Dumnezeul tuturor

(25 februarie, seara – Marcu 5:21-43 )

Printre primele lucruri pe care le pricepem în viaţă se numără şi apartenenţa noastră la un anumit grup social. La şcoală, printre diferite jocuri şi lecţiile aferente, înţelegem că printre noi sunt copii care nu prea ne seamănă. Poate că se îmbracă mai bine decât noi, sunt mai simandicoşi, o maşină îi aşteaptă de fiecare dată când ies şi hainele lor sunt mai strălucitoare. Creştem şi pricepem bine că ne-am născut apartinând unei categorii sociale care nu poate fi depăşită decât cu eforturi mari şi nici atunci definitiv. Odată crescuţi moştenim inevitabil “lupta de clasă”, suntem contrariaţi de diferenţele dintre grupul nostru şi celelalte grupuri, suntem supăraţi că  noi ne  considerăm nedreptăţiţi iar ceilalţi primesc spuma vieţii în timp ce noi, doar resturile; credem că meritele noastre nu sunt recunoscute şi că locurile noastre din societate sunt ocupate de ei.

Întreţinem această luptă toată viaţa şi chiar dacă este una foarte ascunsă taberele există şi graniţele dintre ele sunt foarte bine trasate. Ne simţim inconfortabil când suntem în tabăra adversă în vizită de curtoazie făţarnică şi nu ne place să vedem pe nici unul din cei ce sunt ai noştri că se mută definitiv acolo printr-o ascensiune peste noapte sau o îmbogăţire din senin.

Lupta aceasta exista şi în perioada Domnului Isus iar El a fost revendicat fără drept de apel de tabăra saracilor, a celor oropsiţi şi fără drepturi pentru că El Însuşi a ales să se nască aşa. Trăia printre aceşti oameni, le făcea bine, îi elibera şi vindeca, le promitea Împărăţia Tatălui şi pentru puţină vreme au simţit şi ei că au ceva care îi face superiori tuturor celorlalţi. Se îmbulzeau să Îl asculte, Îl urmăreau şi se mândreau cu El. Simţeau cum primesc avânt de fiecare dată când discursul Marelui Predicator cuprindea note acide şi judecăţi aspre asupra celelaltei grupări, a cărturarilor, fariseilor şi marilor învăţaţi.

Dar într-o zi unul din gruparea înfierată a venit umil la Domnul Isus. Iair, fruntaşul sinagogii, om cu vază şi cu putere, influent şi educat fusese frânt de problema din familia sa şi inima de părinte l-a determinat să uite imaginea de fruntaş pe care trebuia să şi-o apere, să-şi asume judecata celor de o funcţie cu el şi să încerce ceea ce poate era ultima soluţie, să vină la Învăţătorul din Nazaret, să se închine acolo în praf şi în văzul tuturor şi să ceară ajutor.

Cum el, fruntaşul? Păi nu judecau ei fiecare mişcare a Domnului Isus, nu considerau ei că lucrează cu Diavolul şi nu planificau ei pe ascuns moartea Lui? Nu, nu se putea, Cristos era al lor şi numai al lor şi El nu se ducea la cei din cealaltă parte a societăţii, nu făcea bine decât lor, nu acţiona decât pentru ei. Fiecare cu tabăra lui!… dar Domnul nostru pleacă şi înfăptuieşte minunea pentru că El nu este de o parte sau de alta, privirea Lui nu ne vede împărţiţi în categorii şi nici divizaţi în funcţie de interese, de provenienţă, avere sau studii. El ne vede bolnavi de păcat şi suferind după mântuire.

Ce bine ar fi dacă noi, evanghelicii şi împreună cu noi toate celelalte confesiuni creştine am învăţa că nici unul dintre noi nu Îl deţine pe Dumnezeu în mod exclusiv, că Dumnezeul nostru nu ia parte la planurile noastre de subminare a unora sau altora şi nici nu practică favoritismul, nu are uşă din dos pentru unii şi reguli duplicitare pentru alţii.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

Măreţia lui Moise – 2

(24 februarie, dimineata – Numeri 12-14 )

Marii învăţaţi ai lumii au spus că motorul dezvoltării societăţii umane a stat şi va rămîne în capacitatea oamenilor de a se pizmui unii pe alţii, de a se întrece cu privire la diverse aspecte, fiecare încercând să îi dovedească celuilalt că este mai bun, mai capabil, gata să îl depăşească. Spun ei că lupta de supravieţuire pe care o remarcăm în natură are la bază zdrobirea celui slab în numele celui tare, că veriga cea mai puternică a lanţului trofic este singura care face istorie şi ca aşa este bine şi normal să se întâmple şi între oameni. Au dat frâu liber oamenilor de a se împărţi în două categorii: învingători şi învinşi fiecare căutând să distrugă cât mai mult în calea lui pentru a ajunge la loc de frunte în prima categorie.

Tot realitatea ne mai învaţă şi că oamenii cu adevărat mari ai istoriei nu au fost niciodată apreciaţi la justa lor valoare tocmai pentru că făceau notă discordantă cu ceilalţi consideraţi normali. Simţindu-se afectaţi oamenii normali au dezvoltat un simţ acut de pângărire, murdărire şi batjocorire a celor deosebiţi reducându-le astfel statutul. Nu conta că ce făceau primii era  unic, cu adevărat important; conta doar ca cei din a doua categorie, normalii, să nu se simtă lezaţi şi astfel societatea şi-a construit un mecanism de respingere şi de apărare faţă de elementele cu adevărat remarcabile.

Ambele teorii le regăsim în comportamentul lui Aaron şi al Mariei. Nu ştim de cât timp nutreau pizma pentru Moise, de cât timp şi-ar fi dorit ca ei să aibă parte de respectul de care Moise se bucura în tabără, de beneficiile exterioare de care li se părea că Moise are parte. Au stat, au analizat superficial şi cum s-a ivit ocazia să-l coboare pe Moise de pe piedestal au acţionat. Excentricul Moise îşi permisese o soţie de culoare şi această mică alegere a avut darul să acopere, în ochii Mariei şi a lui Aaron, toate faptele şi bravurile pe care Moise le făcuse; nu contau minunile din Egipt, nici tablele legii, organizarea taberei iar judecăţile pline de înţelepciune fuseseră uitate. Moise a îndrăznit să facă ceea ce ei nu ar fi făcut niciodată şi ca atare  ei erau calificaţi să ia locul acestui ingrat.

Mă gândesc la Moise, cel plecat înaintea lui Dumnezeu alături de cei din familia lui, de Aaron şi Maria. Dacă Dumnezeu ar fi păstrat tăcerea Moise nu ar fi ştiut niciodată poate gândurile pizmaşe pe care cei doi le nutreau şi dorinţa lor de a-l reduce la un om greşit numai pentru că a îndrăznit să-şi ia o soţie aşa cum i-a plăcut. Dacă am fi fost în locul lui poate că am fi surâs ascuns şi ochii ne-ar fi strălucit de bucurie atunci când am fi auzit sentinţa lui Dumnezeu. Nimeni nu ar mai fi îndrăznit în tabără să vorbească împotriva noastră; acum era momentul pentru o lecţie memorabilă şi nu conta cine a intrat de bună voie la mijloc.

Dar Moise mai avea o caracteristică rară printre marii conducători: era un om blând. Blândeţea lui i-a asigurat doar o vizită de 7 zile în tabăra leproşilor Mariei iar lui Aaron lipsa repercursiunilor şi o inimă bucuroasă că totul s-a sfârşit cu bine.

Pizmuim şi rar vedem şi recunoaştem pe cineva mai presus decât pe noi înşine. Astfel, în umbra cortului nostru suntem adesea în tabăra lui Aaron şi a Mariei gata să ne agăţăm de orice numai să reuşim să coborâm prestigiul unui om. Drumul spre tabăra blânzilor este anevoios dar trebuie făcut, trece prin văile smereniei şi atrage durerile recunoaşterii nimicniciei în faţa lui Dumnezeu dar este singurul drum care ne va asigura o vedere clară a realităţii.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!