"Sfinţii" păcătoşi

by Leave a Comment

(20 februarie, seara – Marcu 2 )

Vameşii erau urâţi de toţi evreii chiar dacă şi prin venele lor curgea tot sânge evreiesc, erau şi ei  urmaşi ai lui Avraam şi beneficiari ai promisiunilor poporului ales. Formaseră încet acea pătură ostracizată a societăţii dar beneficiară a momentului istoric pe care îl trăiau; erau priviţi ca spurcaţi, păcătoşi şi trădători pentru că au semnat pact cu romanii în urma căruia ei aveau să adune impozitele pe care Roma le cerea an de an. Strălucirea aurului şi argintului îi făcuse să uite repede că cereau de la fraţii lor şi impozitul romanilor a cunoscut rapid o creştere spectaculoasă prin adăugarea unui impozit personal, ilegal dar tolerat. Erau păcătoşii bogaţi, trădătorii avuţi şi parcă nici nu mai conta pentru ei dacă sunt plăcuţi sau nu, dacă au o imagine bună sau sunt priviţi cu ură la fiecare răspântie. Nimic nu conta din moment ce visteria era tot mai plină.

Într-o zi însă, pe lângă o vamă trece fiul tâmplarului din Nazaret, Învăţătorul. Nu era singur, după el o întreagă mulţime de oameni, gata să îi soarbă cuvintele, să îi măsoare acţiunile, să îi judece atitudinile. Ar fi trebuit să treacă pe lângă vamă cu o căutătură aspră, să îl priveacă pe Matei vameşul cu o privire de gheaţă care să condamne irevocabil toată vina vameşilor. Dacă ar fi făcut aşa, Domnul Isus ar fi trecut drept sfânt în ochii evreilor extrem de religioşi care vedeau în vameşi duşmani de moarte; o predică ad-hoc care să înfiereze acţiunile vameşilor şi să îi dovedească drept marii trădători ai poporului sfânt ar fi transformat din aceşti evrei religioşi un electorat fin şi statornic pentru Marele Domn.  Sau ar fi trebuit să treacă repede, să nu se uite nici în dreapta nici în stânga, să vină mai târziu, neînsoţit şi să vorbească cu Matei. Acum era mai importantă imaginea pe care trebuia să şi-o facă mulţimea despre El şi orice privire duioasă sau cuvânt blând către Matei ar fi afectat puternic această imagine.

Dar El se opreşte, în cheamă pe Matei, intră în casa lui şi se aşează la masă alaturi de alţi vameşi şi păcătoşi. O făcea intenţionat? chiar nu îi păsa de imaginea Lui? O, nu, Marele Medic văzuse rana inimii lui Matei, văzuse condiţia fără nici o scăpare a păcătoşilor recunoscuţi de toţi şi s-a oprit pentru a oferi vindecare, alinare, iertare.

De câte ori în vama vieţii nu trecem victorioşi, cu privirea acuzatoare ce arde tot ce ştim că este păcătos în jurul nostru sau cu capul plecat în speranţa că nimeni nu vede că suntem şi noi, sfinţii, acolo, în preajma elementelor reprobabile ale societăţii. Cristos ne-a dat iertarea la Calvar prin jertfa şi învierea Sa, este zi de zi pentru noi un Soare şi un Scut dar de prea multe ori noi suntem aşa de mândri de sfinţenia noastră încât nimic nu mai contează decât imaginea de credincioşi, haina  strălucitoare şi respectul celorlalţi.

Spunem predici usturătoare la colţ de stradă, în liniştea casei sau gălăgia străzii, curăţia bisericii sau murdăria societăţii. Spunem ce credem şi o facem acid şi dur ca mai apoi să plecăm lăsând rănile şi mai adânci ale păcătoşilor nelegate, sufletele nemângăiate, speranţe nehrănite. Alteori trecem înainte fără ca măcar să privim către păcătoşii căzuţi între tâlhari sau pradă marelui hoţ – Satan. Îi lăsăm acolo pentru că mâna noastră curată s-ar putea murdări de obrazul lor patat, vorba noastră este prea preţioasă pentru urechile obişnuite cu înjurături şi vorbe grele iar parfumul veşniciei pe care sperăm sa-l raspandim  nu trebuie întinat cu cel al morţii care iese din fiecare por al păcătosului.

Dar Cristos s-a oprit, s-a aplecat, a atins, a ridicat, a plâns! Mâinile Lui puteam fi noi, vorba Lui putea fi în gura noastră, hrana Lui putea să vină prin noi… cei răscumpăraţi pentru El, nu pentru noi înşine.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

Distribuie:

Mauthausen – locul marturiei

by 1 Comment

(20 februarie, dimineata – Levitic 26-27 )

Geneza 4:10 Şi Dumnezeu a zis: „Ce ai făcut? Glasul sângelui fratelui tău strigă din pământ la Mine” scrie pe unul dintre monumentele aflate la ieşirea din  fostul lagăr de la Mauthausen – Austria. Am stat înaintea acestui monument cu capul plecat, imediat după ce am vizitat locurile morţii, marcat şi prăbuşit în sine de tot ceea ce acel loc mi-a arătat. Am citit şi am rămas aşa, cu ochii aţintiţi spre scara morţii ce urca dealul spre cetate. Lacrimile nu îşi mai găsesc acolo drum spre obraz ci picură în suflet stropi de o tristeţe vecină cu moartea stăpână la Mauthausen; cuvintele se sperie şi nu se dau rostite pentru că acolo tăcerea sinistră domneşte în fiecare colţ.

HD-SN-99-02762195.000 de oameni daţi morţii şi 9.000 de gestapovişti, reprezentanţi ai răului fără margine. Citeam cuvintele din Genesa şi parcă mă biciuiau pe mine. Eram şi sunt reprezentantul păgânilor care au lăsat să curgă sângele fraţilor lor evrei şi atunci pământul şi cerul, aerul şi fiecare gâză mă privea acuzator. Glasul sângelui striga dar în surzenia durerii mele nu îl puteam auzi, nu puteam vedea decât urmele lui lăsate pe masa de experimente medicale pe viu, spălată astăzi de acuzatorul timp. Mă surzeau duşurile prin care gazul a răspândit pieirea fără să se uite dacă atingea copii sau bătrâni, bărbaţi sau femei; urlau surd crematoriile şi gratiile, şi locul înfometării şi zidul paraşutiştilor şi tot ceea ce mă înconjura. Dar Dumnezeu?

Citind începutul capitolului 26 din Leviticul te luminezi de bucurie şi în fiecare cuvânt găseşti resurse inepuizabile de speranţă. Promisiunile lui Dumnezeu te determină, inevitabil, să exclami: ce popor! ce viitor luminos! Dar treci mai departe şi încărcat de istoria milenară a evreilor citeşti blestemele de la sfârșitul acestui capitol. Ştii cât de exacte sunt toate acele cuvinte, ştii că s-au întâmplat, știi că Mauthausen este mărturie a unui Dumnezeu atent la fiecare silabă pe care o rosteşte.

În spatele cuvintelor gravate pe monumentul de la Mauthausen stau întinse acuzator degetele care  arată spre cei care au îndrăznit să se atingă de poporul sfânt. Cuvintele acelea te înfioară şi te ajută să înţelegi că oriude ai fugi, orice politică ai îmbrăca şi orice atitudine ai avea, ceea ce ai făcut este cântărit şi notat de Dumnezeu. Noi poate vom uita Holocaustul dar ce vom face daca Dumnezeu nu-l va uita! Cain poate că va uita pe Abel dar sângele celui din urmă va striga la Dumnezeu iar Stăpânul Cerului îl va auzi.

În spatele aceloraşi cuvinte de la Mauthausen stă însă şi împlinirea unui blestem rostit cu multe veacuri în urmă de Veşnicul Dumnezeu. Am scris aceste cuvinte cu stomacul strâns şi mintea răvăşită. Încerc, cu paşi mărunţi, să Îl cunosc pe Marele meu Creator şi ca imaginea să fie completă trebuie să trec şi prin Leviticul 26 şi să recunosc în El perseverenţa cu care îşi ţine cuvântul dat. Promisiune sau blestem, cuvintele Lui vor ajunge la împlinire.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

Distribuie:

Smerenia, însemnul regal

by 1 Comment

(19 februarie, seara – Marcu 1:23-45 )

Epoca modernă şi postmodernă a adus cu sine o redescoperire şi reafirmare a importanţei fiinţei umane. Cumva oamenii de ştiinţă, filosofii şi cercetătorii au descoperit că omul este important, că el trebuie aşezat în centrul universului şi că toate lucrurile se învârt sau ar trebui să se învârtă în jurul său. Fie că este vorba de amprenta Dumnezeirii pe care omul o poartă în chipul său de lut sau de superioritatea câştigată prin luptă şi extinderea stăpânirii asupra a tot ce există, am ajuns să considerăm că suntem coroana creaţiunii sau veriga cea mai tare a evoluţiei şi asta ne-a hrănit profund orgoliul.

De aici şi până la carţi care să ne înveţe cum să fim cei mai buni şi care să ne aducă argumente că merităm totul, până la emisiuni televizate în care omul este preaslăvit şi predici care ne arată care sunt paşii prin care obţinem ceea ce am fost creaţi să deţinem nu a mai fost decât puţin. Astăzi suntem inundaţi de sfaturi despre cum să îţi creionezi o imagine cât mai puternică şi mai luminoasă, cu motive pentru care suntem aşa de minunaţi şi pentru care noi deţinem pământul în stăpânire. Am ajuns astfel să fim doar imagine strălucitoare şi studiată şi să alergăm nebuneşte după orice lucru care ar putea să ne întregească chipul strălucitor şi să motiveze pe ceilalţi să ne privească cu o şi mai mare admiraţie. Totul, de la familie şi afaceri, prieteni şi loc de muncă, religie şi principii este pus în slujba imaginii noastre, o imagine care de prea multe ori nu este urmată de consistenţă reală ci de putrezire şi gol interior.

Urmăriţi însă modul în care Marcu descrie cum acţiona Domnul Isus. Am putea crede că, din moment ce El era Mesia, ar trebui să folosească orice mijloc şi să nu scăpe nici o ocazie în care să poată demonstra că El este Trimisul mult aşteptat. S-a făcut o minune? Imediat trebuie afirmat clar şi răspicat că Mesia a făcut-o! Să îl aplaudăm la scenă deschisă şi să îi mulţumim lui Dumnezeu că lucrează prin El. A fost eliberat vreun îndrăcit? Să punem repede bazele unei organizaţii sau a unei partide religioase ca să ştie lumea întreagă modul în care Dumnezeu lucrează prin Învăţătorul nostru! A fost vindecat cineva de vreo boală incurabilă? Vom merge prin toată Iudea propovăduind vindecarea de boli incurabile prin Isus din Nazaret! Vom scrie pergamente cu mărturii ale beneficiarilor minunilor, îndrăciţilor eliberaţi şi bolnavilor vindecaţi.

Dar Isus refuză cu putere astfel de abordări. Nu lasă demonii să vorbească despre El deşi mărturia lor ar fi fost zguduitoare, refuză să ia parte la întâlnirile de vindecare programate (vs. 37-38) şi porunceşte beneficiarilor milei sale să păstreze tăcerea. Era modul Lui de a ne spune şi astăzi că acceptarea faptului că El este Mesia nu vine prin miraculosul care surprinde ci prin conştientizare din partea Duhului şi prin alegere zilnică.

Putea să folosească aşa de multe argumente care să îi creioneze o imagine puternică de Mesia, putea să pună în faţă minunile şi semnele şi toate elementele supranaturale ale lucrării Sale. A ales însă să fie smerit şi să ne înveţe că aceasta este singura atitudine pe care omul trebuie să o aibă în universul Măreţului Creator.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

Distribuie:

Stăpâni plăpânzi, ispravnici mari

by Leave a Comment

(19 februarie, dimineaţa – Leviticul 25 )

Dumnezeu ne-a făcut stăpâni peste creaţia Lui şi rolul acesta ni se potriveşte ca o mănuşă. Nici nu reuşim să mergem bine în picioare că am şi dezvoltat un simţ al proprietăţii; ne deranjează  atunci când cineva, rudă sau nu, îndrăzneşte să pună mâna pe ceea ce este al nostru.  Creştem mari şi acest puternic sentiment uman creşte împreună cu noi; am inventat şi legi care să apere ceea ce este al nostru de orice intruziune străină şi posedăm totul ca vajnici stăpâni ai lumii. Copii sau bătrâni, oameni educaţi sau oameni simpli, regi sau cerşetori, cu toţii reuşim să dezvoltăm bine sentimentul proprietăţii şi ceea ce apucăm în mâini ţinem cu o putere de invidiat.

Aşa erau şi evreii. Vecini cu egiptenii avuţi, cu educaţie de sclavi carora imediat le lucesc ochii la ideea de a avea proprietate personală, evreii stau acum înaintea unui Dumnezeu care se defineşte Stăpânul a tot. Nu era o atitudine nouă pentru ei, aşa făcea şi faraon dar ştiau că în cortul lor, în staulul sau cireada lor, pe bucata de pământ ce le este dată sunt şi vor rămâne stăpânii care fac ce vor. Aveau însă să afle că Dumnezeu priveşte altfel spre proprietăţile lor şi spre statutul lor de mari stăpâni; ştia Dumnezeu că omul care are o bucată de pământ va căuta să scoată cât mai mult de pe ea, fără nici o limită. Ştia şi că sclavul în mâna stăpânului îşi pierde umanitatea, este un obiect ce trebuie să aducă profit cu orice preţ aşa cum este şi salariatul în mâna şefului. Ştia că omul căderii a devenit un stăpân hapsân al creaţiei şi de aceea El pune stăvilar stăpânirii robuste prin anul de veselie, anul de sabat al pâmântului şi multe alte legi . Ele  nu îngrădesc legea proprietăţii dar o reduc la ceea ce a fost destinată a fi: isprăvnicie în via Stăpânului.

Demult nu mai ţinem un an de sabat şi nici măcar un an al veselie. Nu suntem evrei, ce bine, putem să stăpânim în voie, cârmuiţi de propriile legi şi de setea nebună de a avea, sete căreia îi cad pradă, pe rând, cei din familie, posesiunile noastre, angajaţii şi prietenii şi chiar noi înşine. Copii bătrâni ai lumii libere am înţeles greşit, prea repede, stăpânirea noastră şi aflăm prea târziu sau niciodată că de fapt totul este o isprăvnicie, că totul ne-a fost dat de sus şi totul ne va părăsi odată.

Ce-ar fi să transformăm anul sabatic în duminică sabatică iar anul de veselie în săptămâna anuală de veselie?

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

Distribuie:

Praful fiecărei zile

by Leave a Comment

Consideraţii generale la Evanghelia după Marcu

Marcu este cea mai scurtă dintre cele patru Evanghelii, o Evanghelie neglijată până în seculul XIX de către cercetători pentru că a fost considerată varianta scurtă a Evangheliei după Matei. Redescoperirea acestei Evanghelii precum şi importanţa care i s-a acordat în ultimele două veacuri ca şi sursă primară şi de inspiraţie pentru celelalte două Evanghelii sinoptice au făcut din Evanghelia după Marcu obiect de studiu intens şi de interes deosebit. Autorul acestei Evanghelii este încă disputat fiind acceptat unanim că apelativul Kata Markon (după Marcu) a fost adăugat cândva înainte de 125 d. Cr. de către un cărturar. Totuşi tradiţia şi părinţii Bisericii, dovezile interne precum şi cele externe îl dovedesc pe “Ioan zis şi Marcu” drept autorul Evangheliei.

Fiind unul dintre ucenicii cu care Petru a misionat mult se presupune că această Evanghelie este o compilație a informațiilor despre Domnul Isus pe care Petru le presăra în predicile sale. Alături de această sursă consistentă Marcu a mai folosit informaţii provenind din tradiţia bisericii primare, scurte discursuri sau ziceri ale Mântuitorului care circulau din gură în gură, tradiţia orală generală precum şi amintiri personale.  Nu există dovezi pertinente care să ne determine să credem că Marcu a folosit vreun text scris în momentele redactării Evangheliei.  Perioada de timp curpinsă între 57-59 este o datare plauzibilă a concepţiei Evangheliei după Marcu.

Sunt câteva chei importante care ne vor ajuta să înţelegem mai bine Evanghelia după Marcu. În primul rând trebuie notat faptul că în timp ce Evanghelia după Matei era destinată evreilor şi încerca să dovedească pe Isus drept Împărat al iudeilor, Evanghelia după Marcu este una universală şi care vede în Domnul Isus slujitorul tuturor. Această Evanghelie subliniază mai mult acţiunile Domnului Isus decât învăţăturile Sale, pune accent pe relatarea minunilor şi trece repede peste învăţătura pildelor sau discursurile Domnului Isus. Este o Evanghelie alertă, dinamică, energică care a fost scrisă într-o limbă greacă apropiată poporului de rând nu neapărat literară; francheţea debordantă cu care Marcu urmăreşte  acţiunile Învăţătorului dar şi răspunsul mulţimilor ce Îl înconjurau, abilitatea cu care  creionează chipul Domnului Isus dar şi al ucenicilor,  precum şi  acceptul pus pe drumul către cruce şi jertfa răscumpărătoare fac din Evanghelia după Marcu o adevărată redută a creştinătăţii.

(18 februarie, seara – Marcu 1:1-22 )

Privită de departe, de undeva de deasupra cu un ochi de cercetător, istoria omenirii este una deosebit de captivantă, atrage multe pasiuni şi este o sursă inepuizabilă de învăţătură dar şi de descoperiri fascinante. Dar dacă renunţăm pentru un moment să o privim aşa şi încercăm să conştientizăm că şi ceea ce trăim noi în fiecare zi devine istorie, sursa fascinaţiei se disipează repede şi nu rămân decât minutele, orele, zilele şi anii care se cer trăiţi, care trec mai repede sau mai greu, adesea acompaniaţi de elemente nu foarte spectaculoase, nu emoţionante sau pline de învăţătură.

Istoria fascinează dar viaţa omului simplu, din vechime sau din prezent, din antichitate sau din era noastră este o viaţă adesea pală, ternă, lipsită de un dinamism exagerat sau de uimitor. Mâncăm, bem, dormim, muncim, educăm copiii, creştem, ne îmbolnăvim şi murim şi nu este nimic fascinant în asta. Bineînţeles că viaţa este presărată cu momente extraordinare care devin poveşti nemaipomenite dar acestea nu sunt decât câteva cireşe pe un tort foarte mare.

A venit Ioan şi a început să boteze anunţând apropierea Împărăţiei lui Dumnezeu; după el a venit Domnul Isus cu care Împărăţia a devenit o realitate. A urmat botezul Mântuitorului, ispitirea, închiderea lui Ioan şi alegerea ucenicilor. Pentru evreul de rând acestea erau evenimente care se petreceau în preajma lui dar oare care era atitudinea potrivită faţă de ele? Cei mai mulţi au rămas în expectativă dar oare nu aceasta era cea mai bună atitudine pe care ei, cei înglobaţi în tipicul zilelor, ar fi putut să o îmbrace? Pentru a putea vedea extraordinarul din jur ei ar fi trebuit să dea colbul obişnuitului la o parte, să se apropie, să analizeze şi să se împărtăşească acestui extraordinar.

Suntem şi noi  asemenea lor adesea. Obişnuţi cu trecerea zilelor după un tipar pe care deja îl cunoaştem în profunzime, cu ochii pironiţi în pământ şi cu grumazul sfărâmat de greutatea îndatoririlor zilnice  ne petrecem  an după an. Ni se întâmplă ca Dumnezeu să ne surprindă câteodată trăgându-ne de mânecă şi atunci trăim momente înălţătoare şi devenim părţaşi ai evenimentelor ce mâine devin poveşti nepieritoare spuse la gura sobei nepoţilor şi tuturor celor ce vor să ne asculte. Am trăit odată, am văzut odată… dar de atunci ochii tot sticloşi sunt, grumazul tot doare. Fascinantul Dumnezeu a lăsat lângă noi frumuseţi care îţi taie respiraţia, momente de o reală înălţare şi evenimente care o dată trăite ne pot transforma definitiv. Numai că toate acestea sunt neglijent ascunse sub praful obişnuitului care aşteaptă doar suflarea noastră.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009.

Distribuie:

Graniţele noastre

by Leave a Comment

(18 februarie, dimineaţa – Leviticul 23-24 )

Încă de la turnul Babel oamenii s-au împărţit în grupuri. Atunci împărţirea s-a făcut în funcţie de limba vorbită şi poate că aceasta este prima graniţă pe care am reuşit să o trasăm între noi, copii ai aceluiaşi Tată. Cu timpul graniţele au devenit tot mai bine creionate; distanţele geografice mari, nevoia fiecărui grup de securitate, conducătorii avizi de putere şi dornici de a conduce imperii distincte, cultura şi obiceiurile diferite, culoarea pielii sau forma ochilor şi multe alte lucruri ne-au despărţit şi ne-au determinat să ne baricadăm în propriile triburi, cetăţi, impărăţii şi imperii, oraşe şi ţări.

De la această separare şi până la învrăjbirea reciprocă nu a mai fost decât un pas pe care dorinţa unora de expansiune şi abilităţile altora de conducere l-au făcut foarte uşor. Au început bătăliile pentru teritorii şi asimilare, bătălii care continuă şi astăzi; a luat fiinţă naţionalismul extrem, xenofobia, rasismul şi o grămadă de alte sentimente murdare care ne-au determinat, de-a lungul istoriei să ne urâm reciproc şi să renegăm tot ce nu grăieşte limba noastră sau nu a trăit sub acelaşi “acoperiş” cu noi.

Cum să te raportezi la străinul care îţi este vecin, care mânancă ceva ce tu nu concepi, care se îmbracă, vorbeşte şi se poartă altfel? Să construim legi speciale pentru el, legi prin care să îi îngrădim libertatea, să îl dovedească diferit de noi dar care să constituie pentru noi un scut, o modalitate de apărare de tot ce este închipuit rău? Cele mai multe grupuri naţionale aşa au făcut dar priviţi la poporul sfânt. ” Să aveţi aceeaşi lege pentru străin ca şi pentru băştinaş; căci Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru!” La judecată, străinul va avea aceleaşi şanse ca şi băştinaşul, în comerţ şi orice formă de viaţă publică el va fi pe aceeaşi treaptă cu evreul, în viaţa privată va avea aceleaşi drepturi ca cei aleşi de Dumnezeu.

Şi în cadrul creştinismului ne-am împărţit în tabere şi am lăsat ca propriile dogme să ne fie graniţe dure. Cei de-o dogmă cu noi primesc adesea tratament preferenţial, avantaje în cadrul comunităţii noastre iar cei diferiţi sunt imediat priviţi ciudat, toleraţi dar niciodată acceptaţi până nu îi “evanghelizăm” pentru a îmbrăţişa dogma noastră. Cred că există motive serioase pentru păstrarea graniţelor precum există motive serioase pentru ca o grupare creştină să îşi păstreze specificul, dar totodată cred că încălcăm voia lui Dumnezeu atunci când iubim mai mult graniţele şi diferenţele decât pe străinul de lângă noi. El, Stăpânul tuturor a pus în fiecare, străin sau băştinaş, apropiat sau îndepărtat, chipul Său iar noi oamenii trebuie să învăţăm să respectăm asta.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

Distribuie:

Minciuni oficiale

by Leave a Comment

(17 februarie, seara – Matei 28 )

În 2000 de ani de creştinism am reuşit să descifrăm puţin din tainele răstignirii, să înţelegem puţin din importanţa ei pentru omenire, deşi despre acest moment am scris şi vom continua să scriem tomuri întregi. Şi mai puţine lucruri înţelegem despre glorioasa dimineaţă a învierii; încă medităm asupra impactului înfrângerii morţii şi biruinţei răsunătoare a vieţii, a robiei care devine roabă şi a păcătosului care de acum este justficat prin jertfa şi măreaţa înviere a lui Isus Cristos.  Nodul amar al tristeţii şi durerii ce ne copleşeşte adesea pe dealul Golgotei lasă loc bucuriei liniştitoare din grădina cimitir a Ierusalimului şi reuşim să ne redescoperim, o dată şi încă o dată, păcătoşii răscumpăraţi prin jertfă.

Două categorii de oameni au luat startul către două noi destine  în acea dimineaţă a Ierusalimului învăluit în ceaţă . Acolo erau soldaţii, oameni simpli şi aflaţi sub ordine, gata oricând să scoată sabia dar şi să petreacă, gata să asculte ordinele dar şi să jefuiască fără milă. Când preoţii le spun să mintă şi îi mituiesc cu sume de bani derizorii ei sunt gata să ia parte la una dintre cele mai groteşti conspiraţii ale istoriei. Da, omul acela înviase şi ei aveau acum nevoie de o minciună care să devină cumunicat de presă oficial, o minciună care să măture sub preş întreaga mizerie a corupţiei şi răstignirii  şi să  ofere oamenilor simpli şi creduli din Israel o poveste în care să creadă. Scorţoşi, bine îmbrăcaţi şi religioşi au chemat bârfitorii de serviciu care au dus vestea furtului de către ucenici până departe semănând în poporul ales o confuzie care încă nu s-a ridicat, deşi vârtejul vremurilor a tot frământat-o.

Minciuni oficiale sunt şi astăzi şi nu putem să îi judecăm prea tare pe cei care le ticluiesc: ei au sisteme de apărat, religii de păstrat şi interese de urmat. Sunt oameni care trăiesc din asta şi care au făcut din răspândirea minciunilor despre creştinism o filosofie de viaţă. Unii dintre ei sunt respectabili, agăţaţi în spatele catedrelor şi bazându-şi teoriile pe cariere academice, alţii sunt scriitori talentaţi care fructifică foamea de senzaţional şi imoralitatea crasă a cititorilor lor.  Preşedinţi de state, şefi de parlamente, directori de televiziuni, vedete şi filosofi, scriitori sau muncitori de pe şantiere au rămas şi astăzi instrumente ilustre ale minciunilor oficiale. Mai grav şi de judecat sunt cei care le cred şi le iau ca pe un somnifer al sufletului, fără nici o întrebare sau cercetare prealabilă. Ei vor continua să mintă dar noi putem rupe cercul printr-un simplu act al credinţei care cercetează.

Pe de altă parte sunt femeile, exponent sugestiv al acuzaţilor, o categorie de oameni înfricoşaţi de turnura luată de evenimentele din ultimele zile. Bărbaţii erau ascunşi prin diverse locuri, fiecare făcându-şi planul cum să se întoarcă la locurile de baştină şi să reia munca de jos. Ei nu au bani să plătească soldaţii şi nici cuvinte potrivite pentru a se apăra. Loviţi din toate părţile, urmăriţi şi adeseori fără nici o speranţă ei primesc în dimineaţa învierii darul nepreţuit al nădejdii care nu piere.

Trăim în permanenţă înconjuraţi de două împărăţii: cea a minciunilor oficiale, a lumii şi sistemului omenesc ce se clatină din toate închieturile dar care ştie cum să îşi păstreze imaginea intactă în timp ce se prăbușește în gol şi Împărăţia Luminii. Această ultimă împărăţie nu are nimic ascuns sub preş sau în mansardă,  o Împărăţiei a adevărului care eliberează şi a bucuriei fără hotar, a speranţei care nu înşeală şi a viitorului asigurat.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

Distribuie:

Sa nu profanezi

by Leave a Comment

(17 februarie, dimineaţa – Leviticul 21-22)

Viaţa poate fi trăită într-o multitudine de moduri:  poate să fie una analizată, studiată şi planificată ori una în rând cu mulţimea sau pur şi simplu una târâtă, fără scopuri bine determinate, fără ţeluri de atins şi speranţe de împlinit. Mijim ochii în această lume în care nu am ales să venim şi încercăm să înţelegem, în decursul anilor, despre ce este vorba, cum se poate trăi, cum să ne raportăm la oameni, la noi înşine şi la tot ceea ce ne înconjoară. Mediul din care provenim, educaţia şi toate elementele exterioare îşi pun amprenta pe noi dar deasupra tuturor Dumnezeu a avut grijă să ne înzestreze cu raţiune astfel încât propriul drum în viaţă să fie, de cele mai multe ori, alegerea noastră.

Învăţăm în timp să acţionam şi la început privim miraţi rezultatele acţiunilor noastre. Ne miră, mici fiind, când vaza împinsă se sparge, degetul pus pe plită doare rău şi minciuna stârneşte supărarea părinţilor. Cu timpul învăţăm că sunt acţiuni cu efecte negative pe care nu trebuie să le mai facem şi că sunt acţiuni care ne aduc avantaje imediate sau de durată. Învăţăm pentru că viaţa este o perpetuă învăţare.

Evreii învăţau şi ei în pustie. Erau campaţi pentru a primi lecţii de la Creatorul Vieţii, lecţii obligatorii pentru viaţă şi care trebuiau păstrate cu sfinţenie. Una dintre lecţiile cu extemporale grele era cea legată de santictatea unor lucruri. Prezenţa lui Dumnezeu în tabără îi sfinţea pe ei şi ceea ce aveau şi de acum încolo trebuiau să se poarte cu grijă în perioada pribegiei lor pentru că ei purtau un nume ce trebuia sfinţit. Dar mai aveau în tabără şi locuri şi lucruri de care trebuiau să se apropie cu sfială şi cu mare grijă. Aşa era locul în care Dumnezeu se prezenta, aşa erau jertfele din tabără şi tot ceea ce Dumnezeu declara sfânt.

Leviticul cuprinde pe aproape toate paginile lui o poruncă pe care societatea noastră a uitat-o aproape cu desăvârşire: “să nu profanezi!”. De multe ori ne raportăm la cele ce ne înconjoară de parcă totul ar fi un dat firesc nouă, totul am putea folosi după bunul plac fără nici o regulă sau restricţie. Uităm adesea că Dumnezeul nostru nu are de a face doar cu viaţa spirituală şi cu biserica ci semnătura Lui se regăseşte în tot ceea ce a lăsat de-a lungul cărării noastre. Putem profana printr-o folosire contrară regulilor scrise de El, prin gândurile sau atitudinile noastre. Putem profana fiinţele în care El şi-a pus chipul şi asemănarea renunţând să le mai privim prin prisma destinului lor veşnic, putem profana tot ceea este bun în viaţa noastră şi care vine de la El printr-o atitudine lipsită de mulţumire şi orientată spre binele vremelnic. “Să nu profanezi!” este o lege valabilă şi astăzi pe care vom încerca să o învăţăm zi de zi.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009


Distribuie:

Loialitate ce rămâne!

by Leave a Comment

(16 februarie, seara – Matei 27:51-66)

Era un om bogat din Arimatea, Iosif, şi el ucenic al Domnului Isus dar care niciodată nu a ieşit în evidenţă, care a urmărit minunile şi învăţăturile Domnului de pe margine, care a fost prezent la crucificare şi a văzut durerea pe care romanii aflaţi sub cârmuirea mai marilor lor o răspândeau. Ştia că această crucificare îi va împrăştia şi înfiora pe ucenicii de aproape şi cunoştea bine durerea pierderii speranţei pe care ei o simţeau. O cunoştea pentru că şi el a văzut în Isus pe Mesia, Răscumpărătorul cel mult aşteptat, Trimisul lui Dumnezeu. Toate speranţele lor, ale lui şi ucenicilor vizibili sau care l-au urmat pe Domnul Isus de departe, erau crucificate acolo.

Iosif  putea să fugă departe de cruce, să îşi şteargă lacrimile şi să îngroape repede toate nădejdile acolo pe dealul Golgotei, să plece şi să uite  acest episod amar din viaţa lui. Putea să scuipe şi să batjocorească în rând cu mulţimea, să se simtă trădat, înşelat şi să-şi renege învăţătorul. Putea să fie deja departe, atent să nu fie urmărit şi gata să nege orice legătură cu cel din Nazaret.

Alege însă ceea ce era mai dificil de făcut, iese dintr-o dată din anonimatul care îl putea proteja şi îşi declară public apartenenţa la cel crucificat. Îl îngroapă pe Domnul Isus în propriul mormânt şi pleacă lăsând să se ştie cine este acela care a intervenit pentru proscrisul din Nazaret. Îşi asumă pericole, trece peste părerea preoţilor şi a mulţimii, se face dator lui Pilat, ignoră chiar şi durerea adâncă din propriul suflet şi rămâne ucenic loial atunci când motive pentru o astfel de loialitate nu mai erau.

Iosif din Arimatea ne învaţă şi astăzi lecţia pe care ne-o preda Habacuc în cartea sa. Chiar dacă toată lumea din jur se prăbuşeşte, lacrimile au izvor nesecat şi dreptatea este un mărgăritar de mare preţ ascuns bine celor ce tânjesc după el,  chiar dacă sărăcia creşte şi cerul rămâne plumburiu şi fără răspuns iar speranţa a murit lăsând loc deznădejdii, omul care Îl urmează pe Cristos rămâne loial şi gata de acţiune. El ştie că dincolo de toate circumstanţe cenuşii ale vieţii stă un Dumnezeu strălucitor!

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

Distribuie:

Garanţiile victoriei!

by Leave a Comment

(16 februarie, dimineaţa – Levitic 19-20)

Veneau din Egipt, popor de sclavi conduşi de un om blând şi cu pretenţia că pentru ei luptă Dumnezeu, zeitate supremă şi deosebit de activă. Priviţi de departe de celelalte naţiuni care îi înconjurau, evreii erau un fel de naţiune ciudată, controversată şi ameninţătoare. Li se urmăreau mişcările, erau păziţi pas cu pas şi fiecare împărat căuta să facă alianţă pentru a se apăra de ei deşi cred că la început nu prea au simţit teama ci chiar s-au distrat pe seama lor. Erau ei mulţi şi poate că au reuşit să îl înfrângă pe Faraon dar iata-i în pustie. Cine să-i conducă cu mână de fier? Cine să organizeze o armată din mulţimea aceea şi cum să îi antreneze? Erau plecaţi de luni bune din Egipt dar nu depăşiseră pustia şi se auzea că au început să moară o parte dintre ei, că există neînţelegeri în tabără şi că Moise, conducătorul lor urca des pe munte şi lipsea mult. În definitiv un popor de sclavi, oricât de mare ar fi acesta rămâne un popor de sclavi.

Ceea ce toate celelalte națiuni nu ştiau era faptul că victoria evreilor nu venea din mărimea sau măiestria armatei, din geniul generalilor care îi conduceau şi nici măcar din nevoia disperată de o ţară, nevoie care îi putea împinge la o luptă pe viaţă şi pe moarte. S-au oprit în pustie nu pentru a organiza neapărat o armată, nici pentru a pune la cale o strategie militară ci pentru a rezolva aspectul ce va decide victoria sau eşecul lor de-a lungul fiecărei bătălii pe care o vor da: relaţia cu Dumnezeu. Armele puteau fi ruginite, strategia putea să aibă lacune şi forţa lor în luptă putea să fie depăşită dar nu aveau voie să pornească spre nici o bătălie fără Dumnezeu ca agent activ. S-au oprit pentru a da la o parte obiceiurile rele, a învăţa raportarea şi închinarea înaintea lui Dumnezeu şi mai ales pentru a înţelege că tot ceea ce fac onorează sau nu Numele lui Dumnezeu între ei. Poate că erau altfel, ciudaţi şi nepotriviţi contextului istoric în care se aflau, nepregătiţi pentru luptele care le stăteau în faţă, cu mentalitate de sclavi şi văduviţi de genii militare cu carieră dar ei aveau ceva ce îi va face de fiecare dată superiori: Numele lui Dumnezeu pe care trebuiau să-L sfinţească în orice circumstanţă.

Luptele vieţii vin; pentru unele suntem pregătiţi, altele ne iau prin surprindere; în cadrul unora ştim cum să acţionam iar în faţa altora credem că singurul lucru de făcut este să capitulăm. Suntem şi noi ca evreii din acele zile, refugiaţi ai lumii noastre, sclavi eliberaţi de jugul aspru al păcatului. Învăţăm cu greu că purtăm, în chipul nostru de lut, nu numai amprenta dumnezeirii ci şi Numele Celui de dincolo de Soare.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

Distribuie: