Creştinii şi societatea

(26 februarie, seara – Marcu 6:1-29 )

Două împărăţii au început să sălăşluiască pe pământul pătimirii: împărăţia întunericului şi cea a luminii, împărăţia fiilor lui Dumnezeu şi cea a fiilor neascultării, împărăţia umilă, aparent fără putere şi împărăţia care risipeşte averi şi se laudă cu stăpânirea ce nu a fost niciodată a ei. Am vrea ca împărăţia luminii  să domine de acum, vizibil, fără putinţă de tăgadă iar fiii ei să fie câmuitori peste tot ce cuprinde pământul. Considerăm adesea că dacă Dumnezeu este de partea noastră atunci lumea politică, economică, socială, religioasă şi oricare alta ar trebui să ne fie supusă iar reprezentanţii noştri să deţină poziţii de frunte în fiecare sector al vieţii pe pământ.

Istoria ne contrazice însă şi ne determină să ne schimbăm opinia legată de rolul creştinilor în societate. Nu de puţine ori în istorie, oamenii sinceri care doreau instaurarea împărăţiei conduse după principii biblice au sfârşit lamentabil, departe de adevăratul sens al învăţăturii Domnului Isus (a se vedea experimentul Savonarola cu a lui “Repubblica Fiorentina” ). Chiar şi Noul Testament tinde să strunească imboldul naiv al oamenilor de a instaura pe pământ Împărăţia lui Dumnezeu.

Irod, în palatul său, se distra copios alături de invitaţi de seamă, sărbătorind cu mare fast trecerea altui an de împliniri şi succese, de protecţie romană şi de realizări măreţe. Era la ceas de sărbătoare şi ca peste tot în “lumea bună” de atunci, sărbătoarea însemna destrăbălare. Cu greu putem găsi în palatul lui Irod urme ale demnităţii umane sau ale principiilor statornicite de Dumnezeu în poporul ales dar  în subsolurile palatului era închis unul dintre  privilegiaţii Cerului, cel mai mare om născut din femeie. El nu cunoştea diplomaţia cu care mesenii lui Irod obţinuseră statutul de “bine văzuţi” şi nici nu avea interese ascunse pe care să le ţină în mâneca hainei precum ucigaşul, cuţitul crimei. El era simplu şi direct, purtător umil al adevărului, păstrător al principiilor lui Dumnezeu iar Marele Împărat îl cunoştea şi îl aprecia.

Am spune că Irod ar fi trebuit închis şi Ioan ar fi trebuit să conducă din jilţul împărătesc. Am tinde să credem că Iudeea ar fi fost un loc mai prosper şi mai curat dacă Ioan Botezătorul ar fi luat conducerea, ar fi fost votat sau agreat de Roma. Doar Ioan era cu Dumnezeu şi Dumnezeu e garanţia binelui, a succesului, a binecuvântării. Dar nu putea Dumnezeu să facă această rocadă? Şi dacă da,  de ce refuză în mod ostentativ ba chiar permite răului să triumfe vremelnic asupra binelui şi capul lui Ioan să cadă la cererea unei femei de nimic?

Creştinismul a cunoscut numeroase perioade de unire cu statul secular, unire în  care s-a încercat influenţarea statului (împărăţiei) spre bine, spre Dumnezeu, spre adevăratele valori dar toate perioadele, fără excepţie, s-au terminat cu subjugarea şi compromiterea bisericii şi triumful statului.  Activismul acesta socio-politic a muşcat şi continuă să muşte puternic din mulţi creştini, unii bine intenţionaţi, care nu pot pricepe că societatea nu se va reforma prin implicarea profundă a creştinilor în politică, administraţie sau diverse forme de conducere pentru că ea are profund încastrate însemnele căderii.

Ne putem face iluzii despre o societate mai bună, despre un mediu în care noi şi copiii noştri să crească dar faţa hidoasă a unei societăţi aflate sub însemnul Diavolului nu va pieri. Tot ce ne este dat nouă este să trăim într-o lume a mirosurilor grele  răspândind mireasma cerului, smulgând oamenii din focul pierzării şi nădăjduind la apropierea adevăratei Împărăţii.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării

Preţul răzvrătirii

(27 februarie, dimineata – Numeri 15-16 )

La uşa cortului aştepta Core, fiul lui Chehat, fiul lui Levi. Venise înainte să se crape de ziuă şi era agitat, nerăbdător să îşi spună vorbele şi să plece. “Ne-am săturat de acest Moise şi de toate pretenţiile lui. Tabăra este sfântă, a primit legea şi o ţine fiecare aşa cum poate. Este timpul să facem ceva, să reacţionăm, să nu ne mai lăsăm duşi de nas. Am vorbit şi cu Datan şi Abiram, şi ei sunt de părere că Moise şi Aaron au îmbătrânit şi trebuie schimbaţi. Apoi suntem de prea mult timp în pustie, când intrăm în acea ţară promisă?” îngână repede Core fără să uite să adauge: “trebuie să te hotărăşti repede de partea cui eşti. Astăzi sau mâine ne vom duce cu petiţia şi numai pentru cei care ne susţin vom avea slujbe de împărţit!” Ochii îi ardeau ca două stele căzătoare, faţa îi era transfigurată de gândul revoluţiei şi nici nu a vrut să audă până la capăt motivele refuzului, a plecat în grabă către alte corturi de el ştiute.

Răscoala pornise, Dumnezeu îţi arătase slava şi pământul înghiţise răsculaţii. În tabără domnea panica şi fiecare evreu, în cortul său, cu familia adunata în juru-i se gândea cu teamă la ce va urma. Core murise, alţi 250 de oameni, cu averi şi familii îl însoţiră pe drumul spre locuinţa morţilor şi din colţurile taberei pornise deja o altă revoltă ce ardea mocnind de mult, de când fuseseră nevoiţi să sape morminte în jurul viţelului de aur. “Moise a ajuns un măcelar, omoară poporul Domnului în pustie” se auzea tot mai des în tabăra sfâşiată de neîncredere şi durere.

De data aceasta Dumnezeu nu a mai aşteptat mijlocirea lui Moise, a pornit urgia ce va devasta efectiv tabăra aşezată în pustie. În afara orelor de curs pe care Moise le preda cu răbdare, evreii au crezut că sunt liberi să acţioneze după cum cred de cuvinţă, dar nu ştiau că afară din clasă îşi dădeau examenele. Picaseră şi de data aceasta iar preţul pe care au trebuit să îl plătească a fost aşa de mare: aproape 15.000 de oameni, femei şi bărbaţi, copii şi bătrâni. Răzvrătirea împotriva cerului fuse scumpă astă dată.

Ne răzvrătim des în drumul pribegiei noastre şi de fiecare dată credem că suntem îndreptăţiţi să o facem. Ne uităm cu jind la cei din jur şi considerăm că este mai bine ca ei şi chiar merităm să fim în locul lor. Alergăm să fim văzuţi şi apreciaţi de oameni, dispreţuim ceea ce avem şi preţuim nespus ceea ce au alţii, luptăm pentru a zmulge ceea ce nu este al nostru ca mai apoi să lăsăm totul în praful drumului pentru o altă luptă. Ne plângem că suntem nedreptăţiţi, ne răsculăm împotriva celor de aproape sau de departe pe care îi considerăm vinovaţi de starea noastră şi îl luăm adesea în lupta răzvrătirii noastre pe Dumnezeu. Dar răzvrătirea, sub orice formă şi din orice motiv, costă. Pe mulţi dintre ei în pustia acelor zile i-a costat viaţa. Pentru noi preţul sunt zilele amare, regresul spiritual, bucuria mântuirii, nădejdea zilei de mâine… ne costă scump!

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!