Eu si aproapele meu

by 2 Comments

(14 martie, dimineata – Deuteronom 22-24)

Legea talionului: “Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”, încrâncenările armate şi decimarea popoarelor idolatre din jur precum şi numeroasele istorisiri violente ale Vechiului Testament, îi împinge pe mulţi să creadă că Dumnezeul acestui Vechi Legământ este Unul violent, cu înclinaţii de dictator feroce. Pentru ei imaginea acestui Dumnezeu nu poate să fie sub nici o formă conciliată cu imaginea pe care Noul Testament încearcă să ne-o creioneze.

Istoriile sângeroase ale Vechiului Testament nu pot fi şterse şi nici măcar reinterpretate astfel încât violenţa să pălească şi omorurile cumplite să fie uitate. Ele sunt un tribut adus lumii reale în care omul de rând era simplă “carne de tun” în mâna intereselor, adesea meschine, ale împăraţilor, o lume de care nu reuşim să ne despărţim nici după mii de ani de aşa zis progres. Acele istorii, necosmetizate şi pline de un realism debordant, dovedesc încă o dată Sfânta Scriptură drept  cartea de căpătâi, vrednică de încredere.

Dar oare ce fel de oameni puteau să construiască astfel de împrejurări vitrege, războaiele fără număr şi situaţiile de o încrâncenare rară? Ne putem imagina un israelit tocmai întors dintr-o campanie militară dispus să ajute animalul aproapelui său căzut sub povară? Ne putem imagina o femeie din poporul ales, cu mâinile aspre de muncă, obişnuită să ducă greul familiei şi îngrijorată de nevoile zilnice, returnând valorile găsite pe drum, când nu era decât ea şi Dumnezeu? Putem găsi oare în mijlocul naţiunii, de acum libere şi cu picioarele pe drumul prosperităţii,  dar care mai are încă adânc brăzdate în suflet starea de rob şi lipsa, oameni care să împartă din bunurile lor şi celor lipsiţi, care să se raporteze cu bunătate şi căldură la cei care le bat la uşă? Nu, nu putem spera la aşa ceva, istoria prea crudă a umanităţii nu ne dă voie.

Într-un anume sens istoria noastră, a românilor, se aseamănă cu istoria lor. Am trăit decenii bune învăţând ce înseamnă capul plecat şi “cărămizi” făcute fără “paie”. Am fost robi şi dictatorul era tot mai aprig. Dar eliberarea a venit şi ne-am primit înapoi ţara. Sufletele nu ni se vindecară total când am aflat ce uşor poţi să ai acces la lucruri pe care altădată nici cele mai cutezătoare vise nu le puteau născoci.  Am învăţat să gustăm din plin din “a avea” şi am uitat repede “sa fim”.  Lupta de supravieţuire cruntă pe care o duceam înainte a lăsat loc unei alte lupte, mai acută şi mai pervertită, cea de înavuţire. Pentru a fi câştigători aici am învăţat să nu ne mai uităm nici în dreapta, nici în stânga şi să nu luăm în calcul pe cine zdrobeşte talpa noastră.

Israeliţii puteau cădea şi ei într-o astfel de capcană. Puteau deveni egoişti, corupţi şi de un materialism dezumanizant. Dar acolo era Dumnezeu, Cel care era interesat de soarta animalului căzut sub povară, a străinului lipsit de speranţă şi a semenului care se chinuie lângă noi. Evreii primeau, printre sutele de legi, şi legea dragostei ce se îndreaptă spre aproapele indiferent de coloratura acestuia, a dragostei ce oferea fără să ceară în schimb, căreia îi păsa fără vreun interes şi care se jertfea fără nici un calcul.

România creştină are şi ea nevoie să înveţe rapid una din aceste legi aşa de bine conturate în Noul Testament, deja învechit în sufletul naţiunii. Dimineaţa va veni atunci când vom reuşi să ne desprindem din lanţurile răutăţii şi să ne răpim egoismului descoperindu-i şi considerându-i pe cei din jurul nostru.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

Distribuie:

Ultimele "secunde" ale istoriei

by 3 Comments

(13 martie, seara – Marcu 13:21-37)

Undeva departe, orologiul istoriei bate trist, aproape înţepenit. Bătrânul pământ se adânceşte tot mai mult în bezna de dinaintea dimineţii şi fiecare gâza pare monstru, fiecare copac balaur şi fiecare om, demiurg. Secundele trec încărcate de poveşti; de câţiva ani îndrăznesc să îmi agăţ şi eu povestea de greul ceasornic, alături de povestea ta, a înaintaşilor şi strămoşilor noştri, a fiecărui om. An de an obligăm pământul să poarte povara grea a gândurilor noastre, a vieţii şi cuvintelor şi căutăm cu disperare locul potrivit în care să ne înfigem rădăcinile tot mai adânc în el, pământul blestemelor uitate.

L-am părăsit pe Dumnezeu sau L-am trădat la fiecare răspântie a vieţii, căpătând în schimb cei 30 de arginiţi ai pământului de care nu vrem să ne mai despărţim. Ceasul istoriei bate şi noi ne astupăm urechile pentru că nu am vrea să lăsăm aici case, maşini, cariere şi perete de diplome, familii şi relaţii, visuri febrile şi năzuinţe meschine. Am acceptat cu greu ideea morţii inevitabile dar am alungat-o rapid în sertarul înţepenit al gândurilor ascunse de noi înşine. Dar să acceptăm ideea finalului, terminarea prezentului şi înghiţirea viitorului de Dumnezeul nelimitat de timp, este prea de tot.

Uimiţi, ucenicii urmăreau atent discursul Domnului lor. Îi şocase prin lipsa de atenţie acordată clădirii solemne a Templului despre care afirmase, fără nici o umbră de regret, că nu va mai avea două pietre alăturea. Iar acum le vorbea despre necazuri, unul mai mare decât altul, de schimbări atât de profunde ale realităţii, schimbări în care tot universul va fi antrenat, despre o lume nouă în care vor locui cei aleşi, adunaţi din toate colţurile pământului. Le vorbea dar ei înţelegeau prea puţin; nici noi însă nu am făcut paşi prea mari în înţelegere.

Le vorbea şi despre momentele în care El, iubitorul Învăţător, nu va mai fi cu ei, despre acele momente în care vor ieşi la iveală tot felul de cristoşi care vor vrea atenţia credincioşilor, care vor vrea să cumpere cu minuni şi semne mari adeziunea celor răscumpăraţi. Le vorbea dar realitatea asta le părea departe.

Ceasul însă şi-a urmat cursul şi avertizările de atunci sunt realitatea tristă de astăzi. Cu ochii cârpiţi de somn sau încărcaţi de oboseală mai caut şi astăzi ceasornicul vremurilor. Aş vrea să bată ultima secundă, să încremenească acolo şi să lase adevărata viaţă să îmi inunde sufletul şi să mă poarte la Domnul meu. Prea mulţi cristoşi falşi şi dumnezei de paie încarcă aceste ultime secunde. Prea pline sunt adunările celor care se laudă cu minuni puse în cârcă unui dumnezeu prefabricat ce poate fi luat acasă şi modelat în funcţie de preferinţe. Prea mulţi oameni sinceri dar slabi sunt astăzi răpiţi de vulturii prorociilor false rostite cu aplomb de la amvoane de sticlă sau colibe zdrenţuite; prea mulţi oameni îndrăgostiţi de semne şi minuni, Doamne, şi prea puţin loc în paharul experienţelor pentru întâlnirea cu Tine!

Ascultaţi, sunt ultimele bătăi ale ceasornicului! Ce zic mie, zic tuturor: “Vegheaţi!”

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

Distribuie:

Schimbarea caracterului

by 1 Comment

(13 martie, dimineata – Deuteronom 19-21)

Mulţi creştini se aşteaptă ca odată ce semenul lor s-a convertit, viaţa acestuia să fie complet transformată. În unele aspecte, adesea foarte vizibile, acest lucru este uşor de remarcat şi îndrăznesc să spun uşor de realizat. Se renunţă la anumite obiecte de vestimentaţie şi se adoptă altele, se taie din rădăcini anumite vicii profund vizibile şi se adoptă mersul la biserică, o anumită ţinută morală care se propropovăduieşte la orice colţ. Şi am tinde să credem că împreuna cu viaţa nouă acel om a primit şi caracter nou. Dar toată această fantezie se termină brutal când faci cu noul creştin o milă de drum sau interferezi cumva cu interesele lui.

Printre corturile pline de praf, vecini cu speranţa unei ţări care se lăsa aşteptată dar şi cu depresia călătoriei care parcă nu se mai termina, evreii au învăţat cum să se raporteze la Dumnezeu. Dar aceasta nu era singura lecţie pe care o primeau în pustie. Ştia Dumnezeu că nici jertfele, nici prezenţa Sa în Cortul Întâlnirii (mai târziu Templu), nici sistemul preoţesc şi nici măcar miracolul locuirii într-o ţară pe care ei sclavii au primit-o în dar nu le va schimba radical caracterul. Ştia că de la cădere omul alunecă pe topoganul distrugerilor, al egoismului şi răutăţii şi că de aici nu pot fi salvaţi decât printr-un efort constant şi susţinut de transformare, efort în care partener este El, Creatorul, dar agent activ este omul care va trebui să transpire, să plângă şi să înveţe fiecare literă a alfabetului unui caracter înnoit.

Lecţiile pe care le primesc evreii nu sunt simple şi, vai!, nu au de a face neapărat cu lucruri foarte vizibile, uşor de remarcat şi de aplaudat de ceilalţi. Ascultaţi: un om avea două neveste dar nu iubea decât pe una dintre ele. Copii însă avea de la ambele, şi de la cea iubită şi de la cea ostracizată. Viaţa lui a trecut şi venise momentul în care trebuie să îşi împartă averea iar cel care trebuie să îl moştenească era fiul femeii ce işi plânsese toată viaţa soarta. Credeţi că fiii femeii urâte au fost iubiţi de acest bărbat dezechilibrat? Cu siguranţă nu!  Bărbatul era stăpân în casa lui şi ar fi putut acţiona după bunul plac, ar fi putut asculta şoaptele suave ale femeii iubite şi ar fi putut alunga baiatul ce îi era moştenitor. Putea acţiona cum îl sfâtuia inima şi nu după cum era drept. Dar Dumnezeu trasează o regula clară care şi astăzi ne uimeşte: trece peste sentimentalismul ieftin şi cultivat toată viaţa de acest bărbat şi hotărăşte în favoarea băiatului. De ce aşa? Poate pentru că adevărul se înalţă cu mult mai sus decât simţămintele noastre de moment.

Nu putem împărți viaţa în secvenţe, una a bisericii cu învăţăturile ei, una de la muncă şi alta din familie. Aşa cum nu avem voie să disociem noţiunea de viaţă nouă de schimbarea obligatorie a caracterului. Startul vieţii noi îl primim în dar de la Dumnezeul celei de-a doua şanse dar pârdalnicul de caracter nu se schimbă decât cu trudă şi cu o constantă autocritică în oglinda Cuvântului lui Dumnezeu. Iar această autocritică se face cu  privire la fiecare aspect al vieţii noastre, oricât de mărunt şi neînsemnat ar părea acesta. Oare când vor realiza creştinii că trebuie să aducă în lumina harului până şi felul în care merg pe stradă, se îmbracă, gândesc şi mănâncă, pornirile inimii şi lanţurile relaţiilor, vorbele grele şi privirile pătimaşe şi că Dumnezeu nu poate fi închis în Biserică după fiecare program?

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

Distribuie:

Împăratul şi Cartea

by Leave a Comment

(12 martie, dimineata – Deuteronom 16-18)

Un vechi proverb spune: “Da-i omului puterea si vezi ce face cu ea; atunci vei vedea ce fel de om este”. Sociologii şi psihologii au căzut de acord că puterea corupe iar puterea absolută corupe în mod absolut. Că este aşa o ştim cu toţii. O vedem desluşit în istorie unde nu de puţine ori mase largi de oameni s-au aflat în mâna unui om alienat de beţia puterii. Învăţăm acest adevăr din grădinile lui Nero luminate de torţe umane, în şedinţele de judecată ale inchiziţiei şi în faţa cuptoarelor naziste. De fiecare dată umanitatea s-a apărat stins de mâna rigidă şi puternică a omului care a băut până la fund paharul puterii ajungând sa se considere Demiurg, Dumnezeu sau cel puţin special.

Moise se uită la mulţimea aceea adunată în corturi, cu picioarele biciuite de praf şi frunţile arse de soare şi vede peste ani. Israeliţii formau deja o naţiune puternică, aveau propria armata şi identitate naţională,  economie stabilă şi propriile instituţii. Atunci vor vrea să rupă conducerea teocratică, vor râvni la un împărat şi îl vor avea. Un împărat însemna însă putere concentrată în mâna unui singur om, o putere prea mare pentru ca oricine să o poată purta. Acolo, în pustie, când noţiunea de împărat era prea învăluită în negura istoriei ca ei să poată pricepe ceva, Moise schiţează primele legi pentru împăratul ce avea să vină.

Da, şi împăraţii au reguli şi ele au existat în fiecare naţiune! Unele erau dictate de contextul în care se aflau, altele de tradiţia pe care o moşteneau şi se cerea dusă mai departe. Unele erau reguli impunse de senat sau ceata sfătuitorilor, altele erau strecurate subtil de acei pricepuţi ai vorbelor care ştiau cum să tragă sforile de care îl atârnau pe împărat. Şi israeliţii vor avea astfel de reguli pentru împăraţii lor dar mai presus de tot ce puteau inventa ei era canonul împărătesc fixat de Dumnezeu. Iar regulile lui Dumnezeu trec de superficial şi se adresează acelor aspecte aproape nesemnificative dar care pot să distrugă uşor via împărătească (să nu aibă mulţi cai, să nu crească nesăbuit haremul şi chiar să nu devină un om foarte bogat).

Dar, dintre toate regulile acestea, una mi se pare ciudat de atrăgătoare. I se cerea împăratului să stea la masa unui scrib cu condeiul în mână şi să copie, cuvânt cu cuvânt, Cartea Legii. Trebuia astfel să îşi facă propria carte de care să nu se mai despartă niciodată, la care să se gândească în tot timpul împărăţiei lui şi pe care să o păzească cu sfinţenie. Copia acelei cărţi este garanţia că puterea nu îi va adormi bunul simţ, nu îi va auri imaginea de sine şi nici nu-l va transforma într-un mostru beat de putere.

Cum ar fi dacă am lăsa moştenire copiilor noştri datoria de a copia, o dată în viaţă  Sfânta Carte pentru ei, cuvânt cu cuvânt, propoziţie cu propoziţie? Cum ar fi dacă alături de dorinţa noastră nestrămutată am reuşi să punem propria carte copiată în furtunile problemelor sau oazele bucuriei? Nu ar fi ea pentru noi comoară ascunsă şi mărgăritarul de mare preţ? Nu ar fi ea lumina pe cărare şi scut împotriva pornirilor nebune care pleacă dintr-o inimă cufundată în pământul murdar? Nu ne-am mai teme atunci nici de oamenii corupţi de putere şi nici de puterea însăşi, nu am mai fi transformaţi de mii de ori în chipul experienţelor trecătoare ci doar o dată în chipul dăltuit de Duhul Cărţii în fiecare zi în noi.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

Distribuie:

Legea?…doar dragostea!

by 4 Comments

(11 martie, seara – Marcu 12:28-44)

A venit un cărturar la Domnul Isus, unul dintre acei scribi aşa de obişnuiţi cu textele sacre încât devenise expert în interpretarea lor. Auzise răspunsurile pe care Nazarineanul le dăduse preoţilor şi fariseilor la grelele şi duplicitarele lor întrebări şi rămasese plăcut surprins. Nu oricine putea răspunde aşa de bine vulturilor acelora. A venit şi inima nu îi era aşa de neagră iar în spatele întrebării nu ascunsese cu măiestrie un plan mârşav.  Era un cărturar sincer şi din conversaţia pe care o are cu Domnul Isus bănuiesc că este unul din reprezentanţii teologiei liberale din acea vreme.

“Care este cea dintâi dintre toate poruncile?” pare să fie întrebarea care se afla în agenda fiecărui gânditor al Legii din Israelul ocupat de romani. Se vorbea despre existenţa a 613 porunci în legea mozaică dintre care 365 erau formulate negative  şi 248 pozitiv. Deşi se credea că toate sunt obligatorii, ei presupuneau că există o diferenţă între cele considerate mai grele şi cele considerate mai uşoare şi deseori încercau să rezume toată Legea într-o singură poruncă unificatoare. Dar cum să fie acea poruncă încât să nu lase pe dinafară nici un aspect important al Legii, cum poţi reduce totul la câteva cuvinte uşor de reţinut? Şi de aici discuţiile, unii punând bază pe ritual, alţii pe relaţie (cum este acest cărturar).

Domnul Isus surprinde din nou cu un răspuns la care nimeni nu se aştepta. Putea să includă în această unică poruncă ritualurile şi îndeplinirea lor cu sfinţenie, să sanctifice Sabatul, jertfele şi mai ales darul la Templu subliniind partea nesemnificativă pe care omul o aduce înaintea lui Dumnezeu. Putea să pună bază pe fapte bune, moralitate şi trăire armonioasă şi chiar să sublinieze rolul de iniţiator al lui Dumnezeu în relaţie cu oamenii. Putea să se ţină departe de problemele teologice curente şi chiar să îi judece pe cei care stau să dezbată o problemă teoretică în timp ce mulţimile pier în lipsă de cunoştinţă. Dar El se depărtează puternic de categorisirea poruncilor şi le vorbeşte de atitudinea omului înaintea lui Dumnezeu, despre relaţie şi nu despre reguli arătând că orice relaţie este ţinută în viaţă doar de dragoste.

De câte ori întrebarea cărturarului nu răsună şi în mintea noastră? De câte ori, prinşi în lupta de supravieţuire nu am vrea să categorisim păcatele, legile şi ritualurile pentru a şti fără urmă de îndoială dar şi de raţionament ce avem voie să facem şi ce nu? Sunt mai uşoare ritualurile şi este mai uşor să numeri până şi 613 reguli stricte decât să ştii că minut de minut trebuie să măsori tot ce întâlneşti în balanţa dragostei tale pentru El şi pentru ei, cei mulţi, care te înconjoară.

Ritualurile trec şi regulile se uită. Formele pe care religia le poate îmbrăca se peticesc la fiecare generaţie cu mii de alte concepţii, unele mai hilare decât altele. Iar oamenii se simt bine ştiind că au doar de îndeplinit o regulă, trebuie doar să se ferească de ce este mai înfierat în comunitatea lor. Dar dragostea rămâne pentru a ne însoţi în veşnicie, avocat puternic sau procuror de temut. Ea  păstrează vie relaţia noastră cu Dumnezeu şi cu ceilalţi, este măsura creştinismului din noi şi balanţa fiecărui pas în timpul pribegiei.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

Distribuie:

"… de El să vă alipiţi"

by Leave a Comment

(11 martie, dimineata – Deuteronom 13-15)

Când suntem copii alipirea de oameni ne este un fenomen la îndemână, uşor de realizat. Ne alipim de părinţii noştri atunci când îi privim cu ochii limpezi  şi ne întindem mânuţele către ei zâmbindu-le larg. Ne alipim până şi de străinul trecător prin casa noastră pentru că a ştiut ce să ne aducă, cum să ne ia în braţe sau cu ce să ne impresioneze. Ne alipim uşor chiar  şi de colegii de joacă sau de grădiniţă.

Trecerea timpului, însă, ne fură deschiderea copilăriei. Devenim sceptici în privinţa celorlalţi şi îngăduitori în privinţa noastră. Învăţăm, încet dar sigur, să ne ferim sufletele de rănile prietenilor şi ascuţim săgeţi pentru fiecare vrăjmaş care îndrăzneşte să se arate la orizont. Procesul dureros al dezlipirii pe care l-am trăit uneori a lăsat urme adânci şi cicatrici urâte în sufletele noastre şi de aceea alipirea devine aproape indeziderabilă. Îi preferăm ei, contractul care are stipulate clar condiţiile în care să funcţioneze relaţiile, ce trebuie să dăm şi mai ales ce trebuie să luăm de la celălalt. Uneori îl semnăm (contract prenupţial) dar de cele mai multe ori îl acceptăm tacit încercând să pricepem care sunt limitele în care relaţia respectivă trebuie să funcţioneze. Recunoaştem că am ajuns astfel la o formă bună de compromis dar ştim, fără să vrem să recunoaştem, că am renunţat şi la alipire. Între noi şi celălalt a apărut distanţa, câmpul nimănui măturat de armele fiecăruia.

Evreii şi Dumnezeu aveau o relaţie, o adevărată relaţie. Nu ştiu bine de ce Nemărginitul a luat în braţe mărginirea şi nici măcar nu pot pricepe prea bine cum era să trăieşti în Israelul vremii înconjurat de atâtea evidenţe palpabile ale prezenţei Marelui Sfânt. Ştiu însă că fiecare evidenţă era un pilon al relaţiei pe care Dumnezeu o stabilea cu evreii, relaţie în care paşii apropierii au fost făcuţi de El.

Acum Moise stătea şi le reamintea evenimentele unui trecut nu foarte îndepărtat, evenimente prin care ei au ajuns să priceapă cine este Dumnezeu şi mai ales cum să trăiască  în cadrul relaţiei cu El. Moise ştia că vor veni momente când un om sau altul, călăuzit de interese obscure sau doar de nebunie, va încerca să smulgă poporul din relaţia cu Divinitatea şi îi avertizează apăsat să fie cu luare aminte la ce lasă să pătrundă în casele lor, în urechile şi mai ales în mintea lor.

Am crede că relaţia evreu-Dumnezeu din acele vremuri era bazată pe Lege şi nu cuprindea forme mai calde ale dragostei, aprecierii reciproce şi apropierii benevole. Te năşteai acolo şi trebuia să ai relaţia aceasta sau să fii exclus, să trăieşti după prescripţii sau să fii ucis. Şi acesta este adevărul general. Dar ascultaţi ce spune Moise: “Voi să mergeţi după Domnul, Dumnezeul vostru […] şi de El să vă alipiţi”

Da, exista Legea şi oamenii s-au raportat în fel şi chip la ea. Unii au înţeles-o în termeni armaţi ca pe un cod penal, alţii ca pe o sursă de viaţă, unii au aplicat-o doar altora şi sunt şi din aceeia care au trăit striviţi sub povara ei. Aşa era atunci, aşa este şi acum, în multe locuri. Dar şi atunci şi cu atât mai mult acum ţinta poruncii, a legii este dragostea, alipirea.

Nu te poţi alipi dacă inima nu îţi este deschisă şi cucerită de har. Nu te poţi alipi dacă în minte nu îţi picură, zi de zi, cuvintele Părintelui mângăierilor şi nici atunci când cauţi doar satisfacţie proprie sau  când ai secrete faţă de El. Te alipeşti însă când inima-ţi sfâşiată este cusută cu har, mintea obosită este liniştită cu Cuvintele Vieţii veşnice şi viaţa îţi este luminată de Cel ce dăruieşte lumina.

“… de El să vă alipiţi”

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

Distribuie:

Smochinul blestemat

by 1 Comment

(9 martie, seara – Marcu 11:19-33)

Blestemarea  smochinului care nu avea nici un rod stârneşte şi astăzi controverse. Unii cred că Domnul Isus nu avea nici un drept să acţioneze aşa pentru că nu era vremea roadelor (chiar dacă frunzişul verde abundent era semn cunoscut al prezenţei fructelor timpurii – mugurii care erau comestibili şi care apăreau în Nisan, luna paştelui evreiesc). Alţii cred că a fost un semn de slăbiciune pur umană a Domnului Isus care a blestemat sub efectul puternic al foamei.

Interesant însă este modul în care Marcu alege să amintească  întâmplarea cu smochinul. Putea să o relateze pur şi simplu, cu accent puternic pe acţiune şi în forţă, ca întreaga lui Evanghelie. Putea să cuprindă totul într-un singur cadru, să spună despre căutarea roadelor, blestemarea şi uscarea smochinului într-o singură frază mustind de vitalitate.

Dar Marcu decide să oprească povestirea la jumătate şi să ne  facă martori a unei întâmplări pe care  cu greu o putem  pricepe. Nu era pentru prima dată când Domnul Isus se afla în Ierusalim şi cu siguranţă nu vedea uimit comerţul înfloritor din curtea templului. Mai trecuse pe lângă mesele schimbătorilor de bani şi cred că ştia târgul din staulele curţii Templului: o sumă pentru un miel fără cusur, o monedă pentru un porumbel perfect şi păcatul este curăţit. Se dovedise a fi o afacere bună, templul câştiga, câştigau şi cei cu relaţii la marele preot, câştigau şi oamenii simpli grăbiţi dar în căutare de o împăcare facilă şi rapidă a legii lui Moise.

Nu pot să ştiu exact care au fost resorturile care au determinat acţiunea furibundă a Domnului Isus. Mâna Lui a răsturnat mesele pline de bani, mâna Lui a condus biciul care lovea în dreapta şi stânga, a oprit trecerea călătorilor nepăsători prin curtea Casei Tatălui Său.  Era popular în Ierusalimul acelui an, era plăcut şi apreciat de oameni, era ascultat atunci când predica şi minunile Lui uimeau pe toţi cei care le erau martori.  Ar fi putut să răstoarne o masă şi să o transforme în podium de pe care să ţină o predică fulminantă, ar fi putut face o minune care să îi uimească pe toţi. Şi cu toate astea el preferă biciul, vorbele grele şi acuzatoare, acţiunea violentă.

Întâmplarea cu smochinul ne aduce puţină lumină. Pe pământul pătimirii, în vizită la cei aleşi, era Fiul lui Dumnezeu. Ei nu ştiau şi nici nu erau gata să accepte; ochelarii propriilor păreri erau prea fumurii pentru a le mai permite să vadă realitatea. De departe smochinul (Israel) era verde şi chiar dacă roadele coapte nu îşi aveau vremea atunci, muguri trebuiau să existe. Dar nu erau decât frunze, înveliş, strălucire peste gol, poleială peste putrezire.  De departe Dumnezeu era prezent, ritualurile nu conteneau, jertfele nu se isprăveau, legea era respectată şi literele lui Moise urmate. Dar fructe din care să te hrăneşti nu erau!

Dimineaţa Petru constată cu surprindere că smochinul blestemat s-a uscat. În orele care s-au scurs de la blestemarea lui,  frunzele au căzut, ramurile au îmbătrânit şi târziu şi singur a rămas ceea ce fusese de la început: un smochin fără rod. Blestemul Domnului Isus doar i-a dat jos poleiala şi l-a arătat în adevărata lui lumină, cea de pom înşelător, fără rod şi nefolositor.

Biserica mileniului III îşi continuă ritualurile. Ne este teamă să ne oprim în loc şi să le analizăm.  Tributari pragmatismului am adus piaţa în faţa casei, a sufletului şi a bisericii şi ne schimbăm valorile în funcţie de circumstanţă, ne alegem cu grijă “animalul fără cusur” cu care venim în faţa Domnului şi mai ales a fraţilor. Apoi mergem mai departe. De roade nu putem vorbi dar ce bine că avem frunze multe: haine stălucitoare, clădiri impunătoare, acte de binefacere înfăptuite după reţetar (o dată pe lună sau de două ori) şi programe dese.

Iar orele trec şi frunzele cad, una câte una!

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

Distribuie:

Departe de mulţimi

by Leave a Comment

(8 martie, seara – Marcu 11:1-18)

Călare pe un măgăruş venea Cristos spre Ierusalim. Putea alege un armasar pur sânge îmbrăcat în purpură, putea să stea ţanţoş în şaua lui scumpă şi să privească de acolo cu ochi pătrunzători muritorii de rând care îi ieşeau umili în cale. Iar în mâini putea avea frâie poleite cu aur, la brâu sabie de învingător şi pe cap coif de luptător neînfricat. Putea dar Adevăratul Rege a ales hăruita umilinţă şi nu vremelnica mândrie.

Ierusalimul era în fierbere. Mulţimi din cetatea sfântă dar şi din împrejurimi ieşiră să întâmpine un tâmplar şi în praful drumului ei îşi aşterneau hainele semn al unei bucurii debordante. Cu Cristos pe porţile Ierusalimului intra speranţa. După ani buni de tăcere a Sfântului lui Israel  şi de cristoşi care înşelaseră fiece aşteptare, zidurile bătrânei cetăţi auzeau din nou: “Osana! Binecuvântat este cel ce vine în Numele Domnului!” . Osana, un strigăt deznădăjduit al unui popor înfrânt de prea multe ori de propria nimicnicie; Osana! adică “O, salvează-ne acum!” Aud aievea strigătul lor cântat de mulţimile ce Îl conduceau spre tronul închipuit pe Cel ce le hrănise în pustie.  Şi îi aud parcă şi pe cei ce veneau după măgăruş cântând şi ei acelaşi refren.

O, dacă acest stigăt ar fi fost al unei inimii cucerite de har, străpunse de pocăinţă! Dar strigau cei uimiţi de minuni, marcaţi de vindecări, sătui de păine şi peşte, umiliţi de romani şi frânţi de birul prea greu. Strigau mulţimile şi strigătul lor astăzi cânta “Osana!” şi mâine avea să scuipe “răstigneşte-L!” Strigau şi nu ştiau că tronul îi va fi Crucea şi palatul afară din cetate, pe dealul Căpăţânii.

Şi astăzi mulţimile strigă, şi astăzi taie ramuri de finic şi îşi arunca haina în praful drumului pentru că şi astăzi speranţele oarbe le însufleţesc vorbele. Speranţa unei pâini mai albe, a unei vieţi mai bune sau a unui miracol care oricum întârzie are puterea să dea jos de pe mulţime haina şi să-i smulgă din piept strigăte de bucurie. Orice pentru viaţa de aici, pentru ceva ce putem număra, cântări, măsura. Şi astăzi cristosul nevoilor imediate este aclamat de mulţime iar Cristosul adevărat este hulit şi respins.

Departe de strigătul mulţimii, în linişte şi singurătate, undeva, de-a lungul pribegiei vitrege Cristos mai întâlneşte şi azi oameni. Se apropie şi le vorbeşte despre o mântuire personală şi despre o viaţa în doi: Cristos şi mântuit. Iar afară mulţimea încă strigă după pâine ce nu satură, apă ce nu adapă şi minuni ce nu mântuie.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

Distribuie:

Slujitorii şi robii

by Leave a Comment

(7 martie, seara – Marcu 10:32-52)

Amvonul unei biserici, dincolo de toate valenţele pe care neîndoit le are, este şi o scenă.  O scenă este şi podiumul dirijorului de cor sau fanfară, al liderului de închinare şi vocii numărul unu a bisericii. O scenă este, adeseori, şi locul rugăciunii cu glas tare, al cântecului solo sau al îndemnului la rugăciune, al mărturiei cutremurătoare sau al poeziei care parcă nu se mai termină. Scena cere sacrificii, un comportament ales cu grijă, grimase bine potrivite, priviri cu înţeles şi vorbe drese; scena tinde să confişte pe cel a cărui greutate o suportă cu stoicism, ordonându-i să se comporte după anumite reguli stricte ale imaginii în public.

Dar cel mai nefast efect al scenelor din biserică este falsa impresie de autoritate. Omul doreşte profund ca cineva să îi ia în calcul poziţia şi autoritatea. Priviţi la multitudinea de părinţi care tocmai când ne aflăm în vizită ordonă copiilor lor un spectacol la care aplauzele sunt obligatorii sau la măreţia portarului care păzeşte cu grijă uşa din dos.  Orice centimetru pătrat pe care omul se simte stăpân în ochii celorlalţi îl va determina să se comporte cu o vădită şi usturătoare autoritate, impunându-şi respectul cu o aroganţă greu de înţeles.

Nu ştiu ce au avut în minte cei doi fii ai lui Zebedei, Iacov şi Ioan! Îl urmau îngroziţi pe Domnul Isus neînţelegând prea bine mesajul Lui aşa de acid la adresa bogaţilor, doar în viitoarea împărăţie toţi vor fi bogaţi, nu? Îl ascultau şi parcă aievea auzeau că va fi bătut, scuipat şi omorât, dar ce mai contau toate acestea pentru că la urmă va învia şi împăraţia mult aşteptată avea să înceapă. Şi împărăţia însemna scene, unele dintre ele extrem de respectabile iar în cursa pentru aceste podiumuri Iacov şi Ioan au vrut să fie primii. Cerinţa lor este cerinţa omului care vrea autoritatea cu orice chip fără să se întrebe ce presupune aceasta, convins că odată ajuns acolo îi va fi bine.

Discursul Domnului Isus continuă şi nici ei, nici noi nu îl pricepem încă prea bine. Sunt atâtea scene în biserică, atâtea locuri din care putem primi aplauze, aşa de multe slujbe pe care le putem face în văzul celorlaţi şi în care carisma personală ne îndreaptă  spre o conducere cu mână de fier! Şi cu toate acestea El ne vorbeşte despre slujirea tuturor, despre robie?! Ne place să afirmăm că Dumnezeu are un mod unic de a întoarce scara de valori a lumii dar parcă nu ne-am dori-o aplicată şi în acest context. Am vrea ca adevăraţii lideri ai bisericilor, liderii de închinare sau staff-ul organizaţiilor ce Îi poartă Numele în lume, să fie primiţi cu respect, trataţi cu mare atenţie şi apreciaţi în mod unanim. Dar El ne vorbeşte despre o slujire a tuturora nu de către toţi, despre o slujbă a robilor şi nu despre o domnie a slujitorilor  şi apoi se atinge de ochii unui orb care ajung să cunoască pentru prima dată adevărata lumină.

Amvonul sau podiumul, biroul directorului de organizaţie creştină sau chiar şi diplomele teologice culese de-a lungul vremii ne pot orbi. Ne orbesc tendinţele noastre de control, orogoliile nemăsurate din poziţiile pe care noi le considerăm cheie, aplauzele mulţimii bezmetice sau laudele apropiaţilor profitori. Dar ochii orbi care primesc lumina reuşesc să vadă că Dumnezeu nu are şefi ci slujitori, nu are conducători ci robi, nu are vedete ci doar ispravnici tocmiţi cu ziua la seceriş.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

Distribuie:

Între credinţă şi-ndoială

by Leave a Comment

(4 martie, seara – Marcu 9:1-29)

Ce este credinţa? Un sentiment profund de încredere în ceea ce este promis? O mare încredinţare cu privire la lucrurile ascunse privirilor noastre limitate? Atât şi nimic mai mult? O noţiune filozofică cu largi aplicări în viaţa practică sau un sentiment profund şi analizabil psihologic? Credinţa se poate măsura astfel încât să putem vorbi de credinţă mică şi de credinţă mare? Şi dacă se poate măsura unde şi cum vom găsi o măsură clătinată de credinţă? Credinţa poate trece drept autosugestionare psihică mijlocită de intransigența dogmelor? Pot aplica credinţa în fiecare arie a vieţii mele? Care este diferenţa dintre credinţă şi speranţă sau dintre credinţă şi o mare dorinţă a obţine sau realiza ceva? Putem lega speranţele noastre de Dumnezeu şi să le numim apoi credinţă sau credinţa este ceva diferit cu mult mai mult decât aceastea? Mai lasă credinţa loc îndoielii, fie ea oricât de mică? Mii de întrebări cu privire la credinţă şi tot mai puţine răspunsuri! După 2.000 de ani de creştinism tot nu reuşim foarte bine să definim credinţa, să o înţelegem ca şi concept general separat puternic de propriile opinii subiective.

Ne-ar plăcea să facem risipă din credinţa noastră, să o avem în aşa de mare cantitate încât să mutăm munţii cu ea, să vindecăm bolnavii, să rezolvăm problemele lumii a treia şi să eliminăm fiecare criză din viaţa personală. Ne-ar plăcea să nu ne mai acuze nimeni de lipsă de credinţă atunci când Dumnezeu a ales calea tăcerii în dreptul nostru sau  când rezolvarea nu este ceea ce ne-am fi dorit din toată inima. Ne-ar plăcea să existe plicuri de credinţă instant sau măcar medicamente pe care să le luăm atunci când simţim că singura cale de rezolvare este cea a credinţei. Şi cu toate acestea de multe ori în conjuncturile complicate ale vieţii, în faţa problemelor sau durerilor, a descurajării sau dezastrelor, în suflet nu ne rămâne nici măcar o fărâmă de credinţă, cădem pradă depresiei sau neîncrederii.

A venit la Domnul Isus un om cu fiul său iar cazul lor era unul disperat. Probabil nu a vrut să deranjeze pe Domnul înainte de vreme şi a alergat întâi la ucenici dar aceştia nu au putut face nimic pentru fiul muncit de un duh mut. În faţa Domnului cu blestemul din familia sa, omul nostru se reculege şi vorbeşte cu atenţie.  Cred că experienţa cu ucenicii îi distrusese o parte bună din speranţa cu care se îndreptase către grupul ce înconjura pe Eliberatorul din Nazaret. “Dar dacă poţi face ceva…” şi găsesc aici tristeţea întreagă a sufletului căzut sub greutatea poverii care a aşteptat prea mult pentru o rezolvare ce a întârziat să apară, pentru o soluţie care nu s-a dat găsită.

“Tu zici: “Dacă poţi!”… toate lucrurile sunt cu putinţă celui ce crede” “Da?! toate?! şi eliberarea acestui oropsit?! Atunci cred Doamne, cred din toată inima mea!…” poate am fi strigat noi marcaţi de încărcătura emoţională a momentului. Nu ar fi contat ce este în interiorul nostru, ce simţim sau credem pentru că importantă era eliberarea şi pe ea am fi pus noi accentul şi nu pe credinţă. Dar acest om are un moment de luciditate deprimantă şi rosteşte ceea ce cred că a rămas în istorie adevărata faţă a credinţei pentru omul aflat sub cer: “Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele!”

Ne trăim viaţa între credinţă şi-ndoială şi acest lucru este un adevăr verificat. Oricât de rotund şi bine ar suna discursurile marilor predicatori, oricât de motivaţionale ar fi cărţile marilor oameni ai credinţei ştiu şi ştiu bine că acolo, la uşa dormitorului unui bolnav de cancer sau altă boală incurabilă, în realitatea alertă în care detaliile se schimbă cu rapiditate, în mijlocul bucuriilor efemere sau a lacrimilor de durere, acolo şi pretutindeni altundeva, sufletul meu va fi umbrit de îndoială şi înălţat de credinţă. Nu îmi tăgăduiesc Domnul dar mă îndoiesc cu privire la mine, la viaţa mea şi mai ales cu privire la cantitatea de credinţă pe care am reuşit să o strâng şi risipesc de-a lungul pribegiei mele.

Cred, Doamne! Înlătură-ndoiala mea!

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

Distribuie: