Şi eu un Pilat?!

(14 februarie, seara – Matei 27: 1 – 26)

Pilat dispreţuia Iudeea şi ura faptul că ajunsese guvernator în acel colţ uitat de lume dar înţesat de probleme, superstiţii ieftine şi ritualuri pe care pur şi simplu nu le înţelegea. Nu de puţine ori cădea pe gânduri cu privirea în zare plimbându-se aievea pe colinele oraşului etern, răsfăţându-se în elegantele băi publice şi participând la frumoasele evenimente mondene. Dar în politică este ca în viaţă, astăzi sus mâine jos, astăzi preferat iar mâine un ingrat . Împăratul nu îl mai avea la inimă şi acum trebuia să putrezească la marginea imperiului printre aceşti păgâni. Îl mai delecta, din când în când, posibilitatea de a ucide cu sânge rece câţiva dintre evreii veşnic puşi pe harţă, întotdeauna gata de revoltă.

Şi în acea dimineaţa evreii aveau chef de ceartă. Îi aduseră la palat un împricinat pe motive religioase şi cereau cu  neruşinare răstignirea lui cât mai rapidă şi neobrăzaţii îl avertizară că dacă nu făptuieşte repede ce vor ei îl vor acuza de lipsă de prietenie cu Cezarul. Multe dureri de cap îi dădea această palmă de pământ!

Ştia că Isus din Nazaret nu este vinovat, ştia că la mijloc sunt maşinaţii politice şi ştia că îi era în putere să oprească acest complot, doar el era guvernatorul, reprezentantul Cezarului, el avea armatele şi el avea puterea. Iar perfidia acestor acuzatori merita o palmă peste obraz dar… se apropie de Prinţul Salvării şi nu văzu îl El decât un om îmbrăcat într-o haină ruptă şi plină de sânge, cu faţa desfigurată de palmele şi pumnii primiţi. “Eşti Tu Împăratul Iudeilor?” întrebă Pilat cu glas răsunător şi aproape distrat. Ce putea răspunde acest oropsit al sorţii, acest neglijat al zeilor, acest bărbat sărman care nu ştia să se pună bine cu partidele politice din ţara lui. Auzi, împărat… “Da, sunt!” veni răspunsul blând dar care nu lăsa nici o urmă de îndoială. Ce siguranţă în glas! Pilat s-a întors către Isus şi a început să îi turuie toate acuzaţiile pe care le auzise dar nu primi nici un alt răspuns. “Stăpâne, stăpâna mea şi soţia ta îţi transmite să nu ai nimic de a face cu neprihanitul ăsta!” “Pleacă, ieşi afară!” urlă Pilat sătul de Iudeea şi de toate superstiţiile ei. El era bărbat de arme, nu credea în vise.

Îl târî pe Isus la locul de judecată, îl aduse şi pe Baraba şi îi supuse alegerii poporului. Nu-i venea să creadă ce scandau evreii: îl doreau pe criminalul de Baraba în locul Celui despre care auzise de bine. Ce putea face, avea o regiune de condus, ura revoltele, nu mai avea nevoie de alte vorbe rele despre el la Cezar. “Eu sunt nevinovat de sângele neprihănitului acestuia. Treaba voastră!” le strigă spălându-şi cu furie mâinile. Sărmanul Pilat nu ştia că apa nu poate să spele crima şi să înlăture pata de sânge nevinovat de pe sufletul lui.

Îl judecăm pe Pilat dar de câte ori nu suntem în postura lui? Avem puterea, putem decide ce este bine, putem lua apărarea celui care pare slab şi neajutorat, căzut şi fără putere dar propriile interese, propria imagine şi avantajele tăcerii sunt mult mai atrăgătoare. Decidem să rămânem ascunşi, să plecăm şi să pasăm decizia ajutorului în mâinile altuia în timp ce pe mâinele noastre apa spălării încă nu s-a uscat.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

Sărbătorile cărării

(14 februarie, dimineaţa – Leviticul 15-16)

Calendarul fiecărie naţiuni este presărat cu date trecute cu roşu, date ale sărbătorilor legale în care, cu mic cu mare, toată suflarea se gândeşte la semnificaţia sărbătorii, rememorează fapte măreţe din trecut sau îşi celebrează eroii.  Aşa ar trebui să fie, deşi dezvoltarea fără precedent a individualismului şi a santictăţii vieţii personale în detrimentul celei colective determină doar bucuria unei date libere, a unei zile de odihnă, închinată şi ea pe altarul bunei dispoziţii personale.

Evreii aveau şi ei sărbători specificie. Alături de toate celelalte reguli pe care le primesc în pustie ei sunt învăţaţi ca din timp în timp să se oprească şi să îşi aducă aminte de momente victorioase sau cruciale ale istoriei lor. Spre deosebire de celelalte naţiuni, israeliţii îşi bazau întrega fiinţă naţională pe Dumnezeu şi acţiunile Lui printre ei. Priviţi la poeziile lor (psalmii) – dacă multe dintre naţiunile cunoscute de noi celebrează în versuri măiestre dragostea, vitejia, patriotismul, evreii au compus pentru a-L slăvi pe El. Priviţi la istoria lor care deşi de multe ori arată depravarea umană, are un fir central,  cel al acţiunilor lui Dumnezeu. Acelaşi principiu se aplică şi sărbătorilor; fiecare sărbătoare evreiască Îl are în centru pe Dumnezeu şi este o reamintire a lucrărilor puternice pe care Creatorul le-a făcut printre ei, pentru ei.

Cea mai importantă sărbătoare a evreilor era Ziua Ispăşirii (Yom Kippur) când marele preot intra în Sfânta Sfintelor cu sângele jertfei pentru a face ispăşire pentru el însuşi şi pentru popor.  Deşi ziua aceasta era parte integrantă a Sărbătorilor lui Iehova, ea era una dedicată sobrietăţii, postului şi penintenţei. Era modul prin care ei îşi aminteau în fiecare an că au nevoie de ispăşire, de izbăvire de sub semnul morţii pe care păcatul lor, al familiei, al naţiunii îl aducea asupra lor.

Dincolo de sărbătorile naţiunii în care trăim şi pe care le respectăm, dincolo chiar şi de sărbătorile religioase de peste an, fiecare dintre noi avem încercuite în calendarele personale date importante, cu un iz aparte pentru noi. Poate că sunt zilele de  naştere ale celor apropiaţi, poate că este data căsătoriei, a unui mare succes sau a unui moment foarte trist. Pietre de aducere aminte pe cărarea noastră, întâmpinate cu strigăte de bucurie sau cu haine cernite, aceste sărbători sau comemorări sunt o piedică în calea prafului uitării. Alături de ele cred că în calendarul fiecărui om scăldat în har se regăsesc numeroase date care poartă însemnul regal al Marelui Împărat. Sunt momente în care El s-a atins de noi într-un mod determinant pentru viitor, zile de ispăşire sau de izbăvire, zile în care Marea Roşie a vieţii noastre s-a despicat lăsându-ne să trecem, zidurile Ierihonului au căzut şi ne-am întâlnirii cu Cel Crucificat. De la evrei învăţăm pilda lor; nu vom lăsa să se aştearnă praful peste lucrările Lui din viaţa noastră, vom nota fiecare semn al paşilor Lui şi îi vom celebra fiecare acţiune.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009