizonier liber. “Voiţi să slobozesc pe Împăratul iudeilor?”. La început  se auzi pe la colţuri numele Baraba, nume  preluat de tot mai multe voci până multimea deveni una: “Nu împăratul ci vagabondul, nu regele ci cerşetorul!”. De aici şi până la dorinţa de a se îmbăta cu sânge nevinovat  mai era doar un pas şi mulţimea setoasă îl făcu fără să stea pe gânduri.

Ştiu că au fost influenţaţi şi ştiu că în acea vreme preoţimea avea un rol împortant în conştiinţa fiecărui individ. Ceea ce este însă şocant este lipsa de ezitare a unei mulţimi care mai ieri asistase la învăţăturile Împăratului, se săturase din pâinea Lui şi se simţise încurajată de cuvântările pline de speranţă. Văzură oameni vindecaţi şi demoni izgoniţi şi nu erau străini nici de posibilitatea ca El să fie Mesia şi cu toate astea strigă: răstigneşte-L! Îi văd parcă aievea, arşi de soare, vlăguiţi de jugul roman, cu ochii numai văpăi şi cu sufletul cârcit. Atunci, acolo ei făceau greşeala care se lipeşte adeseori şi de sufletul omului modern, presupus emancipat: alegeau imediatul în detrimentul viitorului, vizibilul în detrimentul invizibilului glorios, non-valoarea primită rapid în detrimentul comorii ce trebuie aşteaptată.

Fiul tâmplarului din Nazaret avea un discurs frumos, înăltător, diferit de tot ce auzise poporul ales până atunci. Învăţătura lui despre Dumnezeire era atrăgătoare, minunile Lui îl puteau dovedi măcar un mare profet şi puterea Lui putea proveni direct din cer dar El era propovăduitorul unei Împărăţii care vine, al unui viitor care trebuie aşteptat cu răbdare. Baraba? Hm, Baraba era fiul veacului iar veacul îşi iubea mult fiii. El luptase împotriva romanilor, nu promitea nimic pentru viitor dar acum era gata să pună mâna pe cuţit şi să taie jugul greu ce apăsa asupra lor. Sorţi de izbândă nu avea dar pentru că încercase şi era dispus să continue în nebuneasca-i încercare era mai de dorit decât Regele  Împărăţiei de dincolo!

Nu îi judecaţi prea tare pe evrei, acţiunile noastre nu sunt cu nimic mai presus de ale lor. Suntem şi astăzi înclinaţi să ne uităm efemeritatea şi să alegem ceea ce este rapid, uşor de obţinut şi cu avantaje imediate. Alegem să ne îngrijească alţii copiii sau să îi educe televizorul în timp ce noi ne ocupăm de lucruri “cu adevărat importante”: parvenire socială şi economică. Alegem predicile subiective în locul studiului atent, video în locul cărţii, mulţime în locul solitudinii, zgomot în locul liniştii, bani în locul valorilor. O, de câte ori ne sunt orbiţi ochii de neghina pe care o culegem înfriguraţi şi cât de rar mai vedem adevăratele valori.

Oare cum ar arăta lumea din jurul nostru dacă am da jos, încet şi cu emoţie, ochelarii murdari ai veacului şi ne-am lăsa ochii să privească prin prisma Împărăţiei?

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

Distribuie:

Tradata, Iubirea asteapta!

by 7 Comments

(17 martie, dimineata – Deuteronom 30-31)

Evreii au primit legea în pustie. Cu spatele spre ţara care fusese cimitir pentru mulţi dintre cei dragi, înconjuraţi de naţiuni ostile şi în gând cu promisiunea unei patrii în care curge lapte şi miere ei nu puteau face altfel: oricât de ciudată şi dificilă ar fi părut legea, aceasta trebuia primită. Au cules-o din vorbele lui Moise, uneori cu lacrimi pe obraz săpând morminte pentru răzvrătiţii familiilor lor, alteori celebrând victoria. Au primit-o şi au tăcut; doar pe la colţuri li se mai făcea câteodată dor de castraveţii din Egipt.

Când citeşti însă capitolele cu care legea se sfârşeşte, dintr-o dată mâna cu care trebuia semnat legământul începe să tremure. Sunt promisiuni frumoase dar şi blesteme greu de imaginat. Capitolele 28 şi 29 din Deuteronom sunt înţesate de astfel de blesteme . O lege fără pedepse pentru călcătorii de lege este invalidă, bună de aruncat în primul coş, dar o lege care se termină cu atâtea pedepse trebuie bine citită, îndelung cântărită şi cu mare teamă semnată.

Dacă Deuteronom nu ar continua cu capitolele 30, 31 aş închide Biblia dezamăgit şi cutremurat. Dar aceste două capitole dezvăluie încă o dată un Dumnezeu de care te îndrăgosteşti, care pur şi simplu te fascinează cu dragostea Lui debordantă şi te cucereşte cu pasiunea-I pentru poporul ales. Ascultaţi: “Chiar dacă ai fi risipit până la marginea cerului, chiar şi acolo te va strânge Domnul, Dumnezeul tău, şi acolo Se va duce să te caute“. Vor reuşi evreii să îndeplinească Legea? Istoria holocaustului, a numeroaselor plecări în exil, a risipirii lor pe întreg pământul ne şoptesc: Nu, cu siguranţă nu! Dar ascultaţi din nou: “Domnul, Dumnezeul tău îţi va tăia împrejur inima ta şi vei iubi pe Domnul Dumnezeul tău, din toată inima ta şi din tot sufletul tău!”

Erau printre ultimele întâlniri între pământeanul Moise şi Măreţul Creator. Acolo, la uşa cortului,  acoperit în stâlpul de nor, Dumnezeu îi vorbea din nou prietenului său Moise şi îi spunea că a venit timpul să părăsească îmbătrânitul cort şi să ducă spre odihnă. Textul nu lasă să se audă nici un suspin, nici o cerere sau tânguire dar ne dezvăluie o dragoste care nu poate fi descrisă de cuvinte, cântată pe note sau ascunsă în poezii.  Susurul blând îi spune trist lui Moise că va pleca dar în urma lui, poporul ales şi prea iubit se va întina, va alerga după idoli, va alege moartea şi blestemul. Îndestularea ţării îl va orbi, atotsuficienţa lor îi va îngenuchea şi inima le va compune balada blestemată a dragostei de idoli.

Ce va face El, Veşnicul Iubit rănit şi înşelat? Îi va căuta, găsi, aduna, le va străpunge inima cu dragoste, le va curăţi păcatele, transforma viaţa şi dărui veşnicia! Generaţii de blestem vor trece, împăraţii străini îi vor robi şi cuptoare încinse îi vor arde dar din cenuşa neascultării lor va răsări triumfător diamantul Iubirii purtat de Leul din Iuda.

Povestea lor e şi povestea noastră. Îmi pare că am crezut de prea multe ori în dumnezeul urgenţei, a nevoii de la miez de noapte sau al crizei din plină stradă, al speculaţiilor de moment sau al catedralelor reci, al intereselor meschine şi al politicilor ascunse. Am crezut că El priveşte cu jind la casele noastre, că are nevoie de portofelul sau maşina noastră, ca este mulţumit cu o duminică pe săptămână şi că este mândru de catastiful de diplome. Am crezut că putem cădea la înţelegere, că îi putem răpi binecuvântarea în schimbul unui bine fugar sau al unui timp dăruit ritualurilor, bine determinat. O, ce amară înşelăciune!

Ce face El, Adevărata Dragoste? Încă străpunge inima noastră cu râuri de har şi îndurare, lasă să strălucească faţa Lui peste noi şi ne dăruieşte pacea. Trist, la fiecare colţ din viaţ[ aşteaptă să ne îndrăgostim de El, să ne dăruim deplin Lui şi să găsim plăcere în El. El încă aşteaptă dragostea noastră dezinteresată!

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

Distribuie:

Tribunalele noastre

by 1 Comment

(16 martie, seara – Marcu 14:54-72)

La adăpostul întunericului, bizuindu-se pe vrednici supuşi de la curţile împărăteşti şi, vai, de la  casele preoţeşti Diavolul benchetuia. Ridica sus paharul răutăţii şi cu ochii scânteind de viclenie pregătea în detaliu ultimele ore ale Trimisului. Aici, pe pământul Lui şi cu ajutorul vechiului popor al legământului, el, Adversarul, va înjunghia Leul din Iuda o dată pentru totdeauna şi se va îmbăta cu sângele Lui. Ce ironie fină, cu mult mai presus de toate ironiile regizate până atunci!

O mulţime de oameni cu bâte şi ciomege duceau îngenungheat pe Cel ce le stricase planurile vindecând pe bolnavi, tămăduind pe nenorociţi, alungând demonii şi stergând lacrimile, hrânindu-i în pustie pe saraci şi vorbind tuturora de o altă Împărăţie. Oameni de nimic erau şi atunci la fiecare colţ de stradă şi în locuri alese se găseau oameni gata să sărute opincile pline de praf ale şefului pentru un dinar în plus. Se găsi o mulţime care să nu pună la îndoială justeţea arestării în pripă şi  care să se simtă importantă pentru că duce la îndeplinire o misivă preoţească, oricât de ciudată pare aceasta.

În palatul lui, Marele preot Caiafa ardea de nerăbdare. “Auzi tu, 30 de arginţi pentru un tâmplar din Nazaret. Parcă a ieşit vreodată ceva bun din acel colţ uitat de lume! Măcar să merite şi să scăpăm o dată de agitaţia creată de acest nimic. Măcar dacă ar mai cădea câteva capete împreună cu el pentru ca osteneala nopţii să fie bine plătită. Cine ştie, poate pica însuşi Pilat, nenorocitul ăla din Pont! Calfă, să fie pregătiţi martorii! Şi cheamă-i în curte pe toţi bătrânii, cărturarii şi fariseii pe care îi poţi găsi!”… iar Satan se grăbise să ocupe jilţul de stăpân!

Deşi legiuni de îngeri îi stăteau la dispoziţie, armate întregi ale luminii ar fi putut risipi într-o clipă întunericul gros al nopţii trădării, Domnul tace. Se uită la ei, îi compătimeşte şi doar recunoaşte ceea ce pentru noi e rază de speranţă: “Da, sunt Cristosul, Fiul Celui Binecuvântat”. Îl bat şi scuipă arătându-I direct dispreţul lor, îşi sfâşie hainele şi rânjesc în ascuns, se aruncă asupra Lui cu pumnii şi îi hotărăsc moartea. El tace iar Vrăjmaşul râde biciuindu-L!

Scena din curtea Marelui Preot pare a fi, de-a lungul istoriei însângerate a creştinismului, înmulţită cu infinitul. De când marii preoţi creştini au devenit preocupaţi de robe şi nu de oameni, de politică şi nu de suflete, de pârghii sociale şi aranjamente ecleziastice şi nu de veşnicie, de imagine şi nu de adevăr, de poziţii şi titluri şi nu de Evanghelie, de atunci am simţit nevoia să îi condamnăm rapid pe aceia care nu aleargă alături de noi spre potopul de beneficii.

Suntem experţi în înfiinţarea tribunalelor bisericeşti în mijlocul cărora prindem pe toţi acei care îndrăznesc să ne trezească, fie şi doar pentru o secundă, din somnul spiritual în care suntem afundaţi. Nu ducem lipsă nici de martori mincinoşi şi nici măcar de profitori dornici să parvină cu orice preţ.  Ne stârnim repede împotriva a tot ce ni se pare rupt de dogma şi tradiţia proprie dar închidem ochii cu indulgenţă la tot ce este bine plătit.

Domnul tace iar! E vremea în care suntem lăsaţi să acţionam aşa cum considerăm necesar dar fiecare sentinţă murdară este trecută la catastif… “ferice de cei prigoniţi din pricina dreptăţii”

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

Distribuie:

Pendulă intre bine si rau

by 1 Comment

(16 martie, dimineata – Deuteronom 28-29)

Întâmpinăm viaţa printr-un ţipăt ce nu prea poate fi atribuit bucuriei. Ieşim spre lume încrâncenaţi şi supăraţi că de acum va trebui să respirăm singuri, că simbioza mama-făt s-a terminat… Ne liniştim repede şi ne obişnuim cu noul mediu de care devenim tot mai interesaţi. Începem să cunoaştem zâmbetul şi bucuria copilărească, să remarcăm lucrurile din jurul nostru şi să apreciem apropierea fiinţelor pe care le vedem cel mai des: mama şi tata.

Ne alipim uşor ca şi copii dar ne dezlipim repede odată ce cunoaştem perioadele de alienare ale rebelei adolescenţe. De cele mai multe ori dezlipirea este definitivă dar îndulcită de maturitatea pe care ne-o însuşim cu amar la fiecare cotitură de viaţă. Ne facem prieteni, ne apreciem părinţii şi ne construim familii, iubim şi ne fericim adesea că iubirea ne este împărtăşită. Respirăm cu nesaţ din aerul viciat al vieţii în care suntem obligaţi să trăim şi constatăm, cu fiecare zi a maturităţii că suntem invariabil prinşi între binecuvânatare şi blestem, între bine şi rău, plăcut şi urât. Încercăm din răsputeri să ne curăţăm haina de petele reprobabile sau măcar să cârpim cu alte petice ce se murdăresc la fel de repede. Învăţăm cu greu că răul pe care nu vrem să îl facem stă lipit de noi şi uităm repede că şi binele nostru vremelnic ascunde cu tenacitate întunecate părţi.

Cu ochii în colb şi mintea divizată de atâtea şi atâtea scenarii de viaţă prindem câteodată un curaj vecin cu nebunia şi credem că ne putem coordona viaţa, că ea este o sumă a alegerilor bune pe care vrem să le facem, că ceea ce strângem în pumni este definitiv al nostru. În nebunia sa, omul poate ajunge să se considere singur în măsură să-şi coordoneze viaţa, să scrie propriul manual despre bine şi rău şi să nu răspundă de nimic în faţa nimănui. Ba chiar poate refuza să deschidă pumnii şi ochii pentru a vedea cantitatea de praf pe care a reuşit să o agonisească.

Când le vorbeşte despre binecuvântare şi blestem, Moise nu le spune că sunt obligaţi să penduleze pentru totdeauna, generaţie după generaţie, între aceste două situaţii. Nu le spune nici că pot stabili singuri ce este binecuvântare şi ce este blestem în funcţie de propriile opinii şi doleanţe ci îi sfătuieşte să ridice ochii din ţărână şi să înţeleagă că deasupra lor stă Dumnezeu, Iniţiatorul binecuvântarii, Stăvilarul blestemului.  Le spune că ascultarea de Cuvântul Lui este sinonimă cu lipirea de bine şi că pumnul ridicat spre cer şi viaţa deşănţată rodeşte doar blestem.

Ne-am obişnuit să căutăm răspunsuri la situaţiile în care suntem, printre noi. Ne analizăm anii copilăriei ca să vedem de unde a plecat alienarea, fugim repede la preot să ne spovedim anii depărtărilor atunci când răul pare că nu vrea să ne ocolească şi suntem gata să plătim scump pentru orice soluţie instant care ne poate vindeca de blestem şi ne poate orienta spre bine.

Este însă timpul să ne ridicăm din ţărână, să privim spre cer şi să raportăm viaţa la Cuvântul lui Dumnezeu. Uneori binecuvântarea poartă hainele urâte ale unui presupus blestem şi nu de puţine ori blestemul a ştiut să găsească drum spre noi acoperit de poleiala unei presupuse binecuvântări. Este, de asemenea timpul, să recunoaştem că singurul care ne poate vindeca de pendularea nebună între bine şi rău este doar Dumnezeu iar El poate face aceasta numai cu o viaţa predată în totalitate. Este timpul să adunăm din fiecare colţ al existenţei cioburile fiinţei noastre egoiste şi atotsuficiente şi să le dăruim Celui care are clei suficicient pentru a le reda întregului.

Este timpul să recunoaştem în Dumnezeu nu un tonomat de binecuvântări ci un Călăuzitor de  vieţi!

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

Distribuie:

Noi, cei prea obositi

by 2 Comments

(15 martie, seara – Marcu 14:27-53)

Noaptea se lăsa uşor peste Ierusalimul vremii. Mulţimile venite la praznic încercau să se liniştească în jurul focurilor de tabără. Undeva departe, la umbra falnicului Templu, Iuda cântărea cei 30 de arginţi şi ochii îi sclipeau de bucurie. Dacă era mult sau puţin nu ştia dar spera ca măcar cu atât să se aleagă după trei ani şi jumătate de însoţire a Celui care refuza cu putere să se încadreze în tiparul lui de mesia.

Ceilalţi ucenici au sfârşit tulburătoarea cină, au cântat cântările de laudă şi au ieşit în muntele Măslinilor alături de Învăţătorul lor. Erau obosiţi şi îl urmau ascultându-L tăcuţi. Doar Petru mai găsea resurse suficiente să vorbească dar era din nou un infatuat care se punea pe sine mai presus de ceilalţi. Hm, impulsivul Petru!

Iar Domnul le vorbea încurcat, cum obişnuia în ultima vreme. De ce ar mai pune întrebări pentru că oricum discursul Lui îi pierduse de mult?! Le vorbise de moartea Lui şi acum le spunea că va veni momentul, chiar în noaptea aceea, în care toţi vor fi scandalizaţi de El. Ce era aşa de diferit la noaptea aceea nu pricepeau prea bine dar El anunţa ca va fi noaptea trădării şi lepădării generalizate. Petru e singurul care mai găseşte resurse să se împotrivească şi spune cuvinte mari, face promisiuni greu de îndeplinit. Ceilalţi tac, prea obosiţi de a mai reacţiona, iar rugămintea Domnului de a veghea împreună cu El i-a prins cu ochii deja împăienjeniţi.

Punctul crucial din istoria omenirii se scria cu ei dar, tragedie, lor le era prea somn. Erau obosiţi după zbuciumul din ultimele zile, obosiţi de prea multă informaţie pe care nu apucară să o digere, să o înţeleagă, obosiţi … s-au aşezat pe pământ cu mâna sub cap şi L-au lăsat să se îndepărteze pentru rugă. Poate că şi-au spus că şi mâine este o zi, că şi mâine pot veghea, poate nu este nimic aşa de grav. Îl vedeau agitat, poate mai agitat decât oricând dar au tăcut şi şi-au văzut de somnul lor.

Oboseala pare să fie şi laitmotivul zilelor noastre. Informaţia ne bombardeaza cu repeziciune şi nu apucăm să înţelegem prea bine ce s-a întâmplat că detaliile problemei au şi fost schimbate. Lupta fină de supravieţuire ne-a vândut deja “faraonilor” moderni şi aceştia au devenit experţi în smulgerea vigorii pentru un pumn de bancnote murdare. Ne-am închis inimile în turnuri de oţel şi îi privim pe ceilalţi prin crăpătura îngustă a unei inimi egoiste şi ochii ne obosesc înainte de a înţelege detaliile despre ei. Îi judecăm, etichetăm şi aruncăm în tomberoanele existenţei nedemne de noi, iar acest sport, alături de neîncrederea cronică, ne oboseşte cumplit.

Alergăm besmetic spre împlinirea ce a devenit o fată morgana ce se arată ademenitoare după fiecare colţ din viaţă obligându-ne să o urmăm. Am obosit tot fugind după ea, nu am prins-o niciodata dar nici nu am încetat să sperăm în ziua în care fericirea ni se va arunca în braţe. În goana aceasta besmetică am uitat să mai intrăm în odihna Lui, se ne mai liniştim ochii în Cuvântul Speranţei şi să ne mai adăpăm sufletul în adevărata comuniune.

Suntem obosiţi deşi istoria se scrie şi cu noi. Nu mai avem ochi pentru comorile de lângă noi şi nici putere pentru a ne lăsa cuprinşi de starea de veghe. Nu mai simţim pericolul ce se cască sub fiecare pas spre lume şi am renunţat de mult să mai luăm în calcul importanţa spirituală a fiecărei zile.

Am obosit! Să ne oprim dar, să închidem telefoanele şi calculatoarele, să  ne lăsăm problemele la uşa locului de muncă, să ne apropiem familia şi să deschidem Cartea…

Nu plânge, citeşte-nainte!

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

Distribuie:

Adevaratele sarbatori

by 1 Comment

(15 martie, dimineata – Deuteronom 25-27)

Sărbătorile sunt dragi inimii omului. Sărbătorim fiecare sfârşit de săptămână, început şi sfârşit de an, ziua muncii şi cea a statului, ziua naşterii noastre şi a celor apropiaţi şi, pentru că facem parte dintr-un stat proclamat creştin, avem şi câteva sărbători religioase de nivel naţional. Nu contează că eşti ateu sau creştin, că te închini lui Satan sau că îţi este pur şi simplu indiferentă religia. Dacă te-ai născut român, de Paşti, de Crăciun şi încă de vreo câteva ori trebuie să petreci în rând cu toată lumea.

Petrecem, fiecare în stil propriu şi  fiecare comunitate în funcţie de obiceiul împământenit. În urma unora rămân munte de gunoaie ca semn că petrecerea a fost pe cinste, în spatele altora se așează zile grele petrecute în spital din cauza abuzurilor de tot felul. Unii se înghesuie la biserică pentru a participa la sărbătoarea devenită eveniment monden iar alţii stau nestingheriţi în dughenele sufletului sorbind încă un pahar de indiferenţă. Petrecem şi refuzăm cu încăpăţânare să gândim că în spatele ideii de sărbătoare trebuie să se ascundă un scop mai măreţ, mai nobil şi mai demn decât simpla chefuire, simple haine noi  numai bune de afişat în biserici sau pierdute zile libere.

În pustie, cu picioarele biciuite de praf şi cu fruntea arsă de soare evreii stăteau şi primeau odată şi încă o dată cuvintele blândului Moise. Le vorbise câteodată trist parcă anticipând ce avea să urmeze, alteori entuziasmat de binecuvântările pe care le poate da Yahwe; le vorbise aspru stabilind legi clare şi le vorbea, ca acum, blând şi cu un zâmbet larg pe faţă. Le spunea că şi ei, foştii sclavi străini de orice formă de sărbătoare, vor avea parte de momente sărbătoreşti croite de Dumnezeu special pentru ei.

Nu, Dumnezeul lor nu era un bătrân cârcotaş distrat numai de distrugerea bucuriei oamenilor ci era Unul care instituia şi culmea, participa la sărbătoarea copiilor săi. Evreii aveau numeroase sărbători şi în centrul fiecăreia trona, ca element definitoriu, amintirea trecutului, uneori dureros, alteori plin de lumină. În ţara pe care o vor moşteni  se vor opri din alergare şi îşi  vor aminti ce bun a fost Dumnezeu lor cu ei; vor recunoaşte acolo, în toiul bucuriei şi al dansului că Dumnezeu i-a ajutat la vreme de nevoie şi că tot ce au vine de la El; vor celebra faptul că Părintele lor nu i-a părăsit niciodată chiar dacă ei, netrebnici, au trecut de la credinţă la tăgadă şi da, vor celebra chiar şi nuiaua Dumnezeiască ce i-a îndreptat spre drumul bun. Se vor îmbrăca frumos, vor veni cu daruri la altar, se vor pleca până la ţărână şi-Îi vor spune lui Yahwe ca nici ei nu au uitat  scopul sărbătorii: El, Lumina tuturor.

Noi însă uităm aşa de repede. Sărbătorile noastre cuprind prea mult prezent pe care ni-l dorim îmbelşugat şi prea puţin trecut, privit şi acela prin ceaţa densă a filosofiei personale. În sărbătorile societăţii moderne nu mai este loc pentru trecut pentru că acesta ne face să ne simţim inconfortabil şi  nu mai este loc pentru Dumnezeu pentru că “noi” ocupă tot spaţiul.

Sărbătorile închinate omului sunt la tot pasul; doar cele închinate Lui lipsesc aproape cu desăvârşire. Cercul vicios se doreşte frânt şi frângerea este datoria fiecăruia.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

Distribuie:

Saracii – o scuza ieftina

by 4 Comments

(14 martie, seara – Marcu 14:1-26)

Stăteau cu toţi la masă în casa lui Simon leprosul, cel care se pare că beneficiase de atingerea curativă a Domnului Isus. Un moment de respiro pentru ucenici şi Învăţătorul lor, moment de linişte când mulţimile nu se mai îmbulzeau şi timpul părea că are răbdare; peste doar câteva zile mulţimea furibundă se va dezlănţui împotriva lor, grupul va bea paharul trădării şi se va împrăştia în toate ungherele Ierusalimului. Acum însă, se bucurau de ospitalitatea şubredă a lui Simon.

Maria, sora Martei şi a lui Lazăr s-a apropiat de Domnul inimii ei şi a făcut ceea ce Simon uitase cu desăvârşire. Nu ştiu când şi cum a reuşit să strângă atâţia bani (salariul pe un an) şi nici măcar care a fost raţionamentul investiţiei ei (doar nu aveai nevoie în fiecare zi de mir (cremă) de nard curat). Ştiu însă că se apropie de Domnul Isus şi sparge gâtul subţire al recipientului de piatră, turnând mirul pe capul şi picioarele Domnului Isus îndeplinind astfel vechiul obicei evreiesc prezent la mesele festive. Nu ni se spune că a mai păstrat ceva pentru sine, să fie acolo, în zilele negre, nici că a făcut gestul cu strângere de inimă şi nici măcar că ar fi solicitat din punga spartă a ucenicilor vreun ajutor. Pur şi simplu a dăruit mai mult decât ar fi putut strânge, fără să socotească şi fără să pretindă ceva în schimb.

În timp ce nardul curgea, ochii ucenicilor se mutară de la Învăţător şi cântăreau fiecare picătură din  preţioasa cremă. Mult, mult prea mult! Şi dintr-o dată tuturor li s-a pus un nod amar în gât şi au văzut negru în faţa ochilor. Au judecat-o pe Maria pentru că Domnului Isus nu îşi permiteau să Îi reproşeze şi dintr-o dată au descoperit o pasiune copleşitoate pentru săraci. Câte alimente nu se puteau distribui, câte haine şi mai ales câtă laudă putea ieşi din cei 300 de dinari daţi săracilor!

Trăim şi astăzi acestă orientare exclusivistă către săraci. Nu neg obligaţiile noastre faţă de aceştia dar atunci când prioritari sunt ei, cei care niciodată nu se vor împuţina, care întotdeauna vor mai avea nevoie de ceva şi mai ales cei care s-au obişnuit să trăiască din agoniseala altuia cred că avem o problemă. Cred că avem o problemă şi când “preocuparea pentru săraci”  este singurul bine pe care ştim să îl facem atunci când ne simţim datori lui Dumnezeu sau când considerăm că statutul de creştini trebuie să producă şi în viaţa noastră vreun rod.

Dărnicia aceasta, îndreptată spre păturile defavorizate de oameni sau fraţi, este soluţia cea mai la îndemână şi, de multe ori, cea mai indicată pentru imaginea dăruitorului. Dăm şi apoi trâmbiţăm pe toate canalele posibile actul mare de binefacere tocmai făptuit. Facem poze ale nenorociţilor cu alimentele în braţe, ne fotografiem în faţa casei construite pentru una sau doua familii, scriem un cec pentru cei care au fost loviţi prea tare de viaţă şi atât. Este suficient pentru “lucrarea Domnului!”

Rămân însă văduvite de fonduri atâtea lucrări de un catacter mai urgent şi cu mult mai important decât ajutorarea săracilor. Avem nevoie de oamenii pregătiţi, capabili să prezinte coerent Evanghelia generaţiilor care vin şi o astfel de pregătire cere fonduri consistente şi de durată,  avem nevoie de pastori care să nu mai ducă grija zilei de mâine şi asigurarea existenţei lor nu este un moft ci o obligaţie morală a credincioşilor, avem nevoie de psihologi creştini, de muzicieni şi medici creştini.  Acestea, precum multe altele,  nu sunt simple acte de binefacere ci veritabile investiţii.

Săracii sunt cea mai ieftină scuză a creştinilor pentru lipsa de implicare reală şi de durată.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

Distribuie:

Eu si aproapele meu

by 2 Comments

(14 martie, dimineata – Deuteronom 22-24)

Legea talionului: “Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”, încrâncenările armate şi decimarea popoarelor idolatre din jur precum şi numeroasele istorisiri violente ale Vechiului Testament, îi împinge pe mulţi să creadă că Dumnezeul acestui Vechi Legământ este Unul violent, cu înclinaţii de dictator feroce. Pentru ei imaginea acestui Dumnezeu nu poate să fie sub nici o formă conciliată cu imaginea pe care Noul Testament încearcă să ne-o creioneze.

Istoriile sângeroase ale Vechiului Testament nu pot fi şterse şi nici măcar reinterpretate astfel încât violenţa să pălească şi omorurile cumplite să fie uitate. Ele sunt un tribut adus lumii reale în care omul de rând era simplă “carne de tun” în mâna intereselor, adesea meschine, ale împăraţilor, o lume de care nu reuşim să ne despărţim nici după mii de ani de aşa zis progres. Acele istorii, necosmetizate şi pline de un realism debordant, dovedesc încă o dată Sfânta Scriptură drept  cartea de căpătâi, vrednică de încredere.

Dar oare ce fel de oameni puteau să construiască astfel de împrejurări vitrege, războaiele fără număr şi situaţiile de o încrâncenare rară? Ne putem imagina un israelit tocmai întors dintr-o campanie militară dispus să ajute animalul aproapelui său căzut sub povară? Ne putem imagina o femeie din poporul ales, cu mâinile aspre de muncă, obişnuită să ducă greul familiei şi îngrijorată de nevoile zilnice, returnând valorile găsite pe drum, când nu era decât ea şi Dumnezeu? Putem găsi oare în mijlocul naţiunii, de acum libere şi cu picioarele pe drumul prosperităţii,  dar care mai are încă adânc brăzdate în suflet starea de rob şi lipsa, oameni care să împartă din bunurile lor şi celor lipsiţi, care să se raporteze cu bunătate şi căldură la cei care le bat la uşă? Nu, nu putem spera la aşa ceva, istoria prea crudă a umanităţii nu ne dă voie.

Într-un anume sens istoria noastră, a românilor, se aseamănă cu istoria lor. Am trăit decenii bune învăţând ce înseamnă capul plecat şi “cărămizi” făcute fără “paie”. Am fost robi şi dictatorul era tot mai aprig. Dar eliberarea a venit şi ne-am primit înapoi ţara. Sufletele nu ni se vindecară total când am aflat ce uşor poţi să ai acces la lucruri pe care altădată nici cele mai cutezătoare vise nu le puteau născoci.  Am învăţat să gustăm din plin din “a avea” şi am uitat repede “sa fim”.  Lupta de supravieţuire cruntă pe care o duceam înainte a lăsat loc unei alte lupte, mai acută şi mai pervertită, cea de înavuţire. Pentru a fi câştigători aici am învăţat să nu ne mai uităm nici în dreapta, nici în stânga şi să nu luăm în calcul pe cine zdrobeşte talpa noastră.

Israeliţii puteau cădea şi ei într-o astfel de capcană. Puteau deveni egoişti, corupţi şi de un materialism dezumanizant. Dar acolo era Dumnezeu, Cel care era interesat de soarta animalului căzut sub povară, a străinului lipsit de speranţă şi a semenului care se chinuie lângă noi. Evreii primeau, printre sutele de legi, şi legea dragostei ce se îndreaptă spre aproapele indiferent de coloratura acestuia, a dragostei ce oferea fără să ceară în schimb, căreia îi păsa fără vreun interes şi care se jertfea fără nici un calcul.

România creştină are şi ea nevoie să înveţe rapid una din aceste legi aşa de bine conturate în Noul Testament, deja învechit în sufletul naţiunii. Dimineaţa va veni atunci când vom reuşi să ne desprindem din lanţurile răutăţii şi să ne răpim egoismului descoperindu-i şi considerându-i pe cei din jurul nostru.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

Distribuie:

Ultimele "secunde" ale istoriei

by 3 Comments

(13 martie, seara – Marcu 13:21-37)

Undeva departe, orologiul istoriei bate trist, aproape înţepenit. Bătrânul pământ se adânceşte tot mai mult în bezna de dinaintea dimineţii şi fiecare gâza pare monstru, fiecare copac balaur şi fiecare om, demiurg. Secundele trec încărcate de poveşti; de câţiva ani îndrăznesc să îmi agăţ şi eu povestea de greul ceasornic, alături de povestea ta, a înaintaşilor şi strămoşilor noştri, a fiecărui om. An de an obligăm pământul să poarte povara grea a gândurilor noastre, a vieţii şi cuvintelor şi căutăm cu disperare locul potrivit în care să ne înfigem rădăcinile tot mai adânc în el, pământul blestemelor uitate.

L-am părăsit pe Dumnezeu sau L-am trădat la fiecare răspântie a vieţii, căpătând în schimb cei 30 de arginiţi ai pământului de care nu vrem să ne mai despărţim. Ceasul istoriei bate şi noi ne astupăm urechile pentru că nu am vrea să lăsăm aici case, maşini, cariere şi perete de diplome, familii şi relaţii, visuri febrile şi năzuinţe meschine. Am acceptat cu greu ideea morţii inevitabile dar am alungat-o rapid în sertarul înţepenit al gândurilor ascunse de noi înşine. Dar să acceptăm ideea finalului, terminarea prezentului şi înghiţirea viitorului de Dumnezeul nelimitat de timp, este prea de tot.

Uimiţi, ucenicii urmăreau atent discursul Domnului lor. Îi şocase prin lipsa de atenţie acordată clădirii solemne a Templului despre care afirmase, fără nici o umbră de regret, că nu va mai avea două pietre alăturea. Iar acum le vorbea despre necazuri, unul mai mare decât altul, de schimbări atât de profunde ale realităţii, schimbări în care tot universul va fi antrenat, despre o lume nouă în care vor locui cei aleşi, adunaţi din toate colţurile pământului. Le vorbea dar ei înţelegeau prea puţin; nici noi însă nu am făcut paşi prea mari în înţelegere.

Le vorbea şi despre momentele în care El, iubitorul Învăţător, nu va mai fi cu ei, despre acele momente în care vor ieşi la iveală tot felul de cristoşi care vor vrea atenţia credincioşilor, care vor vrea să cumpere cu minuni şi semne mari adeziunea celor răscumpăraţi. Le vorbea dar realitatea asta le părea departe.

Ceasul însă şi-a urmat cursul şi avertizările de atunci sunt realitatea tristă de astăzi. Cu ochii cârpiţi de somn sau încărcaţi de oboseală mai caut şi astăzi ceasornicul vremurilor. Aş vrea să bată ultima secundă, să încremenească acolo şi să lase adevărata viaţă să îmi inunde sufletul şi să mă poarte la Domnul meu. Prea mulţi cristoşi falşi şi dumnezei de paie încarcă aceste ultime secunde. Prea pline sunt adunările celor care se laudă cu minuni puse în cârcă unui dumnezeu prefabricat ce poate fi luat acasă şi modelat în funcţie de preferinţe. Prea mulţi oameni sinceri dar slabi sunt astăzi răpiţi de vulturii prorociilor false rostite cu aplomb de la amvoane de sticlă sau colibe zdrenţuite; prea mulţi oameni îndrăgostiţi de semne şi minuni, Doamne, şi prea puţin loc în paharul experienţelor pentru întâlnirea cu Tine!

Ascultaţi, sunt ultimele bătăi ale ceasornicului! Ce zic mie, zic tuturor: “Vegheaţi!”

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

Distribuie:

Schimbarea caracterului

by 1 Comment

(13 martie, dimineata – Deuteronom 19-21)

Mulţi creştini se aşteaptă ca odată ce semenul lor s-a convertit, viaţa acestuia să fie complet transformată. În unele aspecte, adesea foarte vizibile, acest lucru este uşor de remarcat şi îndrăznesc să spun uşor de realizat. Se renunţă la anumite obiecte de vestimentaţie şi se adoptă altele, se taie din rădăcini anumite vicii profund vizibile şi se adoptă mersul la biserică, o anumită ţinută morală care se propropovăduieşte la orice colţ. Şi am tinde să credem că împreuna cu viaţa nouă acel om a primit şi caracter nou. Dar toată această fantezie se termină brutal când faci cu noul creştin o milă de drum sau interferezi cumva cu interesele lui.

Printre corturile pline de praf, vecini cu speranţa unei ţări care se lăsa aşteptată dar şi cu depresia călătoriei care parcă nu se mai termina, evreii au învăţat cum să se raporteze la Dumnezeu. Dar aceasta nu era singura lecţie pe care o primeau în pustie. Ştia Dumnezeu că nici jertfele, nici prezenţa Sa în Cortul Întâlnirii (mai târziu Templu), nici sistemul preoţesc şi nici măcar miracolul locuirii într-o ţară pe care ei sclavii au primit-o în dar nu le va schimba radical caracterul. Ştia că de la cădere omul alunecă pe topoganul distrugerilor, al egoismului şi răutăţii şi că de aici nu pot fi salvaţi decât printr-un efort constant şi susţinut de transformare, efort în care partener este El, Creatorul, dar agent activ este omul care va trebui să transpire, să plângă şi să înveţe fiecare literă a alfabetului unui caracter înnoit.

Lecţiile pe care le primesc evreii nu sunt simple şi, vai!, nu au de a face neapărat cu lucruri foarte vizibile, uşor de remarcat şi de aplaudat de ceilalţi. Ascultaţi: un om avea două neveste dar nu iubea decât pe una dintre ele. Copii însă avea de la ambele, şi de la cea iubită şi de la cea ostracizată. Viaţa lui a trecut şi venise momentul în care trebuie să îşi împartă averea iar cel care trebuie să îl moştenească era fiul femeii ce işi plânsese toată viaţa soarta. Credeţi că fiii femeii urâte au fost iubiţi de acest bărbat dezechilibrat? Cu siguranţă nu!  Bărbatul era stăpân în casa lui şi ar fi putut acţiona după bunul plac, ar fi putut asculta şoaptele suave ale femeii iubite şi ar fi putut alunga baiatul ce îi era moştenitor. Putea acţiona cum îl sfâtuia inima şi nu după cum era drept. Dar Dumnezeu trasează o regula clară care şi astăzi ne uimeşte: trece peste sentimentalismul ieftin şi cultivat toată viaţa de acest bărbat şi hotărăşte în favoarea băiatului. De ce aşa? Poate pentru că adevărul se înalţă cu mult mai sus decât simţămintele noastre de moment.

Nu putem împărți viaţa în secvenţe, una a bisericii cu învăţăturile ei, una de la muncă şi alta din familie. Aşa cum nu avem voie să disociem noţiunea de viaţă nouă de schimbarea obligatorie a caracterului. Startul vieţii noi îl primim în dar de la Dumnezeul celei de-a doua şanse dar pârdalnicul de caracter nu se schimbă decât cu trudă şi cu o constantă autocritică în oglinda Cuvântului lui Dumnezeu. Iar această autocritică se face cu  privire la fiecare aspect al vieţii noastre, oricât de mărunt şi neînsemnat ar părea acesta. Oare când vor realiza creştinii că trebuie să aducă în lumina harului până şi felul în care merg pe stradă, se îmbracă, gândesc şi mănâncă, pornirile inimii şi lanţurile relaţiilor, vorbele grele şi privirile pătimaşe şi că Dumnezeu nu poate fi închis în Biserică după fiecare program?

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

Distribuie: