Smerenia, însemnul regal

(19 februarie, seara – Marcu 1:23-45 )

Epoca modernă şi postmodernă a adus cu sine o redescoperire şi reafirmare a importanţei fiinţei umane. Cumva oamenii de ştiinţă, filosofii şi cercetătorii au descoperit că omul este important, că el trebuie aşezat în centrul universului şi că toate lucrurile se învârt sau ar trebui să se învârtă în jurul său. Fie că este vorba de amprenta Dumnezeirii pe care omul o poartă în chipul său de lut sau de superioritatea câştigată prin luptă şi extinderea stăpânirii asupra a tot ce există, am ajuns să considerăm că suntem coroana creaţiunii sau veriga cea mai tare a evoluţiei şi asta ne-a hrănit profund orgoliul.

De aici şi până la carţi care să ne înveţe cum să fim cei mai buni şi care să ne aducă argumente că merităm totul, până la emisiuni televizate în care omul este preaslăvit şi predici care ne arată care sunt paşii prin care obţinem ceea ce am fost creaţi să deţinem nu a mai fost decât puţin. Astăzi suntem inundaţi de sfaturi despre cum să îţi creionezi o imagine cât mai puternică şi mai luminoasă, cu motive pentru care suntem aşa de minunaţi şi pentru care noi deţinem pământul în stăpânire. Am ajuns astfel să fim doar imagine strălucitoare şi studiată şi să alergăm nebuneşte după orice lucru care ar putea să ne întregească chipul strălucitor şi să motiveze pe ceilalţi să ne privească cu o şi mai mare admiraţie. Totul, de la familie şi afaceri, prieteni şi loc de muncă, religie şi principii este pus în slujba imaginii noastre, o imagine care de prea multe ori nu este urmată de consistenţă reală ci de putrezire şi gol interior.

Urmăriţi însă modul în care Marcu descrie cum acţiona Domnul Isus. Am putea crede că, din moment ce El era Mesia, ar trebui să folosească orice mijloc şi să nu scăpe nici o ocazie în care să poată demonstra că El este Trimisul mult aşteptat. S-a făcut o minune? Imediat trebuie afirmat clar şi răspicat că Mesia a făcut-o! Să îl aplaudăm la scenă deschisă şi să îi mulţumim lui Dumnezeu că lucrează prin El. A fost eliberat vreun îndrăcit? Să punem repede bazele unei organizaţii sau a unei partide religioase ca să ştie lumea întreagă modul în care Dumnezeu lucrează prin Învăţătorul nostru! A fost vindecat cineva de vreo boală incurabilă? Vom merge prin toată Iudea propovăduind vindecarea de boli incurabile prin Isus din Nazaret! Vom scrie pergamente cu mărturii ale beneficiarilor minunilor, îndrăciţilor eliberaţi şi bolnavilor vindecaţi.

Dar Isus refuză cu putere astfel de abordări. Nu lasă demonii să vorbească despre El deşi mărturia lor ar fi fost zguduitoare, refuză să ia parte la întâlnirile de vindecare programate (vs. 37-38) şi porunceşte beneficiarilor milei sale să păstreze tăcerea. Era modul Lui de a ne spune şi astăzi că acceptarea faptului că El este Mesia nu vine prin miraculosul care surprinde ci prin conştientizare din partea Duhului şi prin alegere zilnică.

Putea să folosească aşa de multe argumente care să îi creioneze o imagine puternică de Mesia, putea să pună în faţă minunile şi semnele şi toate elementele supranaturale ale lucrării Sale. A ales însă să fie smerit şi să ne înveţe că aceasta este singura atitudine pe care omul trebuie să o aibă în universul Măreţului Creator.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

Stăpâni plăpânzi, ispravnici mari

(19 februarie, dimineaţa – Leviticul 25 )

Dumnezeu ne-a făcut stăpâni peste creaţia Lui şi rolul acesta ni se potriveşte ca o mănuşă. Nici nu reuşim să mergem bine în picioare că am şi dezvoltat un simţ al proprietăţii; ne deranjează  atunci când cineva, rudă sau nu, îndrăzneşte să pună mâna pe ceea ce este al nostru.  Creştem mari şi acest puternic sentiment uman creşte împreună cu noi; am inventat şi legi care să apere ceea ce este al nostru de orice intruziune străină şi posedăm totul ca vajnici stăpâni ai lumii. Copii sau bătrâni, oameni educaţi sau oameni simpli, regi sau cerşetori, cu toţii reuşim să dezvoltăm bine sentimentul proprietăţii şi ceea ce apucăm în mâini ţinem cu o putere de invidiat.

Aşa erau şi evreii. Vecini cu egiptenii avuţi, cu educaţie de sclavi carora imediat le lucesc ochii la ideea de a avea proprietate personală, evreii stau acum înaintea unui Dumnezeu care se defineşte Stăpânul a tot. Nu era o atitudine nouă pentru ei, aşa făcea şi faraon dar ştiau că în cortul lor, în staulul sau cireada lor, pe bucata de pământ ce le este dată sunt şi vor rămâne stăpânii care fac ce vor. Aveau însă să afle că Dumnezeu priveşte altfel spre proprietăţile lor şi spre statutul lor de mari stăpâni; ştia Dumnezeu că omul care are o bucată de pământ va căuta să scoată cât mai mult de pe ea, fără nici o limită. Ştia şi că sclavul în mâna stăpânului îşi pierde umanitatea, este un obiect ce trebuie să aducă profit cu orice preţ aşa cum este şi salariatul în mâna şefului. Ştia că omul căderii a devenit un stăpân hapsân al creaţiei şi de aceea El pune stăvilar stăpânirii robuste prin anul de veselie, anul de sabat al pâmântului şi multe alte legi . Ele  nu îngrădesc legea proprietăţii dar o reduc la ceea ce a fost destinată a fi: isprăvnicie în via Stăpânului.

Demult nu mai ţinem un an de sabat şi nici măcar un an al veselie. Nu suntem evrei, ce bine, putem să stăpânim în voie, cârmuiţi de propriile legi şi de setea nebună de a avea, sete căreia îi cad pradă, pe rând, cei din familie, posesiunile noastre, angajaţii şi prietenii şi chiar noi înşine. Copii bătrâni ai lumii libere am înţeles greşit, prea repede, stăpânirea noastră şi aflăm prea târziu sau niciodată că de fapt totul este o isprăvnicie, că totul ne-a fost dat de sus şi totul ne va părăsi odată.

Ce-ar fi să transformăm anul sabatic în duminică sabatică iar anul de veselie în săptămâna anuală de veselie?

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009