Cel ce seamănă

(23 februarie, seara – Marcu 4:1-20 )

Aşezat în corabia ancorată la ţârm şi folosindu-se de capacitatea apelor de a amplifica vocea Sa,  Domnul Isus îşi aruncă privirile peste mulţimea ce îl înconjura, mulţime uimită de minunile la care zilnic lua parte şi marcată de cuvintele pline de putere pe care le rostea acest fiu de tâmplar din Nazaret. El, Creatorul tuturor se supunea de bună voie acum privirilor sfredelitoare ale evreilor simpli şi învăţaţilor complicaţi şi ştia felul în care vor fi primite cuvintele Sale.

În acest context, al corabiei care se mişca unduindu-se uşor pe malul apei şi al mulţimii care se îmbulzea să îl asculte, El începe să le spună o poveste al cărei tâlc le era ascuns dar ale cărei imagini plastice erau uşor de prins pentru fiecare. Semănătorul a ieşit să îşi semene ogorul; nu ştim dacă era profesionist, dacă făcuse studii legate de tehnica semănatului, dacă avea experienţă de ani de zile sau era un simplu fiu de tăran.

În timp ce vorbea se uita la ei şi ştia: cuvintele Sale se vor aşterne peste inima unora din mulţime dar ei sunt vizitati prea des de Hoţul cel Mare şi nu sunt şanse ca aceste cuvinte să nu fie sustrase degrabă; spusele Sale se vor strecura şi în inima stâncoasă a multora dintre cei ce îl ascultau acum cu ochii în lacrimi dar instabilitatea lor emoţională şi valurile care vor continua să-i poarte încoace şi în colo vor smulge repede orice bob de sămânţă. O, da, îi cunoştea şi pe aceia care primeau cuvintele Lui cu faţa plină de bucurie, inundaţi de un profund sentiment religios, iubitori de binecuvântări şi de sămânţă bună! Îi cunoştea şi îi vedea peste zile, luni, ani şi veacuri, cu grumazul înţepenit în grijuri, furaţi de bogăţii şi înşelaţi de pofte, lipsiţi chiar şi de cel mai mic bob de sămânţă.

Şi îi cunoştea şi pe cei serioşi care primeau cuvântul şi poate că tăceau, poate că nu ridicau mâinile şi nici nu plecau în India sau ţările musulmane dar la care găsea rod an de an.

Ei singuri meritau cuvintele, ei erau ţinta, doar pentru ei ar fi trebuit să se ostenească. Ne-am aştepta ca acest Mare Semănător să vegheze bine asupra destinaţiei seminţelor sale, să proiecteze aparatul de semănat astfel încât totul să cadă pe pământ bun, să aibă grijă ca fiecare bob să îi aducă rod dar acţiunile Lui la câmp sunt lipsite de o atare preocupare.

Ne surprinde atitudinea Acestui Semănător, este aşa de departe de atitudinea pe care noi o îmbrăcăm adeseori; noi cei preţioşi la vorbă, calculaţi cu sămânţa, ispravnici ai darurilor sfinte suntem aşa de mult înclinaţi spre economie în biserică şi în trăire. Avem programe de înaltă ţinută, cu hrană bogată şi programe de mâna a doua, cunoaştem oamenii cărora cu drag le-am oferi din hrana Cerului şi oameni în dreptul cărora credem că nu merită să ne ostenim.

Dar semănătorul seamănă sămânţa!

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

Benedicţia zilnică

(23 februarie, dimineata – Numeri 5-6)

D. L. Moody, vestitul evanghelist, scria referindu-se la ultimele versete ale capitolului 6:

” Iată o benedicţie care poate face înconjurul pământului, pe o durată nelimitată, fără să-şi piardă din savoare. Nu e inimă care să n-o poată rosti căci sunt înseşi cuvintele lui Dumnezeu. Nu e  scrisoare care să nu se poată încheia cu această benedicţie. O putem spune la fiecare început de zi dar şi seara târziu, înainte de a merge la culcare sfinţind astfel fiecare zi dăruită nouă de Marele Creator. Ce binecuvântare, ce pază, ce lumină, ce înălţare a sărmanei noastre vieţi către zorii binecuvântaţi ai dimineţei cereşti. Este Însuşi Domnul nostru care ne binecuvântează cu această frântură din nesfârşitele imnuri ale raiului.”

Cuvintele au putere şi multe dintre cele câteva mii de cuvinte pe care le rostim spre semenii noştri zi de zi au o deosebită rezonanţă în inima şi viaţa lor. Cuvintele pot să aducă asupra obrazului umbrele întristării sau razele bucuriei, pot să ridice spre Cer sau să prăbuşească în abis, să liniştească sau să stârnească furtuni. Pe cele mai multe dintre ele le rostim repede, fără să ne gândim prea mult iar pe altele le cântărim îndelung pentru că vrem ca efectul lor să ne fie benefic, să ne slujească într-un fel sau altul.

Cuvintele adunate în propoziţii pot să ajungă blesteme sau pot să ajungă benedicţii, ură sau iubire, dezgust sau apreciere, iar alegerea ne aparţine. Dumnezeu învăţa pe israeliţi să rostească asupra copiilor lor o puternică benedicţie, zicere întrebuinţată şi astăzi în riturile creştine. Citind-o am realizat că nu o vreau rostită numai asupra băieţelului meu, Iosif, ci şi asupra soţiei, a prietenilor şi cunoscuţilor, apropiaţilor sau îndepărtaţilor. Mai mult, nu o vreau rostită doar o singură dată ci de nenumărate ori, mereu şi mereu pentru că ea exprimă cel mai bine dorinţele mele  faţă de ei, de fiecare în parte.

Binecuvântaţi cu vorbele voastre şi faceţi din aceasta un obicei. Rostiţi cuvintele din Numeri 6:24-26 asupra dragilor voştri de fiecare dată când aveţi un mic răgaz, lăsaţi ca ei şi cerul întreg să cunoască binecuvântarea spusă cu voce tare, cu inima arzândă şi obrazul strălucind de încredere în Cel ce poate să ducă la împlinire fiecare cuvânt rostit!

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!