În jurul crucii

by 1 Comment

(15 februarie, seara – Matei 27:27-50 )

Oricâte cuvinte am căuta şi oricâte fraze am compune, înţelesul ultimelor ore pe care Domnul Isus le-a petrecut în chin ne scapă. Reuşim câteodată să ne imaginăm scenele, adesea ajutaţi de diverse imagini cinematografice foarte plastice, îl vedem căzut sub greutatea crucii, auzim parcă biciul roman cum şuieră şi mulţimile îmbătate de sânge cum se îngrămădesc. Dar importanţa şi semnificaţia acelor ore ne scapa dureros de mult şi oricâte cărţi am scrie tot nu am reuşi să-i înţelegem pe dea-ntregul jertfa şi nu putem măsura magnitutidea momentului şi implicaţiile lui pentru istoria omenirii.

Priviţi la oamenii care s-au adunat buluc în jurul evenimentului de pe străzile Ierusalimului, care îşi ucidea încă o dată prorocii şi refuza cu forţă orice cercetare din partea Stăpânului. Cei de ieri parcă sunt cei de astăzi, cei de atunci parcă se multiplică şi se regăsesc adesea printre noi.

Sunt, pe de o parte, soldaţii romani. Oricât de viteji s-ar fi crezut şi oricât de încercaţi ar fi fost de focul luptei, mulţi dintre ei nu suportau o crucificare dacă nu erau suficient de beţi. Era prea mult şi pentru ei, prea multă cruzime şi prea mult sânge de la un singur om, prea cumplită tortură. Dar odată aflaţi sub însemnul alcoolului slujba ingrată devenea o plăcere ba chiar găseau şi resurse să se distreze copios, să joace zaruri, să se închine în chip de batjocură şi să împartă între ei o pradă săracă. Câţi ca ei şi astăzi! Ascunşi din cauza loviturilor vieţii ei îşi ridică imediat capul cum un succes de moment, o bravură vinovată sau un interes meschin îi îmbată. Pentru cupa de venin dulce al lumii sunt gata să răstignească, să jefuiască şi să batjocorească o dată în plus pe Fiul lui Dumnezeu şi pe răscumpăraţii Lui. Ce tristă amăgire!

Apoi, sunt preoţii şi cărturarii, intriganţii de serviciu ai acelor zile. Ei stau pe margine, cunosc bine mulţimea şi mai ales  subiecţii din ea pe care îi pot folosi în interese proprii, numai buni pentru a face treaba lor murdară. Un cuvânt spus atunci când trebuie, o aluzie potrivită la momentul oportun, o pungă de bani când este absolut necesar şi Cel care nu se potrivea cu ideile lor, Cel care a cunoscut fundamentul  corupt şi a declarat public adânca lor corupţie este deja în drum spre moarte, cu crucea în spate. Cruzimea lor este curată, ei nu se murdăresc cu sânge şi nici nu pot fi găsiţi vinovaţi direcţi dar orice formă ar îmbrăca, cruzimea rămâne cruzime iar o crimele au şi vinovaţi morali. Câţi ca ei şi astăzi! Orice părere ce nu se supune sistemului lor, orice om care nu se încadrează în limitele descrise de ei, orice îndrăzneț care vrea să descopere adevărul este imediat exclus şi trimis către crucificările moderne. Ei sunt curaţi pe dinafară, au ştiut să păstreze imaginea inocenţei dar pe interior poartă vina miilor de crime ai căror autori morali sunt! Au cheile Împărăţiei dar le ţin în seif iar seiful este prăfuit!

Priviţi mulţimea, cea care ieri îl primea pe Învăţătorul călare pe măgăruş şi care acum îl scuipă, batjocoreşte şi insultă. Ei, cei care ieri mâncară din pâinea şi peştii înmulţiţi de El, ei cei care văzură cu ochi lor minuni fără număr şi semne fără tăgadă, ei sunt acum instrumentele torturii, agenţii activi ai preoţiei. Mulţimea de ieri care Îl crucifica pe Prinţul Păcii şi dăruitorul mântuirii a construit apoi ruguri pentru “eretici” în pieţele oraşelor, a mărşăluit în cruciade iar umple astăzi stadioane întregi închinându-se oamenilor, bunăstării şi binelui personal. O mulţime fără păstor, bătută de vântul interesului şi purtată de valul prostiei.

“Sub crucea Ta, Doamne Isuse

Vreau să rămân pe veci plecat

Sa-mi plâng viaţa mea trecută

Şi-amarul negrului păcat


Sub crucea Ta voi pune totul

Şi Ţie-n veci voi fi supus

Plângând voi spune tuturora

Că-atât de bun eşti tu Isus


În noaptea grea şi fără urme

Cărarea Tu-mi vei lumina

Şi oricâte vânturi de vor bate

Voi sta mereu sub crucea Ta!”


Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

Distribuie:

Ochelarii sparţi ai trecutului

by Leave a Comment

(15  februarie, dimineaţa – Leviticul 17-18 )

Încă de la naştere începem să acumulăm informaţii, obiceiuri, stiluri de raportare la viaţă şi la fiecare eveniment pe care îl trăim. Ne uităm atent în jur, analizăm sau nu ceea ce vedem că fac alţii şi adesea ne luăm ca reper obiceiurile lor, ale părinţilor, apropiaţilor, profesorilor, prietenilor şi tuturor celor care capătă ascendent asupra noastră. De câteva zeci de ani media duce o luptă puternică şi adeseori purtată cu arme neconvenţionale pentru a deveni formator de opinie dar şi de obiceiuri; ne sunt servite pe tavă tot felul de vedete, care mai de care mai strălucitoare, care doresc să devină un fel de model pentru tineri şi familii. În cursul orelor fără număr pe care le petrecem în faţa ecranelor, urmărindu-i la diverse evenimente, în diverse situaţii şi emisiuni, nu simţim că încet ei devin reper de la care încercăm să împrumutăm valori, stil de viaţă, atitudini, obiceiuri.

Egiptul avea şi el vedetele lui, adesea strălucitoare şi apreciate la scară largă. Nu ştim exact ce fel de vedete erau; poate că era faraon cu întreaga lui suită, poate că erau prostituatele de la templu sau chiar preoţii ce înfăptuiau diverse ritualuri. Poate că era vraciul din localitatea retrasă a evreului simplu sau chiar acel om cu un renume nu tocmai bun dar care exercita o atracţie deosebită în comunitate. Dumnezeu ştia că cei pe care îi conducea acum prin pustie nu veneau de undeva din neant, fără istorie şi fără să fi fost influenţaţi de ceva. Dumnezeu cunoştea privirea admirativă pe care tânara evreică, sclavă a Egiptului, o trăgea cu coada ochiului atunci când se întâlnea cu “strălucitoarele” fiinţe ale templului; ştia şi gândurile bărbaţilor, şi atitudinile capilor de familie care văzură atâtea ritualuri în ţara robiei lor; şi mai ştia şi că viţelul de aur nu a fost o idee inovatoare, rod al pustiei, ci era o idee importată de acolo, din ţara Egiptului.

Şi pentru că El cunoştea toate aceste lucruri le spune clar şi răspicat că este timpul să renunţe la tot ceea ce au văzut în Egipt, că este vremea să uite ritualurile religioase de acolo, sistemul de închinare din templele păgâne şi obiceiurile ţării aceleia. Ei au acum un Dumnezeu, un propriu sistem religios, propria închinare iar Dumnezeul lor este unul gelos. Vor putea evreii oare să arunce în spatele lor tot ce era vechi şi egiptean şi să se predea în mâna lui Dumnezeu sau generaţia aceasta de oameni este deja una compromisă?

Când Îl cunoaştem pe El adeseori şi noi suntem ca evreii: venim cu o desaga mare de obiceiuri bine împământenite, ritualuri bine puse la punct, păreri, credem noi, bine fundamentate. Tot drumul petrecut până atunci în viaţă am adunat şi pus în spatele noastru ca experienţă şi stil de viaţă. Întâlnirea cu creştinismul ar trebui să ne schimbe dar schimbarea acesta este dificilă, dureroasă pentru că de puţine ori suntem gata să renunţăm la ceea ce deja ştim şi practicăm. În loc să lăsăm ca Biblia să ne înveţe preferăm să o citim prin ochelarii obtuzi ai experienţelor şi obiceiurilor vechi. Adevărul ne face liberi dar câţi sunt dispuşi să îl primească? Când venim la Cristos ar trebui să îngropăm în pustiul vieţii tot ce este vechi şi să ne lăsăm călăuziţi de El, să ne formăm noi obiceiuri, noi principii, noi păreri.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

Distribuie:

Şi eu un Pilat?!

by Leave a Comment

(14 februarie, seara – Matei 27: 1 – 26)

Pilat dispreţuia Iudeea şi ura faptul că ajunsese guvernator în acel colţ uitat de lume dar înţesat de probleme, superstiţii ieftine şi ritualuri pe care pur şi simplu nu le înţelegea. Nu de puţine ori cădea pe gânduri cu privirea în zare plimbându-se aievea pe colinele oraşului etern, răsfăţându-se în elegantele băi publice şi participând la frumoasele evenimente mondene. Dar în politică este ca în viaţă, astăzi sus mâine jos, astăzi preferat iar mâine un ingrat . Împăratul nu îl mai avea la inimă şi acum trebuia să putrezească la marginea imperiului printre aceşti păgâni. Îl mai delecta, din când în când, posibilitatea de a ucide cu sânge rece câţiva dintre evreii veşnic puşi pe harţă, întotdeauna gata de revoltă.

Şi în acea dimineaţa evreii aveau chef de ceartă. Îi aduseră la palat un împricinat pe motive religioase şi cereau cu  neruşinare răstignirea lui cât mai rapidă şi neobrăzaţii îl avertizară că dacă nu făptuieşte repede ce vor ei îl vor acuza de lipsă de prietenie cu Cezarul. Multe dureri de cap îi dădea această palmă de pământ!

Ştia că Isus din Nazaret nu este vinovat, ştia că la mijloc sunt maşinaţii politice şi ştia că îi era în putere să oprească acest complot, doar el era guvernatorul, reprezentantul Cezarului, el avea armatele şi el avea puterea. Iar perfidia acestor acuzatori merita o palmă peste obraz dar… se apropie de Prinţul Salvării şi nu văzu îl El decât un om îmbrăcat într-o haină ruptă şi plină de sânge, cu faţa desfigurată de palmele şi pumnii primiţi. “Eşti Tu Împăratul Iudeilor?” întrebă Pilat cu glas răsunător şi aproape distrat. Ce putea răspunde acest oropsit al sorţii, acest neglijat al zeilor, acest bărbat sărman care nu ştia să se pună bine cu partidele politice din ţara lui. Auzi, împărat… “Da, sunt!” veni răspunsul blând dar care nu lăsa nici o urmă de îndoială. Ce siguranţă în glas! Pilat s-a întors către Isus şi a început să îi turuie toate acuzaţiile pe care le auzise dar nu primi nici un alt răspuns. “Stăpâne, stăpâna mea şi soţia ta îţi transmite să nu ai nimic de a face cu neprihanitul ăsta!” “Pleacă, ieşi afară!” urlă Pilat sătul de Iudeea şi de toate superstiţiile ei. El era bărbat de arme, nu credea în vise.

Îl târî pe Isus la locul de judecată, îl aduse şi pe Baraba şi îi supuse alegerii poporului. Nu-i venea să creadă ce scandau evreii: îl doreau pe criminalul de Baraba în locul Celui despre care auzise de bine. Ce putea face, avea o regiune de condus, ura revoltele, nu mai avea nevoie de alte vorbe rele despre el la Cezar. “Eu sunt nevinovat de sângele neprihănitului acestuia. Treaba voastră!” le strigă spălându-şi cu furie mâinile. Sărmanul Pilat nu ştia că apa nu poate să spele crima şi să înlăture pata de sânge nevinovat de pe sufletul lui.

Îl judecăm pe Pilat dar de câte ori nu suntem în postura lui? Avem puterea, putem decide ce este bine, putem lua apărarea celui care pare slab şi neajutorat, căzut şi fără putere dar propriile interese, propria imagine şi avantajele tăcerii sunt mult mai atrăgătoare. Decidem să rămânem ascunşi, să plecăm şi să pasăm decizia ajutorului în mâinile altuia în timp ce pe mâinele noastre apa spălării încă nu s-a uscat.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

Distribuie:

Sărbătorile cărării

by 1 Comment

(14 februarie, dimineaţa – Leviticul 15-16)

Calendarul fiecărie naţiuni este presărat cu date trecute cu roşu, date ale sărbătorilor legale în care, cu mic cu mare, toată suflarea se gândeşte la semnificaţia sărbătorii, rememorează fapte măreţe din trecut sau îşi celebrează eroii.  Aşa ar trebui să fie, deşi dezvoltarea fără precedent a individualismului şi a santictăţii vieţii personale în detrimentul celei colective determină doar bucuria unei date libere, a unei zile de odihnă, închinată şi ea pe altarul bunei dispoziţii personale.

Evreii aveau şi ei sărbători specificie. Alături de toate celelalte reguli pe care le primesc în pustie ei sunt învăţaţi ca din timp în timp să se oprească şi să îşi aducă aminte de momente victorioase sau cruciale ale istoriei lor. Spre deosebire de celelalte naţiuni, israeliţii îşi bazau întrega fiinţă naţională pe Dumnezeu şi acţiunile Lui printre ei. Priviţi la poeziile lor (psalmii) – dacă multe dintre naţiunile cunoscute de noi celebrează în versuri măiestre dragostea, vitejia, patriotismul, evreii au compus pentru a-L slăvi pe El. Priviţi la istoria lor care deşi de multe ori arată depravarea umană, are un fir central,  cel al acţiunilor lui Dumnezeu. Acelaşi principiu se aplică şi sărbătorilor; fiecare sărbătoare evreiască Îl are în centru pe Dumnezeu şi este o reamintire a lucrărilor puternice pe care Creatorul le-a făcut printre ei, pentru ei.

Cea mai importantă sărbătoare a evreilor era Ziua Ispăşirii (Yom Kippur) când marele preot intra în Sfânta Sfintelor cu sângele jertfei pentru a face ispăşire pentru el însuşi şi pentru popor.  Deşi ziua aceasta era parte integrantă a Sărbătorilor lui Iehova, ea era una dedicată sobrietăţii, postului şi penintenţei. Era modul prin care ei îşi aminteau în fiecare an că au nevoie de ispăşire, de izbăvire de sub semnul morţii pe care păcatul lor, al familiei, al naţiunii îl aducea asupra lor.

Dincolo de sărbătorile naţiunii în care trăim şi pe care le respectăm, dincolo chiar şi de sărbătorile religioase de peste an, fiecare dintre noi avem încercuite în calendarele personale date importante, cu un iz aparte pentru noi. Poate că sunt zilele de  naştere ale celor apropiaţi, poate că este data căsătoriei, a unui mare succes sau a unui moment foarte trist. Pietre de aducere aminte pe cărarea noastră, întâmpinate cu strigăte de bucurie sau cu haine cernite, aceste sărbători sau comemorări sunt o piedică în calea prafului uitării. Alături de ele cred că în calendarul fiecărui om scăldat în har se regăsesc numeroase date care poartă însemnul regal al Marelui Împărat. Sunt momente în care El s-a atins de noi într-un mod determinant pentru viitor, zile de ispăşire sau de izbăvire, zile în care Marea Roşie a vieţii noastre s-a despicat lăsându-ne să trecem, zidurile Ierihonului au căzut şi ne-am întâlnirii cu Cel Crucificat. De la evrei învăţăm pilda lor; nu vom lăsa să se aştearnă praful peste lucrările Lui din viaţa noastră, vom nota fiecare semn al paşilor Lui şi îi vom celebra fiecare acţiune.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

Distribuie:

Noi, cei din noapte

by 2 Comments

(13 februarie, seara – Matei 26: 51-75)

Sunt nopți care parcă nu se mai termină, nopţi în care minutele par zile, orele par ani iar tenebrele te învăluie din toate părțile căpătând chip de monștri. Sunt nopţi în care speranţa se stinge, luptele devin abisale, puterile scad vertiginos şi sarcinile devin tot mai grele. În astfel de nopţi învăţăm să preţuim dimineaţa, ne îndrăgostim de lumină şi devenim admiratori înfocaţi ai oricărei prezenţe umane alături de noi, recunoscători pentru orice sprijin, oricât de mic.

În liniştea şi buna învoire din încăperea în care ucenicii serbau cina, nimic nu părea să anunţa o astfel de noapte. Ritualurile pe care Învăţătorul le făcea erau pline de mister … dar poate că mâine. şi ei ucenicii, vor înţelege tot de la El, despre ce era vorba. Învăţătorul le vorbea şi de trădare: dar care dintre ei să fie? Şi apoi, ce trădare să fie aceea, doar ei nu aveau nimic de ascuns, totul făcuseră în văzul lumii, întotdeauna erau pe uliţă, niciodată departe de oameni. Dacă vinde cineva, fie şi retrasul Iuda, cum să o facă, de ce şi cui? Au cântat cântarea, au ieşit la locul de odihnă şi au fost rugaţi să vegheze cu Domnul Isus dar nici atunci nici unul dintre ei nu pricepuse. Ochii le erau grei şi au adormit.

“Plecăciune, Învăţătorule!” zise Iuda înconjurat de soldaţi înarmaţi, slujitori ai preoţimii cu torţe şi numeroşi indivizi cu bâte. Sărutul lui rece a dat startul uneia dintre cele mai cunplite nopţi cunoscute de umanitate. Mântuitorul i-a întâmpinat paşnic şi s-a lăsat dus. A fost singurul care a controlat, ascuns şi tăcut, noaptea; nimic nu L-a luat prin surpindere. Ştia că venise la ai Săi dar ei l-au respins. Trăia această respingere şi era gata să-şi dea viaţa răscumpărare pentru mulţi; ceasul lui Dumnezeu bătuse şi timpul mântuirii era aproape.

Noaptea aceea va descoperi aspecte ascunse bine în sufletele celor din jur, aspecte ce trebuiau să iasă la iveală. Priviţi la Marele Preot, el, mândria lui Israel, reprezentantul lui Dumnezeu stă şi ascultă la ceas târziu mărturiile oamenilor de nimic doar cu speranţa că va putea să găsească una suficient de bună pentru a-i distruge inamicul. Noaptea aceea va dovedi preoţia lui Israel coruptă, gata să plăteacă vânzători, să se asocieze cu trădători şi să îşi bazeze judecata pe oameni fără valoare.

Noaptea îl va frânge pe impulsivul Petru. El, cel gata să meargă până la moarte cu Mântuitorul, cel gata să păşească pe ape plin de credinţă şi să spună lucruri pe care numai Duhul i le putea descoperi, el este acum înfrânt, capitulează în faţa slujincelor şi dimineaţa îl va găsi înecat în lacrimi.

O, Iuda! Noaptea se arăta promiţătoare: 30 de arginţi formau o sumă frumuşică şi cu ei recupera o parte din timpul pierdut cu Isus din Nazaret. Afundat în noapte, pribegind pe străzile tăcute ca un mormânt ale Ierusalimului, cântărea banii în palmă şi nu putea să îşi şteargă din minte imaginea plină de dragoste a Domnului Isus. Erau  prea puţini bani, prea mult făcuse, poate că El era Mesia, poate că se înşelase…noaptea îl va frânge definitiv.

Astfel de nopţi nu ne ocolesc nici pe noi, ele vin pe nepregătite, apar la orizont şi se năpustesc asupra noastră ca un taifun. Atunci este vremea potrivită să ne ascuţim simţurile şi să ne urmărim pentru că acele nopţi au darul să aducă la iveală ce este ascuns bine în noi, niciodată recunoscut, întotdeauna învelit. În timp de zi, printre succese şi speranţe, imaginea ştim să ne-o creionăm bine, luăm dintr-o parte şi punem în alta, ne studiem vorbirea şi potrivim atitudinea. În noapte însă suntem noi, cei adevăraţi, cei care avem nevoie de îndreptare, de mântuire şi eliberare, noi, cei la care Domnul Isus se gândea în noaptea grea din Ierusalimul Iudeii.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

Distribuie:

Vindecarea leprei

by Leave a Comment

(13 februarie, dimineaţa – Leviticul 14)

Lepra era pe vremea aceea o boală gravă ce te excludea din comunitate şi te făcea neplăcut cunoscuţilor, apropiaţilor şi chiar ţie însuşi. A rămas una dintre bolile cu care nu vrem să avem de a face; deşi cunoaștem tratamentul, încă există  până şi în ţarile dezvoltate, leprozerii, lagăre ale bolnavilor de lepră, locuri în care moartea vine la fel de greu ca zâmbetul dar al cărei miros este simţit în fiecare zi.

Ştim că păcatul este privit adeseori în Sfânta Scriptură drept o lepră a sufletului, boală de care suferă acut lumea noastră transformată parcă într-o extinsă leprozerie. Păcatul nu aduce zâmbet ci doar rânjet încurajat de strălucire artificială, nu cunoaşte speranţa ci doar  distracţia zilei de astăzi şi pierzania celei de mâine. Păcatosul miroase a moarte dar  speră că nu va învăţa să moară niciodată. Păcatul distruge relaţiile cu cei apropiaţi, cunoscuţi şi iubiţi şi lasă în loc singurătatea şi amici doar in vremuri bune.

Dar chiar şi  pentru aceast tip de lepră există vindecare. Milioane, sute de milioane de oameni au cunoscut reabilitarea prin sângele lui Cristos. Câte lacrimi de bucurie, ce speranţe fără hotar, ce sentiment de împlinire şi râuri de viaţă s-au revărsat atunci. Descopereau dintr-o dată o familie mare din care şi ei făceau parte, o familie în care Tată era însuşi Dumnezeu.

Priviţi îndeaproape la Levitic 14! Mulţi puteau pretinde vindecarea de lepră pentru că aşa aveau acces în tabără şi recăpătarea drepturilor dar vindecarea adevărata trebuia certificată de preot care urma, la rândul lui, anumite prescripţii clare. Câţi nu pretind astăzi vindecarea de lepra păcatului dar refuză să se arate preotului? Vindecarea de lepra aceasta nu doar se proclamă, nu se strigă de pe zidurile cetăţii şi nu se face din ea o legitimaţie către câştiguri imediate, ea se certifică şi se trăieşte zi de zi cu dragoste pentru Cel ce a făcut posibilă curăţirea.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009.

Distribuie:

Pricinile de poticnire

by Leave a Comment

(12 februarie, seara – Matei 26:26-50)

Pricinile de poticnire sunt piedicile pe care le întâlnim de-a lungul cărării. Sunt peste tot presărate, la dreapta şi stânga, în faţă şi în spate, în trecut, prezent şi viitor; pe unele le remarcăm de departe şi le ocolim cu mare grijă, altele sunt bine ascunse şi se ivesc neaşteptat, lăsându-ne adeseori fără replică. Sunt şi din acelea care îşi îndeplinesc menirea şi le vedem în întreaga lor putere abia după ce ne ridicăm, plini de praf, cu haina ruptă şi obrazul roşu de mânie, indignare şi ruşine. Pentru unii creştini aceste pricini de poticnire trebuie să fie adevăraţi munţi crescuţi în cale pentru a putea să îi împiedice, alţii mai slabi sau mai sensibili se împiedică şi de o scamă.

Trăim de multe ori cu impresia că aceste piedici sunt făcute din oameni care înadins vin şi ne supără, ne atacă în acel domeniu slab, ne ispitesc cu acele lucruri la care am renunţat de dragul Domnului. “Oamenii piedică” sunt peste tot, unii păgâni de-a binelea care rânjesc atunci când piedica le-a reuşit, dar  alţii sunt creştini de-ai noştri care pur şi simplu îşi permit să trăiască altfel decât considerăm noi că este bine, să se îmbrace, mănânce, cânte, iubească pe Domnul într-un mod pe care nu îl putem înghiţi. Şi ei ne sunt cele mai mari piedici, ei şi felul lor de a interpreta Scriptura. O, de-ar fi pe cale numai oameni care să ne semene, credincioşi care să se supună aceloraşi dogme.

Dar evanghelistul Matei ne suprinde din nou prin relatările lui. Era noapte grea în grădina Ghetsimani, noapte încărcată de semnificaţii ce şi acum ne scapă. Din cina cea de taină ucenicii au priceput puţine dar erau deja obişnuiţi să tacă atunci când simţeau că situaţiile îi depăşesc. Şi mai puţine au priceput din cuvintele Învăţătorului dar iar au tăcut până când Acesta va anunţa că noaptea va aduce un eveniment al poticnirii care Îl va avea drept piedica tocmai pe El. “Cum? Ei nu, nu au găsit şi nu vor găsi în El niciodată o pricină de poticnire, de judecată. Ei merg până la moarte alături de El”… dar noaptea abia începută era lungă şi plină de surprize.

S-au poticnit în El şi chiar au căzut. Unii au fugit departe iar alţii au uitat dintr-o dată cei trei ani şi jumătate. Ştia Domnul Isus aşteptările lor, cunoştea opiniile lor şi chiar dacă tăceau ştia că nu sunt de acord cu El, că nu vor un Mesia al jertfei, al crucii, că au băut din pahar la cină dar că sângele legământului încă îl refuzau. De fapt opiniile, părerile şi prejudecăţile lor îi vor pune pe fugă, lăsându-L singur în mijlocul lupilor. Nu le spune că vor fi laşi, că îl vor trăda, că se vor ascunde pe unde vor apuca ci, în nemărginita-I milă, îşi ia asupra Lui întreaga vină şi le spune că sursa căderii lor va fi El şi jertfa Lui şi nu părerile lor limitate despre Mesia.

De câte ori în şiragul zilelor nu ne-am împiedicat de unul sau altul, nu am văzut pe altcineva vinovat de căderea noastra, nu am judecat pe toţi cei ce ne erau diferiţi în loc să ne recunoaştem noi cei slabi, imaturi, furaţi de propriile dogme, batjocoriţi şi trântiţi de propriile preconcepţii. Princinile de poticnire pot fi multe dar de cele mai multe ori în ele mă recunosc vinovat eu. De prea multe ori mi-am fost un punct de cădere, o piatră pe cale, un laţ pentru credinţă.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009.

Distribuie:

În tabăra leproşilor

by 1 Comment

(12 februarie, dimineaţa – Leviticul 13)

2.000.000 de oameni în pustie, copii şi bătrâni, săraci şi bogaţi, bărbaţi şi femei, bolnavi şi sănătoşi. Riscul ca una dintre bolile transmisibile ale acelor vremuri (lepra) să se extindă şi să decimeze poporul înainte de a vedea ţara promisă era imens. Câteva cazuri netratate şi nesupravegheate puteau să producă mai mult rău decât armatele popoarelor înfricoşate care îi urmăreau pas cu pas.

Dar legea lui Dumnezeu a avut întotdeauna ca obiectiv apărarea individului şi a comunităţii alese. Respectarea legilor primite era viaţă, chiar şi în sensul ei biologic şi extrem de pragmatic. Nerespectarea indicaţiilor era periculoasă nu numai pentru individ ci şi pentru comunitatea întreagă.

Da, oamenii se îmbolnăvesc; li se întâmpla şi atunci, li se întâmplă şi astăzi şi li se va întâmpla cât va mai exista un pământ al pribegiei, independent de sfaturile nutriţioniştilor, reţinerile prescrise de medici sau atenţiei individului. Bolile vin uneori după multe semne de avertizare pe care noi le ignorăm, alteori după perioade de eforturi şi neatenţii prelungite dar câteodată şi fără nici un anunţ prealabil, pe nepusă masă, parcă din neant. Aşa este în lumea noastră pervertită; încercăm să ne ţinem viaţa cât mai departe de punctul debarcării şi trupul cât mai departe de durere dar inevitabilul se va întâmpla.

Am tinde să credem însă că în poporul ales, cel care Îl are pe Dumnezeu permanent prezent, care este condus de Moise, slujit de Aaron, poporul chivotului legământului, al promisiunilor şi răscumpărării, lucrurile trebuie să stea altfel. Doar nu există boală care să îl ia prin surprindere pe Dumnezeu, slăbiciune la care El să nu aibă medicament, rană pentru care să nu aibă balsam vindecător. “Lepră în tabără? Să fie vindecaţi toţi!… şi au fost vindecaţi!” ne-ar plăcea să citim în Leviticul 13. Aşa am găsi şi noi un suport mai solid la edificiul şubred al vindecării în care credem plini de noi şi de drag de pământ. Dar nu, Leviticul ne prezintă un Dumnezeu care cunoaşte bolile, simptomatica fiecăreia, care instruieşte preotul şi care ia hotărâri fără să intervină miraculos decât rareori.

Tabăra evreilor avea la periferie un loc al leproşilor, loc de chin  şi izolare. Pe leproşi îi mai vedeai şi la cort, şi pe uliţele prăfuite, printre corturi, întotdeauna în zdrenţe şi cu capul plecat şi barba acoperită, întotdeauna gata să strige “necurat, necurat!”. Cred că erau deranjanţi pentru evreii sănătoşi care le vedeau tabăra de departe, se întâlneau cu ei şi ştiau că viaţa poate să coboare până acolo şi poate chiar mai adânc iar mâine putea să fie rândul lor.

Locul leproşilor există şi astăzi afară din tabăra noastră, cea a sănătoşilor. Este locul cancerului, virusului HIV şi multor altor boli pe care nici nu îndrăznim să le rostim. Este neconfortabil să ne gândim la ei, îi izolăm în timp şi îi cercetăm cu inima împărţită deşi ei sunt cei care ne vorbesc cel mai tare despre perisabilitatea vieţii şi enormităţile pe care le spunem adesea în rugăciune. Se lasă şi astăzi motivaţi de discursul vindecării pe care îl rostim cu aplomb, cred şi azi cu ochii în lacrimi şi cu forţă, fiecare îşi mai adună, în bisericile noastre, cioburile de speranţă din cotloanele inimii. Iar Dumnezeu face ce a făcut şi atunci: uneori vindecă, ascuns şi tăcut, dar de cele mai multe ori aşteaptă în veşnicia fără lacrimi.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009.

Distribuie:

Iuda cel dezamagit

by Leave a Comment

(11 februarie, seara – Matei 26:1-25)

Erau aproape trei ani şi jumătate de când îl urma pe acest Isus, ani frumoşi şi grei; au fost anii în care a renunţat la ceea ce făcea pentru supravieţuire, la lucrul şi planurile sale şi l-a urmat pe predicatorul carismatic din Nazaret. A crezut  la început în cuvintele Sale, îi plăceau predicile pline de putere, sfaturile pline de compasiune. Iar minunile care se înfăptuiau prin El  păreau să aducă vântul schimbării peste ţara oprimată a evreilor.

Au fost ani pe care i-a trăit cu sufletul la gură în fiecare moment aşteptând ca Isus Cristos să se decidă să-şi ia în serios rolul de Mesia şi să cucerească Ierusalimul şi independenţa fiecăruia dintre ei. Nu s-a supărat nici că Petru şi alţi vreo câţiva erau mai iubiţi şi mai băgaţi în seamă şi nici măcar că de fiecare dată îşi înghiţea cuvintele pentru că alţii erau mai guralivi decât el. Aştepta în tăcere dar în ultima vreme Îl auzea tot mai des pe Învăţător  vorbind despre moartea Sa. Mai avea oare motive să spere? Spargerea vasului de alabastru pe picioarele lui Isus de către acea necugetată femeie a fost picătura care a umplut paharul. Şi odată plin, Iuda l-a băut până la fund.

Nu ştim de ce a decis să-L vândă pe Fiul Omului. Poate că aşa a crezut că va reuşi să-l determine pe Isus să acţioneze precum Mesia mult aşteptat de el şi întreaga naţiune.  Poate că pur şi simplu nu L-a mai văzut drept Mesia şi atunci a hotărât să termine cu El şi cu speranţele oarbe pe care şi le pusese.

Nu cred că în acea noapte a tenebrelor, alunecând pe lângă ziduri, Iuda s-a dus să-L vândă pe Cristos la porunca Acestuia din urmă, ca un exemplu de ascultare dureroasă (ideea centrală a evangheliei după Iuda).  Cred însă că Iuda a fost dezamăgit crunt de Domnul Isus. Atunci când a auzit chemarea Domnului a venit şi a adus cu el un bagaj întreg de aşteptări, dorinţe, planuri şi scopuri pe care el, Iuda, le considera demne de a fi împlinite şi pe care acum trebuia să le uite.

Auzim adesea că Domnul Isus nu a dezamăgit niciodată pe nimeni. Nu este adevărat, fiecare generaţie şi cred că fiecare biserică a avut şi va avea oameni care vor pleca din faţa Domnului dezamăgiţi. Au crezut că vor fi vindecaţi, eliberaţi, împliniţi şi fericiţi şi când toate acestea se dovedesc mai greu de atins decât au sperat iniţial, nodul amar al multora îi va determina să vândă totul pe cei 30 de arginţi ai lumii.  Credinţa nu este combustibilul propriilor dorinţe, jertfa şi învierea Lui nu sunt bazele fericirii noastre vremelnice, spiritualitatea nu este raiul împlinirii noastre ca pământeni.

Faca-mi-se-ntotdeauna,  dupa sfantul Tau Cuvant,
Chiar de-ar fi sa-mi cada toate,  planurile la pamant.

Gandul Tau sa se-mplineasca  nestirbit in mine-oricand,
Chiar de-ar fi sa se darame, tot ce mi-am zidit in gand.

Voia Ta sa se inalte  ca stapan in viata mea,
Si-n farame sparge-mi voia,  Printr-o lovitura grea.

Rugaciunea asta, Doamne, Tu sa mi-o asculti mereu,
Iar de-ar fi s-o schimb vreodata, n-asculta de gandul meu!


Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009.

Distribuie:

Sfinţenia – o practică zilnică

by Leave a Comment

(11 februarie, dimineaţa – Leviticul 11-12)

Fiecare evreu din tabără ştia că are de a face cu un Dumnezeu caracterizat de sfinţenie. Probabil că nu ştiau ei prea bine ce înseamnă această sfinţenie, nu aveau termeni de comparaţie foarte proeminenţi. Faraon, cu toate hainele lui scumpe, cu machiajul sofisticat şi cu grandomania cu care facea fiecare lucru, cu piramidele şi cultul morţilor aşa de bine pus la punct, nu era un exemplu de sfinţenie, cel puţin nu una asemănătoare celei propovăduită şi explicată de Moise. Nu au fost un exemplu puternic nici preoţii, preotesele, vracii şi vrăjitorii din Egipt. Ritualurile lor nu se sfârşeau cu acte ce ar fi fost acceptate acum în tabăra din pustie şi de multe ori fuseseră văzuţi cum îţi schimbă comportamentul şi principiile în funcţie de vântul interesului.

În tabără sfinţenia era altceva, cu mult mai presus de ceea ce au văzut ei în Egipt. Preoţii, ca reprezentanţi ai lui Dumnezeu, trăiau o sfinţenie zilnică. Orice abatere era pedepsită aspru şi au fost şocaţi şi înspăimântaţi să-i vadă pe Nadab şi Abihu târâţi afară din tabără doar din cauza unui foc străin adus pe altar.  Parcă mai ieri toţi băură din ceasca cu apă şi cenuşă pentru că au îndrăznit să-şi facă un idol şi să petreacă în jurul lui. Nu era de joacă cu această sfinţenie, fiecare zi petrecută în afara ei era o zi pe muchea cuţitului, pe marginea prăpastiei.

Încet evreii aveau să afle ce este şi cum se trăieşte cu sfinţenia. Înţelegeau în fiecare zi că a fi sfânt înseamnă a fi pus deoparte, a fi diferit dar nu după reguli proprii ci după prescripţiile lui Dumnezeu. Din fiecare eveniment în care erau protagonişti sau doar spectatori ei înţelegeau că sfinţenia te ţine departe de mânia aprinsă a lui Dumnezeu, te face părtaş activ al marii familii ce deţinea promisiunile.  Sfinţenia se trăia în tabără, lipsa ei era un motiv de separare dureroasă şi de locuire în afara taberei, ostracizat, îndepărtat, privit de întreaga comunitate drept rău şi neavenit.

Şi mai aflau ceva evreii: sfinţenia însemna sănătatea trupului şi a minţii. Erau învăţaţi să nu se atingă de anumite animale a căror carne le-ar fi creat probleme, ştiau că trebuie să îşi ferească lucrurile şi trupurile de animale moarte şi că trebuie să fie cu mult mai atenţi atunci când trec prin etape ce pot aduce boli asupra întregii familii.

Articolele de ziar, buletinele de ştiri, evenimentele din stradă, spitalele şi judecătoriile ne spun că trăim într-o lume ce ar trebui dusă la azil şi pusă în cămaşă de forţă, o lume ce înnebuneşte în fiecare zi mai mult. Motivul alienării societăţii noastre este acelaşi, neschimbat de veacuri: lipsa unei sfinţenii trăită  zilnic. Sfinţenia nu numai că ne apropie de Dumnezeu, dar ne asigură şi o modalitate sănătoasă de a trăi. Sfinţenia este cheia unei vieţuirii în armonie cu tot ce ne înconjoară, cu Cerul şi cu noi înşine.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009.

Distribuie: