Cine ne preţuieste?

(21 februarie, seara – Marcu 3:1-19)

Istoria a dovedit că noi oamenii ne preţuim puţin între noi. Războaiele care s-au instalat repede pe pământul creat, ura care şi-a făcut perfid culcuş în sufletele multora încă de la început, interesele meschine, unele ascunse, altele purtate la vedere, toate acestea şi multe altele au transformat locuinţa noastră vremelnică într-o piaţă în care oamenii se vând unii pe ceilalţi la preţuri derizorii.

Am avut şi avem încă mulţi conducători de state, regi, principi, preşedinţi, generali şi oameni sus puşi care nu reuşesc să vadă în omul simplu decât carne de tun, mijloace ieftine spre împlinirea scopurilor lor “măreţe”, purtătorii poverilor personale dar mai ales ale domnilor aflaţi în funcţii. Aşa este în viaţa la un anumit nivel, aşa este şi la celălalt. Purtaţi de vântul interesului ce se schimbă repede şi bate cu putere, astăzi suntem prieteni apropiaţi ai cuiva iar mâine uitaţi în gerul amiciţiei stinse; am preţuit puţin, doar până când interesul s-a împlinit, avantajele s-au sfârşit.

Oamenii preţuiesc puţin în ochii altor oameni! Aşa este acum, aşa era şi atunci. M-a sfâşiat scena din Marcu 3:1-6. Era acolo un om cu mâna uscată, un purtător al chipului lui Dumnezeu şi acest lucru îl făcea egalul celorlalţi.  Stătea în mijlocul mulţimii ce îl înconjura şi aude din gura Mântuitorului nu cuvintele vindecări ci o întrebare adresată mulţimii: “Este îngăduit în ziua Sabatului să faci bine sau să faci rău? Să scapi viaţa cuiva sau să o pierzi?” Şi a urmat tăcerea; sabatul sau vindecarea? Grea alegere şi nimeni nu a rostit nici un cuvânt; nu le păsa de mâna uscată a nenorocitului, nici de veniturile probabil mici ale familei lui, nici de durerea zilnică sau de oprobiul din piaţa de unde se alegeau muncitorii. Era mâna lui uscată, era problema lui; ei trebuiau să respecte sabatul. În acest caz tăcerea nu a însemnat confunzie, necunoaştere ci un răspuns foarte clar: noi alegem sabatul, nenorocitul poate să rămâna aşa, mai preţioase sunt dogmele decât el.

Dar chiar dacă ceilalţi au tăcut, Cristos Domnul vorbeşte şi El preţuieşte viaţa acelui nenorocit, îl vindecă asumându-şi inevitabil sfatul murdar de afară prin care fariseii şi irodianii au hotărât să Îl piardă. El preţuieşte oamenii! O dovedeşte crucea, o dovedesc promisiunile şi răscumpărarea, ajutorul în vreme de nevoi şi prezenţa-I binecuvântată de care nu suntem lipsiţi. Preţuim mult în ochii Tatălui: nu treizeci de arginţi, un blid de linte, o palmă de pământ sau un scaun mai înalt ci atât de mult încât şi-a trimis Fiul să moară pentru a ne răscumpăra pentru Sine!

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

Unitatea trupului

Consideraţii generale Numeri

Numeri este cartea pribegiei, o istorie de primă mână, scrisă cu condeiul prăfuit dar ascuţit al pustiei, printre multe evenimente pline de învăţătură, marcante pentru israeliţii dar şi pentru noi. Numele de Numeri provine de la denumirea cărţii în Septuaginta (Arithmoi) şi are legătură cu recensământul descris în capitoul 1 şi 26. O denumire mai exactă este cea acceptată de tradiţia evreiască – Bemidbar şi care se traduce prin În pustiu.

În Numeri 1 până la 10:10 poporul tăbărăeşte în pustia Sinai şi stă în clasă avându-L ca Educator pe Dumnezeu. Primeşte cu greu învăţătura care îi va face liberi iar în Numeri 10:11 norul slavei lui Dumnezeu se ridică şi evreii  pleacă într-o pribegie amară de 39 de ani. O generaţie întreagă va pieri până când poporul va fi pregătit şi din punct de vedere psihic să intre în ţara promisă, tară la ale cărei porţi îl găsim în Numeri 22.

(21 februarie, dimineata – Numeri 1-2 )

Pustia Sinai va transforma, sub focul aspru al învăţăturilor, binecuvântărilor şi blestemelor, pe evrei din naţiune de scalvi, fără perspectivă şi putere într-un adevărat popor, naţiune cu istorie, armată, organisme interne şi viitor promiţător.

asezarea-taberii12 treburi mici, fiecare cu trecutul său dar şi cu promisiuni care se întind până departe în istorie, acolo la patul lui Iacov din Egiptul mâniei. 12 triburi, fiecare cu steag şi cu dorinţa de a cuceri o ţară care să fie numai a lor, o bucată de pământ pe care să fie stăpâni. 12 triburi adunate sub aceeaşi mână blândă, a lui Moise şi sub aceeaşi conducere strălucită a lui Dumnezeu. 12 triburi, un singur ţel, un singur gând, o singură forţă, exemplu de disciplină,  conduită şi unitate frăţească. Priviţi felul în care sunt aşezaţi: fiecare la locul lui, fiecare gata să îşi apere poziţia dar şi să lupte pentru binele întregii tabere. Iar cortul este în mijlocul lor, obiect de preţ apărat cu toată dedicarea.

De la israeliţi învăţăm încă o dată pilda lor, o pildă a unităţii care aduce progres şi cucerirea ţării promise. Suntem, în cadrul creştinismului, fiecare aşezat în tabără după cum l-a tăiat capul, fiecare se mută unde vrea şi face ce vrea. Atunci când “cortul” din mijlocul nostru este atacat cei mai mulţi dau bir cu fugiţii sau fac pact cu tăcerea. Devenim dintr-o dată adepţii teoriei corectitudinii politice, teoreticieni şi teologi iar arma este prăfuită şi “cortul” jefuit. Nu sunt un adept înfocat al ecumenismului şi nici un dujman de moarte al lui. Cred însă că în Trupul lui Cristos nu sunt dezbinări, partide, motivaţii obscure şi interese meschine. Trupul luptă pentru sine, pentru integritate şi sănătate, se maturizează, creşte şi se înţelepţeşte.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!