Pricinile de poticnire

(12 februarie, seara – Matei 26:26-50)

Pricinile de poticnire sunt piedicile pe care le întâlnim de-a lungul cărării. Sunt peste tot presărate, la dreapta şi stânga, în faţă şi în spate, în trecut, prezent şi viitor; pe unele le remarcăm de departe şi le ocolim cu mare grijă, altele sunt bine ascunse şi se ivesc neaşteptat, lăsându-ne adeseori fără replică. Sunt şi din acelea care îşi îndeplinesc menirea şi le vedem în întreaga lor putere abia după ce ne ridicăm, plini de praf, cu haina ruptă şi obrazul roşu de mânie, indignare şi ruşine. Pentru unii creştini aceste pricini de poticnire trebuie să fie adevăraţi munţi crescuţi în cale pentru a putea să îi împiedice, alţii mai slabi sau mai sensibili se împiedică şi de o scamă.

Trăim de multe ori cu impresia că aceste piedici sunt făcute din oameni care înadins vin şi ne supără, ne atacă în acel domeniu slab, ne ispitesc cu acele lucruri la care am renunţat de dragul Domnului. “Oamenii piedică” sunt peste tot, unii păgâni de-a binelea care rânjesc atunci când piedica le-a reuşit, dar  alţii sunt creştini de-ai noştri care pur şi simplu îşi permit să trăiască altfel decât considerăm noi că este bine, să se îmbrace, mănânce, cânte, iubească pe Domnul într-un mod pe care nu îl putem înghiţi. Şi ei ne sunt cele mai mari piedici, ei şi felul lor de a interpreta Scriptura. O, de-ar fi pe cale numai oameni care să ne semene, credincioşi care să se supună aceloraşi dogme.

Dar evanghelistul Matei ne suprinde din nou prin relatările lui. Era noapte grea în grădina Ghetsimani, noapte încărcată de semnificaţii ce şi acum ne scapă. Din cina cea de taină ucenicii au priceput puţine dar erau deja obişnuiţi să tacă atunci când simţeau că situaţiile îi depăşesc. Şi mai puţine au priceput din cuvintele Învăţătorului dar iar au tăcut până când Acesta va anunţa că noaptea va aduce un eveniment al poticnirii care Îl va avea drept piedica tocmai pe El. “Cum? Ei nu, nu au găsit şi nu vor găsi în El niciodată o pricină de poticnire, de judecată. Ei merg până la moarte alături de El”… dar noaptea abia începută era lungă şi plină de surprize.

S-au poticnit în El şi chiar au căzut. Unii au fugit departe iar alţii au uitat dintr-o dată cei trei ani şi jumătate. Ştia Domnul Isus aşteptările lor, cunoştea opiniile lor şi chiar dacă tăceau ştia că nu sunt de acord cu El, că nu vor un Mesia al jertfei, al crucii, că au băut din pahar la cină dar că sângele legământului încă îl refuzau. De fapt opiniile, părerile şi prejudecăţile lor îi vor pune pe fugă, lăsându-L singur în mijlocul lupilor. Nu le spune că vor fi laşi, că îl vor trăda, că se vor ascunde pe unde vor apuca ci, în nemărginita-I milă, îşi ia asupra Lui întreaga vină şi le spune că sursa căderii lor va fi El şi jertfa Lui şi nu părerile lor limitate despre Mesia.

De câte ori în şiragul zilelor nu ne-am împiedicat de unul sau altul, nu am văzut pe altcineva vinovat de căderea noastra, nu am judecat pe toţi cei ce ne erau diferiţi în loc să ne recunoaştem noi cei slabi, imaturi, furaţi de propriile dogme, batjocoriţi şi trântiţi de propriile preconcepţii. Princinile de poticnire pot fi multe dar de cele mai multe ori în ele mă recunosc vinovat eu. De prea multe ori mi-am fost un punct de cădere, o piatră pe cale, un laţ pentru credinţă.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009.

În tabăra leproşilor

(12 februarie, dimineaţa – Leviticul 13)

2.000.000 de oameni în pustie, copii şi bătrâni, săraci şi bogaţi, bărbaţi şi femei, bolnavi şi sănătoşi. Riscul ca una dintre bolile transmisibile ale acelor vremuri (lepra) să se extindă şi să decimeze poporul înainte de a vedea ţara promisă era imens. Câteva cazuri netratate şi nesupravegheate puteau să producă mai mult rău decât armatele popoarelor înfricoşate care îi urmăreau pas cu pas.

Dar legea lui Dumnezeu a avut întotdeauna ca obiectiv apărarea individului şi a comunităţii alese. Respectarea legilor primite era viaţă, chiar şi în sensul ei biologic şi extrem de pragmatic. Nerespectarea indicaţiilor era periculoasă nu numai pentru individ ci şi pentru comunitatea întreagă.

Da, oamenii se îmbolnăvesc; li se întâmpla şi atunci, li se întâmplă şi astăzi şi li se va întâmpla cât va mai exista un pământ al pribegiei, independent de sfaturile nutriţioniştilor, reţinerile prescrise de medici sau atenţiei individului. Bolile vin uneori după multe semne de avertizare pe care noi le ignorăm, alteori după perioade de eforturi şi neatenţii prelungite dar câteodată şi fără nici un anunţ prealabil, pe nepusă masă, parcă din neant. Aşa este în lumea noastră pervertită; încercăm să ne ţinem viaţa cât mai departe de punctul debarcării şi trupul cât mai departe de durere dar inevitabilul se va întâmpla.

Am tinde să credem însă că în poporul ales, cel care Îl are pe Dumnezeu permanent prezent, care este condus de Moise, slujit de Aaron, poporul chivotului legământului, al promisiunilor şi răscumpărării, lucrurile trebuie să stea altfel. Doar nu există boală care să îl ia prin surprindere pe Dumnezeu, slăbiciune la care El să nu aibă medicament, rană pentru care să nu aibă balsam vindecător. “Lepră în tabără? Să fie vindecaţi toţi!… şi au fost vindecaţi!” ne-ar plăcea să citim în Leviticul 13. Aşa am găsi şi noi un suport mai solid la edificiul şubred al vindecării în care credem plini de noi şi de drag de pământ. Dar nu, Leviticul ne prezintă un Dumnezeu care cunoaşte bolile, simptomatica fiecăreia, care instruieşte preotul şi care ia hotărâri fără să intervină miraculos decât rareori.

Tabăra evreilor avea la periferie un loc al leproşilor, loc de chin  şi izolare. Pe leproşi îi mai vedeai şi la cort, şi pe uliţele prăfuite, printre corturi, întotdeauna în zdrenţe şi cu capul plecat şi barba acoperită, întotdeauna gata să strige “necurat, necurat!”. Cred că erau deranjanţi pentru evreii sănătoşi care le vedeau tabăra de departe, se întâlneau cu ei şi ştiau că viaţa poate să coboare până acolo şi poate chiar mai adânc iar mâine putea să fie rândul lor.

Locul leproşilor există şi astăzi afară din tabăra noastră, cea a sănătoşilor. Este locul cancerului, virusului HIV şi multor altor boli pe care nici nu îndrăznim să le rostim. Este neconfortabil să ne gândim la ei, îi izolăm în timp şi îi cercetăm cu inima împărţită deşi ei sunt cei care ne vorbesc cel mai tare despre perisabilitatea vieţii şi enormităţile pe care le spunem adesea în rugăciune. Se lasă şi astăzi motivaţi de discursul vindecării pe care îl rostim cu aplomb, cred şi azi cu ochii în lacrimi şi cu forţă, fiecare îşi mai adună, în bisericile noastre, cioburile de speranţă din cotloanele inimii. Iar Dumnezeu face ce a făcut şi atunci: uneori vindecă, ascuns şi tăcut, dar de cele mai multe ori aşteaptă în veşnicia fără lacrimi.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009.