Lupta pentru beneficii

(31 ianuarie, seara – Matei 20:17-34)

De cel puţin trei ani mergeau toţi doisprezece pe acelaşi drum, sorbeau cuvintele Mântuitorului, îl vedeau în acţiuni printre bolnavii şi năpăstuiții vieţii şi asistau la predicile care le cercetau inima. Erau împreună la masă, împreună în grădina în care dormeau.  Nenumăratele discuţii avute precum şi prezenţa Domnului Isus îi făcea să creadă că nu mai există lucruri noi pe care le-ar putea descoperi unul despre celălalt, că nu există secrete ascunse sau năzuinţe nerostite. Erau o familie unită, o familie reală.

Însă, într-una din zile Domnul Isus anunţă că pe agenda lor urmează Ierusalimul, judecata, batjocura dar şi învierea. Probabil că Iacov şi Ioan, fiii lui Zebedei nu au auzit toate cuvintele sau poate că au ascultat totul prin prisma ideii că Mesia le va fi rege, un rege ce va înfrânge puterea romană, restaura Împăraţia lui Israel şi va domni la nesfârşit. Au ştiut că vremea mult aşteptată a sosit, că nu mai era nici un moment de pierdut. Dintr-o dată, gânduri ascunse şi năzuinţe egoiste ieşeau pe scena familiei confruntând-o cu o realitate de milenii neschimbată. Împinşi de la spate de mama lor, de orgoliul şi de dorinţa lor de a controla şi de a stăpâni, animaţi puternic de ideea de a fi mari guvernatori sub domnia Domnului Isus, fiii lui Zebedei se apropie şi cer cele mai însemnate locuri ale viitoarei împărăţii, închipuită de ei. La dreapta şi la stânga împăratului vor să stea şi nu ţin cont nici de Petru, de nici un alt ucenic, au uitat prietenia ce-i lega împreună, au uitat învăţătura primită până acum, au uitat ameninţările şi bucuriile cu care s-au împărtăşit toţi. Au uitat, iar acum pentru un loc în faţă calcă prietenii, calcă familie, calcă orice pentru a-l apuca.

Scena care îi are ca protagonişti pe fiii lui Zebedei ne este aşa de cunoscută. O întâlnim la locul de muncă, pe scena politică şi cea a familiei. Oriunde este ceva de împărțit, ceva de pe urma căruia putem beneficia, oriunde este un scaun mai înalt ce trebuie ocupat acolo vor fi şi oameni care să uite tot, să calce în picioare orice pentru a obţine avantajele în detrimentul celorlalţi.

Domnul Isus nu îi ceartă puternic. Deşi scandalul în familia lor lua proporții şi probabil relaţiile nu au mai fost niciodată aceleaşi,  Domnul Isus le spune doar două aspecte pe care nu le-au luat în seamă în calculul lor, aspecte uitate adesea: “voi nu ştiţi ce cereţi” – vă incită poziţia dar uitaţi să vă întrebaţi ce presupune aceasta, ce sacrificii, ce jertfe, ce dureri aduce cu sine; “nu atârnă de mine” şi cu siguranţă nici de voi; nu puteţi cere o poziţie care nu vă este destinată, nu puteţi să alergaţi după un scaun care nu trebuie să fie al vostru.

De aici puteți downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009. Pentru a primi constant devoţionalul zilnic puteți sa:

- va abonați la newsletter lăsând un comentariu aici cu mențiunea newsletter

- daca folosiți un program de citire feed, prin click pe feed on articole situat in coltul din dreapta sus.

Reţeta divină a închinării

(31 ianuarie, dimineata – Exod 25-26)

Nevoia de a se închina este una dintre nevoile fundamentale ale omului. Gândul la perisabilitatea vieţii, oricât de bună şi îndestulată ar fi aceasta, determină în om diferite reacţii: unii devin parte a unui sistem religios iar alţii îşi formează propria religiozitate (cred în ei şi în plăcerile vieţii sau cred în nimic).

Evreii aveau nevoie de un sistem religios unitar şi de sine stătător. Toate naţiunile din jur se închinau într-o formă sau alta, aveau un sistem de închinare idolatru dar bine pus la punct, sistem care putea să exercite atracţie pentru membrii poporului ales. În tabăra lor, evreilor le trebuia un loc pe care să îl considere sacru, în care să ştie că se pot închina lui Dumnezeu iar închinarea lor este primită şi în care să capete răspuns la probleme lor. Asistăm pentru prima dată în istorie, la instaurarea unui întreg sistem religios.

Perspectiva apropierii lui Dumnezeu trebuia sa îmbrace pentru evrei ca şi pentru mulţi alţii, un aspect foarte vizibil. Trebuia sa existe un sistem, reguli, modalităţi şi pedepse care să legifereze şi să călăuzească evreul pe parcursul experienței lui religioase. Ei ştiau că Dumnezeu este printre ei este în tabără, dar nu ştiau cum să se raporteze la El. De fiecare dată când prezenta Lui era mai puternic simţită ei erau cutremuraţi, cuprinşi de panică. Îl preferau pe Moise ca mijlocitor, preferau pe Aaron ca preot şi nu voiau cu nici un chip să dea ochii cu Dumnezeul urgiilor. Astfel ia naştere cortul, sistemul religios iudaic unic în felul lui, sistem de sorginte Dumnezeiască.

Dumnezeu locuia printre evrei dar locul Lui trebuia construit numai aşa cum dorea El. Raportarea la Dumnezeire se făcea după regulile pe care Divinul le instituia, sistemul de închinare avea în centru respectarea reţetei primite din cer. Cât de mult ne-am îndepărtat de acele vremuri! Ştim că adevărata închinare este în duh şi în adevăr dar am uitat că trebuie respectată de fiecare dată reţeta divină şi nu cea a bunului plac.

De aici puteți downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009. Pentru a primi constant devoţionalul zilnic puteți sa:

- va abonați la newsletter lăsând un comentariu aici cu mențiunea newsletter

- daca folosiți un program de citire feed, prin click pe feed on articole situat in coltul din dreapta sus.

Matematica Împărăţiei

(30 ianuarie, seara – Matei 20:1-16)

Există oare vreo legătură între anii pribegiei noastre pe cale şi maturitatea spirituală? Ne putem oare lăuda cu vechimea noastră în pocăinţă; vom putea să ne bucurăm în cer de pensie în funcţie de vechimea în luptă sau vom primi o răsplată după cum decide Stăpânul?

Petru primeşte un răspuns satisfăcător la întrebarea cu privire la răsplata pe care o vor primi pentru că au lăsat totul şi L-au urmat pe Cristos. În ziua măririi ei vor fi judecători, iar acum sunt parte a unei familii care creşte în fiecare zi mai mult, familie care îi primeşte cu drag în mijlocul ei. În plus  vor primi şi viaţa veşnică; puteau aşadar să se liniştească, să privească cu încredere în viitor şi chiar să fie un pic infatuaţi, doar lor li se promiseseră toate aceste lucruri iar cei care vor veni mai târziu sunt pur şi simplu la urmă.

Dar Domnul Isus continuă. A existat un gospodar atipic, le spune El într-o pildă, un gospodar care avea o vie ce trebuia lucrată. Nu ştim cât de mult lucru trebuia făcut în vie dar ştim că acest gospodar se va duce de câteva ori la piaţă şi va trimite în via lui pe toţi cei pe care i-a găsit acolo. Nu va alege, nu va ţine cont de vârstă, putere de muncă, handicapuri sau capacităţi. Le va oferi tuturor o pâine care satură! În vie muncitorii au sosit dimineaţa, la prânz şi seara; unii nu au apucat decât o oră de lucru, oră în care munca lor nu a fost cu nimic mai deosebită. Momentul plăţii, la sfârşitul zilei, va stârni cearta printre muncitori. Gospodarul putea să îi cheme la plată în ordinea intrării lor în vie, putea să păstreze confidenţialitatea salariilor şi chiar putea să îi diferenţieze la plată în funcţie de orele lucrate. Era în interesul lui să o facă iar nouă pilda nu ne-ar mai fi dat bătăi de cap. În schimb, Gospodarul Împărăţiei alege să îi plătească pe toţi la fel iar ordinea plăţii este aleasă parcă ostentativ: întâi cei de pe urmă şi apoi ceilalţi.

“Mai bun este sfârşitul unui lucru decât începutul lui.” Ne-ar plăcea ca Marele Gospodar să plătească în funcţie de începuturi: să îşi amintească devotamentul de atunci, iubirea ce ne ardea inima, lacrimile pocăinţei şi dedicarea vieţii. Ne-ar plăcea să ne găsească sfârşitul zilei răspândind încă mireasma dragostei dintâi dar de prea multe ori praful lumii se aşterne  greu peste inimile noastre. Pilda are o matematică pe care nu o putem pricepe, care ne intrigă dar pilda este o veste bună de la un capăt la celălalt. Nu suntem lăsaţi în piaţă, la discreţia celor care au mici munci pentru noi în urma cărora ne plătesc cu vânt ci suntem chemaţi în Marea Vie. Tuturor ni se dă atât cât ni s-a promis şi, de cele mai multe ori, promisiunile nu le putem număra şi sunt mai presus de priceperea noastră iar Gospodar este Dumnezeul harului!

De aici puteți downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009. Pentru a primi constant devoţionalul zilnic puteți sa:

- va abonați la newsletter lăsând un comentariu aici cu mențiunea newsletter

- daca folosiți un program de citire feed, prin click pe feed on articole situat in coltul din dreapta sus.

Cugetul slab şi euforia

(30 ianuarie, dimineata – Exod 23-24)

Exod 23

O societate ca cea condusă după principiile lui Dumnezeu este o societate în care nu îţi este frică să locuieşti, fie că eşti bogat sau sărac, băştinaş sau străin, femeie sau bărbat, copil sau bătrân. Priviţi doar la câteva aspecte ale acestei societăţi, aspecte la care societatea postmodernă este cu adevărat corigentă:

- manipularea prin zvonuri este interzisă iar bârfa primeşte pedeapsă;

- justiţia nu este oarbă;aici poţi să lupţi când ai adevărul de partea ta şi poţi să te aştepţi la pedeapsă când ai comis ceva rău;

- duşmanul, oricare ar fi acesta, este respectat ca fiinţă umană şi ajutat atunci când este în nevoie;

- conceptul de mită este din start eliminat;

Dumnezeu ştia că pericolul cel mai mare la care era expus poporul ales nu era format de armatele popoarelor învecinate ci de cugetul lor slab. Vor intra în contact cu celelalte popoare, vor purta războaie cu ei dar îi vor vedea şi închinându-se, le vor vedea obiceiurile, fetele, băieţii, vor putea fi cooptaţi în diverse afaceri cu ei. Şi nimic din toate astea nu era greşit dacă nu ar fi dus, încet, în fiecare zi câte puţin, la îndepărtarea de Dumnezeul adevărat, la coruperea lor, la întinarea inimii şi frângerea cugetului. Pericolul idolatriei pândea la fiecare colţ de stradă şi ei trebuiau să îi ţină piept. Vor reuşi, oare, evreii să se conformeze principiilor lui Dumnezeu, să Îl asculte şi să Îl urmeze?

Exod 24

Primiseră legi importate care îi transforma dintr-o adunătură de sclavi într-o naţiune cu propria armată, constituţie şi conduită. Au auzit citite şi repetate în urechile lor aceste legi şi au răspuns toţi într-un glas că sunt de acord să le adopte, să le păzească, să îşi conformeze vieţile cu ele. În fiecare cort din Israelul pustiei aceste legi au fost discutate şi primite cu bucuria omului liber care ştie ce are de făcut. Au semnat legământul şi au rămas la piciorului muntelui în timp ce Moise urca pe munte pentru a se întâlni cu Dumnezeu. Erau bucuroşi şi în euforia lor nu ştiau că, din acel moment, erau în sala de examen pentru primul test pe care Dumnezeu îl pregătise pentru ei.

Euforia ne poate îndemna să acceptăm multe, să ridicăm mâna, să ne dedicăm şi rededicăm la nesfârşit. Dar euforiei de astăzi îi va urma, inevitabil, monotonia de mâine, când deciziile luate ar trebui respectate şi întreg universul parcă luptă împotriva aplicării lor. Ce vom face atunci, ce va rămâne din entuziasmul nostru?

De aici puteți downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009. Pentru a primi constant devoţionalul zilnic puteți sa:

- va abonați la newsletter lăsând un comentariu aici cu mențiunea newsletter

- daca folosiți un program de citire feed, prin click pe feed on articole situat in coltul din dreapta sus.

… unde suntem egali

(29 ianuarie, seara – Matei 19)

A venit un tânăr la Domnul Isus. Era diferit de oamenii cu care se înconjura Mântuitorul; îl trădau hainele alese, vorba domoală şi atent rostită, graţia din mişcări şi eleganţa raportării. Un tânăr bogat, studiat, moral şi respectuos,  pe care numai buna şansă ţi-l apropia, care stârnea invidia printre cei de o seamă cu el şi speranţa de mai bine între bătrâni. Era bogat şi era religios, atât de religios încât atunci când a aflat de renumele Învăţătorului din Nazaret nu a vrut să piardă ocazia şi a venit să-l întrebe despre viaţa veşnică. Avea o viaţa bună aici, nu îşi mai dorea mai nimic drept completare dar îl îngrijora viaţa ce urma pentru ca nu o putea cumpăra cu nimic şi văzuse că la moarte oamenii pleacă egali, fără să mai ia ceva cu ei. Nu trăise degeaba până acum nici din punct de vedere teologic, avea opinii şi probabil că venise la Domnul Isus doar ca să primească încuviințarea că face bine, acceptarea şi aprecierea şi acestui învăţător. Găsise o formulă, cea a legii, pe care o respecta şi care credea că este drumul către o viaţă veşnică bună. Domnul Isus se uită cu drag la el, îi permite să se simtă bine pentru un moment ca abia apoi să pună degetul pe rana sufletului, o rană provocată de purtarea unui greu jug, cel al bogăţiei. “Du-te şi vinde tot ce ai, dă săracilor şi vino!” este îndemnul care tradus astăzi încă ne înspăimântă pentru că apasă pe rănile sufletului nostru: “Fii gata să renunţi la ceea ce iți este mai drag doar pentru a mă urma!” Nu respectarea fanatică a unor reguli, oricât de bune ar fi acestea îţi va asigura viaţa veşnică, nu supunerea la ritualuri ci libertatea sufletului! Orice lucru ce preţuieşte mai mult pentru mine decât Împărăţia poate să fie o povară a sufletului şi o piedică în calea unei bune vieţi veşnice.

Ucenicii priviră scena înmărmuriţi. Au văzut cum a plecat tânărul întristat şi au crezut că îl vor auzi pe Domnul Isus chemându-l înapoi, stabilind un fel de târg cu el, liniştindu-l. Erau obişnuiţi să dea întâietate unor oameni din această categorie, erau obişnuiţi să accepte ca ei să câştige lucrurile altfel, mai uşor, mai rapid. Aveau să înveţe însă că şi Împărăţia acoperă diferenţele dintre oameni, că, acolo, la piciorul crucii şi în sala Tronului Lui Dumnezeu oamenii sunt egali, pentru că Cristos muri pentru toţi, asigurând tuturor celor ce cred harul mântuirii.

De aici puteți downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009. Pentru a primi constant devoţionalul zilnic puteți sa:

- va abonați la newsletter lăsând un comentariu aici cu mențiunea newsletter

- daca folosiți un program de citire feed, prin click pe feed on articole situat in coltul din dreapta sus.

Importanţa vieţii

(29 ianuarie, dimineata – Exod 21-22)

Legile unui stat au la baza, printre alte principii şi pe acela al respectării şi apărării celui mai slab element al societăţii respective. Fie că este vorba de femei, copii sau bătrâni, de categorii defavorizate sau de persoane cu diferite grade de handicap vom găsi de fiecare dată, mai ales în societățile avansate, legi croite special pentru a-i proteja în primul rând pe ei. Tindem să credem că pentru a înţelege şi aplica regula protejării celui mai slab societatea umană a trebuit să treacă prin diferite stadii (iluminism, umanism, etc.), stadii care au avut rolul de a educa societatea. Dar priviţi la legile pe care Dumnezeu le dă evreilor în aceste capitole; cele mai multe dintre ele au în vedere apărarea robului, a femeilor, a oamenilor care pot să fie răniţi foarte uşor şi care nu au instrumente de apărare la îndemână. Societăţii umane i-a trebuit multe secole pentru a stabili legi în favoarea celor slabi şi a depăşi barbarismul, dar în pustie Dumnezeu le spune evreilor să nu ţină cu forţa un rob mai mult de şapte ani, să plătească ceea ce au stricat, să dea înapoi ce au împrumutat, să respecte proprietatea semenului său, să nu-l asuprească pe străin şi să poarte de grija văduvei şi orfanului. Prezenţa lui Dumnezeu făcea din societatea evreiască cea mai modernă şi umanistă societate a vremurilor, o societate ridicată cu multe stadii de civilizaţie în faţa societăților ce îi înconjurau şi a multora care vor urma.

Mai este un element deosebit de important în aceste capitole: deşi este dată aici legea talionului (viaţă pentru viaţă, ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte), observăm şi o preocupare intensă a lui Dumnezeu de a transmite evreilor sentimentul importanţei vieţii. Dumnezeu le spune, prin legi care apară existenţa şi pedepsesc crunt omorul, că viaţa este importantă şi ea trebuie respectată. De la geneză şi până astăzi Dumnezeu a păstrat pentru sine capacitatea de a da viaţă şi pe cea de a o lua înapoi. Cu căciula în mână omul nu poate decât să se minuneze atunci când pe lume vine un copilaş şi să se întristeze în prezenţa morţii.

De aici puteți downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009. Pentru a primi constant devoţionalul zilnic puteți sa:

- va abonați la newsletter lăsând un comentariu aici cu mențiunea newsletter

- daca folosiți un program de citire feed, prin click pe feed on articole situat in coltul din dreapta sus.

Cei doi datornici

(28 ianuarie, seara – Matei 18:21-35)

Are iertarea un număr, o barieră peste care nimeni nu poate să mai treacă şi de la care trebuie să se aplice pedeapsa? Până când trebuie să te pleci şi să îţi ierţi semenul? Sunt răni, unele adânci pe care ni le produc semenii noştri, răni care solicită din partea noastră un răspuns al răzbunării sau al iertării. Cât de des putem accepta, într-o zi, să fim loviţi şi noi să răspundem cu celălalt obraz, cu milă, cu iertare? Iertarea este un act dificil pentru că adesea rolurile se inversează, pentru că astăzi suntem victimele iar mâine călăii, astăzi suntem răpuşii iar mâine vânătorii. Domnul Isus răspunde la întrebarea lui Petru cu pilda celor doi datornici:

Unul avea o datorie care îl făcea să adoarmă greu şi numai bunătatea Împăratului îi asigura viaţa şi independenţa. Cei 10.000 de talanţi de aur datoraţi (aproximativ 490.770 kg de aur, 10,7 miliarde de euro) formau o avere mare în vremea aceea, vrednică de un înalt funcţionar, o avere mare chiar şi pentru lumea bogaţilor recenţi. Cum de a îndrăznit Împăratul să îi ofere atâţia bani? Ce fel de afaceri făcea dacă a îndrăznit la un asemenea credit? Cu ce a garantat creditul Împăratului? Nu ştim răspunsurile dar ştim că ziua nedorită venise şi Împăratul cerea talanţii înapoi.

Vine o zi  în care trebuie să plătim datoriile, trebuie să dăm înapoi ceea ce am primit. Uneori sunt valori mari, alteori sunt aspecte pe care nu le putem recupera prin material (bani, pietre scumpe, aur). Unii am primit de la Împăratul o situaţie bună, capacităţi extraordinare,  alţii am primit abilităţi rare sau accesul la o educaţie aleasă, sănătate, lumină în ochii ce privesc, integritatea trupului şi a raţiunii. Cu toţii am primit viaţă! Ne obişnuim cu ele; trec zilele şi uităm că le avem deşi sunt tot timpul prezente, trec anii şi nu vedem în ceea ce am primit nimic extraordinar, ba uneori chiar credem că e normal să avem, să primim, credem că merităm. Dar vine şi ziua în care Împăratul cere plata oricât de îndepărtată ni se pare acea zi acum. Aş vrea ca în acea zi să am soarta acestui rob,  aş vrea să mă întâlnesc cu bunătatea şi mila Celui care deţine hambarele vieţii. Mă rog ca în acea zi să fiu inundat, încă o dată, poate pentru ultima dată, în har.

Celălalt era şi el dator dar nu Împăratului ci primului rob. El trebuia să dea înapoi 100 de dinari, 100 de zile de muncă (în jur de 1.700 euro). Nu era mult dar pentru că îi datora unui om şi nu Împăratului aceşti bani formau o datorie mai mare decât 10 miliarde de euro. Era împovărat, ştia că va trebui să plătească şi într-o zi se întâlneşte pe stradă cu creditorul său. Este luat de guler şi aruncat în închisoare pentru că datoria, oricât de mică, trebuie să fie plătită iar orice întârziere atrage consecinţe. Din punct de vedere legal primul rob a acţionat bine, nu avea nici o obligaţie să ierte, nici o lege nu îl constrângea la milă. Şi cu toate acestea Împăratul găseşte greşit ceea ce a făcut robul său, atât de greşit încât îl condamna pe acesta imediat.

Pilda vorbeşte despre datorii iar acest cuvânt ne este cunoscut; suntem datori celor de lângă noi, nouă înşine şi mai ales Lui Dumnezeu. Dar esenţa pildei este iertarea, o iertare pe care încercăm să o învăţăm zi de zi de la Împăratul milei. De câte ori trebuie să iert? Iertarea nu are limită şi nici măcar reguli, iertarea se revarsă de atâtea ori încât noi nu putem număra.

De aici puteți downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009. Pentru a primi constant devoţionalul zilnic puteți sa:

- va abonați la newsletter lăsând un comentariu aici cu mențiunea newsletter

- daca folosiți un program de citire feed, prin click pe feed on articole situat in coltul din dreapta sus.

Să nu-ţi faci nici un rău

(28 ianuarie, dimineata – Exod 19-20)

Exod 19

Făceau parte dintr-un popor diferit de toate celelalte popoare. Asta puteau să înţeleagă limpede din experienţele pe care le-au trăit în ultimele luni, din prezenţa norului de fum şi a stâlpului de foc, din mana şi prepeliţele ce le asigurau un meniu bogat. Dar cât de departe putea să meargă acest diferit? Se va reuşi vreodată transformarea unui popor de sclavi într-unul de sine stătător, care gândeşte şi acţionează liber? Ce speranţe puteau să aibă în faţa oştilor celorlalte popoare care deja se pregăteau împotriva lor? Vor reuşi să-L convingă pe Dumnezeu să rămână de fiecare dată de partea lor sau vor avea, într-un moment de slăbiciune, aceeaşi soarta ca egiptenii? Cine era totuşi acest Moise, ce se putea şti despre trecutul său în ţara aceea îndepărtată şi scopurile ce-l animau?

Mii de întrebări izvorau în mintea evreilor în fiecare zi. Unele dintre ele erau întrebări legitime, altele erau reţinerile realiste. Şi Dumnezeu ştia lucrul acesta şi mai ştia că nu se poate merge înainte decât cu un popor convins, care înţelege şi acceptă istoria pe care El o scrie. Ştia că dacă inima poporului se va întoarce în Egipt ei vor rămâne sclavi chiar şi într-o ţară liberă. Ştia că daca inima poporului se va depărta de El şi de Moise, ei nu vor fi decât un popor dezbinat care nu poate dăinui. Tocmai de aceea era timpul unei întâlniri reale între popor şi Dumnezeul său.

Exod 20

Se pun bazele legii. Evrei primesc cele zece porunci, primul pas în transformarea lor într-o naţiune, esenţa constituţiei pe care o vor respecta veacuri la rând. Cele zece porunci nu numai că au avut un impact major asupra evreilor ci ele au stat şi continuă să stea la baza constituţiei multor naţiuni.

Aceste porunci au stârnit şi continuă să stârnească numeroase controverse. Este suficient ca lângă ele să fie pusă învăţătura Noului Testament pentru ca întrebările grele să apară.

Există numeroase modele care integrează bine cele zece porunci în învăţătura Noului Testament, modele care nu pică nici în extrema legalismului nici în cea a libertinajului. Dintre toate, dictonul “să nu iți faci nici un rău” mi se pare că defineşte foarte bine relaţia pe care cele zece porunci o au cu credinciosul veritabil. Nu văd neapărat în porunci un sistem de distrus distracţia oamenilor şi nici un cod penal care să ne judece şi să ne dea pedeapsa finală: închisoarea (iadul). Păzirea poruncilor nu înseamnă facerea unui bine lui Dumnezeu şi încălcarea lor nu aduce mari deservicii divinităţii. Poruncile au fost date pentru oameni ca să-i păzească de rău, să le ghideze spre bine acţiunile. Poruncile învaţă sclavii să trăiască liber şi libertatea să nu-i rănească.  Nu ne apropiem de învăţătura celor zece porunci cu teamă pentru că ele nu Îl transformă pe Dumnezeu în procurorul planetei ci primim cele zece porunci cu bucurie pentru că respectarea lor ne va face un bine incomensurabil.

De aici puteți downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009. Pentru a primi constant devoţionalul zilnic puteți sa:

- va abonați la newsletter lăsând un comentariu aici cu mențiunea newsletter

- daca folosiți un program de citire feed, prin click pe feed on articole situat in coltul din dreapta sus.

Comunitatea celor iubiţi

(27 ianuarie, seara – Matei 18:1-20)

Imaginaţi-vă o comunitate de oameni suficient de matură încât să vadă dincolo de înţelesul imediat al lucrurilor, să priceapă dincolo de o realitatea perisabilă. Oameni suficient de înţelepţi încât să fi cântărit bine viaţa şi să fi ales să trăiască în lumina celei care va să vină, a vieţii adevărate. Oameni a căror judecată s-a deprins, prin întrebuințare, să deosebească binele de rău . Oameni care iubesc lumina şi umblă în adevăr.

Dar farmecul lor nu este neapărat scânteia din ochi şi nici măcar adevărul, lumina, înţelepciunea, maturitatea sau viaţa ordonată. Nu, ci farmecul lor este inima ce revarsă pe faţă o lumină nepământeană, o linişte adâncă, un zâmbet copilăresc. Farmecul lor constă în capacitatea de a fi rămas încă nişte copii ai Tatălui. Copii la răutate: nu-i vei vedea niciodată îmbrâncindu-se şi călcându-şi în picioare semenul, niciodată violenţi sau acizi, niciodată perverşi ci totdeauna atenţi şi gata să mângâie, să renunţe, să ajute, să sprijine. Copii la vorbă: ei nu cunosc vorba cu dublu înţeles, privirea rea şi vorba amăgitoare, nu cunosc minciuna şi întotdeauna în faţa lor laşi garda jos pentru că vei afla inevitabil adevărul. Copii ai speranţei: ei speră şi atunci când toate variantele s-au epuizat iar speranţa lor este contagioasă. Copii la purtare: lângă iei poţi să stai liniştit pentru că ştii că niciodată nu vei ajunge într-un punct nedorit, prea departe de adevăr, prea departe de lumină. Vorba lor, viaţa şi purtarea cu care te înconjoară te inspiră întotdeauna. Niciodată nu îţi fură zâmbetul prin gesturi egoiste şi necugetate, niciodată nu îţi falimentează speranţa. La ei iertarea este un stil de viaţă iar viaţa miroase a Cer.

Imaginaţi-vă că această comunitate trăieşte lângă noi. Îi avem printre colegii de muncă sau de şcoală, printre vecini şi rude, printre cunoscuţi şi printre parteneri. Unii ne sunt profesori, alţii elevi, unii ne mătură strada, alţii ne sunt şefii cei mari, unii ne servesc în magazine iar pe alţii pur şi simplu îi cunoaştem din copilărie. Este comunitatea copiilor lui Dumnezeu, o comunitate urâtă de unii, apreciată de alţii, iubită de Stăpânul Universului. Ea este sarea pământului, ea este lumina lumii şi ei îi putem aparţine fiecare dintre noi, zi după zi, an după an. O comunitate pe care Domnul o va face moştenitoare a Împărăţiei pe care au crezut-o şi au primit-o ca nişte copii.

De aici puteti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009. Pentru a primi constant devotionalul zilnic puteti sa:

- va abonati la newsletter lasand un comentariu aici cu mentiunea newsletter

- daca folositi un program de citire feed, prin click pe feed on articole situat in coltul din dreapta sus.

O viaţă risipită

(27 ianuarie, dimineata – Exod 16-18)

Exod 16

Cât durează recunoştinţa omului pentru minunile la care a luat parte? Cât de mult poate să fie o minune, o întâmplare supranaturală baza unei relaţii cu divinitatea? Nu prea mult! Văzură urgiile din Egipt şi felul în care Dumnezeu îi apărase acolo, au fost părtaşi la noaptea neagră a Egiptului şi ei au ieşit victorioşi, au trecut prin Mare Roşie ca pe uscat şi în faţa lor Dumnezeu le-a înfrânt dușmanul. Dar acum le era foame. Atât de foame încât au uitat rapid miracolele prin care trecură şi îşi aminteau, exagerat de frumos, părţile aşa zis bune ale robiei. Aveau nevoie de un nou miracol şi ei credeau că îl merită.  Au strigat împotriva lui Moise şi Aaron, au cârtit, au plâns şi s-au  transformat în copii răsfăţaţi. Aşa sunt toţi copiii care îţi bazează credinţa doar pe minuni.

Au primit atunci, ca semn al harului divin, carne şi pâine. Nu le-au primit cu porţia dar a trebuit ca ei înşişi să-şi fie o porţie. În poporul lui Dumnezeu nu era loc de lăcomie, de goană după a avea mai mult. Fiecare lua doar atât cât putea mânca, restul era oricum nefolositor.

Exod 17

Răsfăţul copiilor lui Israel continuă. Au primit mâncare dar nu mai aveau apă. Pentru ei pustia era grea, aproape de nesuportat şi mai ales nu le oferea prea mult de muncă. În lipsă de altceva găseau de fiecare dată câte un motiv de harţă cu Moise. Motivele mari deveneau adevărate mişcări sociale cărora blândul Moise trebuia să le facă faţă.

Oameni simpli, mai ieri sclavi, se ştiau acum în graţiile lui Dumnezeu. Dar inima lor nu era frântă, nu era cucerită de har şi drept urmare se comportau ca nişte fii de împărat aflaţi în trecere prin pustiu. Împăratul trebuia să le asigure totul şi dacă nu o făcea cum trebuie ei erau acolo pentru a-I atrage atenţia. Erau capricioşi şi îngâmfaţi.

Exod 18

Vremea organizării. Plecat de zile bune din Egipt, poporul era văduvit de întreg aparatul social pe care egiptenii îl aveau pus la punct. Erau totuşi 2.000.000 de oameni care aveau nevoie de sfătuire când nu ştiau cum să facă, aveau nevoie de dreptate când erau loviţi şi batjocoriţi pe nedrept, aveau nevoie de asistenţă în multe din sectoarele vieţii. Formau un popor întreg, un trib puternic şi orice trib care nu este organizat se dezbină repede indiferent de cât de carismatic este conducătorul lui. Le trebuia armată, preoţie, judecători. La sfatul lui Ietro, Moise începe acest proces dificil de organizare.

O viaţa risipită este adesea o viaţa care nu a reuşit să se pună în ordine. O viaţa neordonată este o viaţă în care nevoile nu pot să fie împlinite, stresul şi deprimarea sunt elemente prea prezente iar viitorul nu este niciodată îmbrăcat în culori optimiste. Procesul organizării trebuie să înceapă cât mai repede şi cu el va începe adevărata viaţă.

De aici puteti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009. Pentru a primi constant devotionalul zilnic puteti sa:

- va abonati la newsletter lasand un comentariu aici cu mentiunea newsletter

- daca folositi un program de citire feed, prin click pe feed on articole situat in coltul din dreapta sus.