A fi versus a face

(10 februarie, seara – Matei 25:31-46)

Biserica trăieşte de multe ori o strategie nedreaptă a aprecierilor. Apreciem foarte mult pe cei care sunt în lumina reflectoarelor, pe cei care sunt vizibili în cadrul unui program religios şi trecem aşa de uşor peste oamenii a căror lucrare este ascunsă privirilor superficiale, laudelor febrile sau efectului imediat.

Creştinul postmodern trăieşte adesea sub imperativul verbului “a face”, un verb ce reclamă o acţiune imediată, clară, distinctă. Drama acestui verb s-a extins asupra bisericilor locale ce simt tot mai acut nevoia să se implice în tot felul de acţiuni sociale şi spirituale, să iniţieze tot mai multe programe astfel încât apartenenţa lor la Biserica Unviersală să fie primită şi acceptată unanim. Biserica lui “a face” este una plină ochi de creştini ocupaţi cu a fi vizibili şi acceptaţi în societate, de a fi relevanţi şi totdeauna gata să ofere învăţătură, de a participa la toate programele şi de a bifa toate activitaţile. Este o biserică alertă, tot timpul în viteză, tot timpul prezentă, niciodată relaxată.

Sigur,  verbul “a face” trebuie să existe în viaţa credinciosului şi a comunităţii creştine dar niciodată nu trebuie să devanseze importanţa verbului “a fi”.  Vine un moment, spunea Domnul Isus, când cei adunaţi în faţa scaunului de judecată vor fi împărţiţi în două tabere în funcţie de acţiunile lor de pe pământ. O privire fugară şi superficială asupra textului ne-ar putea determina să credem că baza acestei împărţiri va fi tocmai “a face” dar priviţi ce fel de oameni vor merge la dreapta Mântuitorului:

- ei nu au acţionat neapărat într-un cadru instituţionalizat, în cadrul unei comunităţi sau biserici creştine. Fiecare a acţionat independent, în dreptul său. Nu sunt luaţi din mijloc şi mutaţi la dreapta cu grupul, în funcţie de eticheta purtată sau de domeniul în care s-au implicat;

- ei nu au acţionat cu un scop bine determinat, nu au avut o agendă secretă pe care să o urmărească, scopuri ascunse (fie ele şi nobile) pentru care să acţioneze în acel fel. Pur şi simplu au văzut o nevoie şi au venit în întâmpinarea ei. Când au aflat un om care suferea de sete i-au dăruit un pahar cu apă, fără întrebări şi fără pretenţii, când au întâlnit un străin ce avea nevoie de găzduire au ales să fie gazde bune. Textul nu ne spune că au făcut toate acestea având ca scop evanghelizarea celor pierduţi sau solidarizarea cu cei de-o credinţă cu ei ci din contră ne lasă să înţelegem că atât în momentul acţiunii cât şi după aceea ei nu au ştiut cui acordă ajutorul sau favoarea;

- ei nu au avut în minte nici o eventuală răsplată din partea Cerului. Când dădeau paharul cu apă, găzduire sau de mâncare celor aflaţi în nevoi, când vizitau pe cei uitaţi, ei nu îşi treceau în carneţelul binefacerilor o liniuţă şi nu aşteptau din partea lui Dumnezeu o altă bilă albă. Ideea de răsplată nu a existat în gândirea lor şi nu a ghidat sub nici o formă acţiunile de binefacere;

- ceea ce au făcut nu se încadrează în acţiunile pe care noi le punem astăzi sub reflectoare şi le aplaudăm la scară largă. Nu au predicat, cântat, compus texte sau condus biserici, organizaţii. Toate acestea îşi au partea lor printre noi, dar cei de la dreapta Domnului Isus sunt în primul rând caracterizaţi de acţiuni care niciodată nu au fost apreciate foarte mult pe pământ.

Aceste câteva aspecte ale textului ne determină să credem că acei oameni aleşi pentru dreapta sunt caracterizaţi în primul rând de “a fi” şi nu de “a face”.  Ei acţionau aşa pentru că în acest fel erau construiţi, pentru că asta considerau că este bine şi demn să facă. Tirania verbului “a face” a dus biserica pe cele mai înalte culmi ale implicării sociale şi instituţionale dar a apropiat-o şi de o criză de identitate fără precedent. Între repetiţia de astăzi, acţiunea socială de mâine, programele de biserică de poimâine şi chiar devoţionalul de fiecare zi, trebuie să ne rezervăm timp suficient pentru devenire, pentru existenţă.  Orice acţiune şi implicare, personală sau a comunităţii, nu ne va ajuta niciodată sa fim cu adevărat; pentru că existenţa, fie ea chiar spirituală ca semn al intrării în marele Trup al lui Cristos, trebuie să preceadă orice acţiune.

Ultimele trei semne definitorii ale celor de la dreapta Domnului Isus cred că trebuie să fie testul oricărie acţiuni creştine personale. Nu vom uita niciodată că Domnul nostru nu cunoaşte doar efectul acţiunii noastre ci cunoaşte şi străfundurile făptuitorului împreună cu toate motivaţiile care l-au determinat la implicare.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009.

O slujba periculoasa

(10 februarie, dimineaţa – Leviticul 8-10)

Aaron şi fiii lui primiseră cea mai bună dar şi cea mai periculoasă slujbă dintre toate cele ce se desfăşurau în tabăra aleşilor lui Dumnezeu. Era pusă pe picioare o preoţie care avea să reprezinte întreg poporul în faţa Celui Atotputernic, o preoţie care să fie hrănită de popor pentru slujba ei şi care stătea în permanenţă între Focul Mistuitor şi poporul răzvrătit. Hainele deosebite de tot ceea ce purta poporul, desenate de însuşi Dumnezeu, slujba neîntreruptă din pragul celui mai sigur loc din tabără, cortul întâlnirii, relaţia mult mai apropiată cu Salvatorul decât a celor mai mulţi din tabără şi multe alte aspecte ale preoţiei îi făceau să se simtă deosebiţi şi privilegiaţi. Erau spuma lui Israel iar Dumnezeu se lăsa slujit, reprezentat de ei.

Unul dintre slujitorii mărunți ai lăcașului închinării  aleargă spre cortul lui Moise. Lacrimile îi curg pe obraz, faţa îi este crispată de durere şi disperarea i se citeşte în fiecare pas. Moise abia poate să distingă printre vorbele acestui om care este tragedia, ce se întâmplase. În cortul întâlnirii, Nadab şi Abihu erau morţi, carbonizaţi în faţa altarului; lume multă s-a adunat acolo şi întreaga tabără jeleşte şi nu ştie de unde şi de ce a venit tragedia asta peste ei; Aaron şi ceilalţi fii sunt devastaţi şi nu mai îndrăznesc să facă nimic în cort.

Moise se apropie de trupurile carbonizate, vede cădelniţele, simte mirosul tămâii arse şi dintr-o dată ştie: acolo a fost adus foc străin, Nadab şi Abihu nu au ţinut cont de toate indicaţiile primite, s-au simţit stăpâni pe situaţie dar au necinstit pe Dumnezeu. “Voi fi sfinţit de cei ce se apropie de Mine şi voi fi proslăvit în faţa întregului popor” sunt cuvintele lui Dumnezeu pe care Moise i le repetă lui Aaron. Slujba preoţiei nu este neapărat importantă prin ritualurile care se fac sau hainele care se îmbracă, slujba proeţiei este importantă pentru că ea Il arată pe Dumnezeu, îl reprezintă pe Dumnezeu. Orice calcare a regulilor, orice act de corupţie sau de nepăsare, de neatenţie sau de indolenţă loveşte direct în Dumnezeu, în imaginea Lui printre oameni. Aaron şi fiii lui aveau să înveţe asta într-un mod dramatic; deşi cei dragi erau duşi afară din tabără şi îngropaţi ei trebuiau să rămână la cort, fără să jelească sau să poarte doliu.

Un neam de preoţi am fost făcuţi şi noi şi fiecare zi a vieţii este o zi în care purtăm imaginea lui Dumnezeu printre oameni. Orice facem, orice spunem sau gândim, orice acţiune sau atitudine este privită de către ceilalţi şi chiar de Dumnezeu prin acest statut de preoţi dat nouă prin Isus Cristos.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009.

Ramai intreg în vremuri tulburi – sistemul critic!

(7 februarie, seara – Matei 24:1-28 )

Istoria are o finalitate, un punct terminus în care trebuie să ajungă. Perpetuarea, parcă la nesfârşit a zilelor, lunilor, anilor, ne poate înşela să credem că ceea ce a fost ieri va fi şi astăzi, se va continua şi mâine. Dar Biblia ne spune că va exista un moment în care nu vom  mai putea vorbi despre viitor, în care vom rupe şirul secundelor înlănţuite şi ne vom alătura Domnului. Fiecare generaţie a crezut că acel moment îi este specific ei şi cei sinceri l-au aşteptat cu înfrigurare, precum aşteaptă străjerul dimineaţa.

Dar generaţiile au trecut, una după alta, şi momentul  mult aşteptat a întârziat să apară. S-au făcut tot felul de predicţii si calcule, tot felul de date fixe au fost înaintate. Unii s-au îmbrăcat în haine albe şi s-au suit pe un deal să aştepte plecarea, alţii s-au baricadat în buncăre sau subsolurile caselor înconjuraţi de provizii pentru ani de zile şi exemplele ar putea continua la nesfârșit. În faţa multor atitudini greşite pe care generaţiile din trecut şi cu precădere generaţia noastră le îmbracă faţă de sfârşitul istoriei, oare care este atitudinea potrivită?

Cred ca o atitudine potrivită este în primul rând o atitudine critică. Printre elementele pe care Domnul Isus le găsea caracterizante acestor vremuri era şi ridicarea multor oameni care se vor da drept Cristoşi. Trăim vremea multor sisteme spirituale şi a multor miracole înfăptuite de oameni la care ceilalţi se uită cu respect şi chiar cu veneraţie. Un întreg hățiș de partide religioase ne înconjoară, fiecare pretinzând că deţine adevărul, fiecare susţinându-şi această poziţie prin diverse argumente, uneori şi supranaturale. Suntem înconjuraţi de o mulţime de Cristoşi şi prooroci mincinoşi, oameni care fac multe semne şi minuni, oameni care adună mulţimile, primesc laudele, ne înconjoară cu o aşa zisă bunătate dar a căror viaţa nu este nicidecum una asemenea lui Cristos. A te înşela, în astfel de situaţii, este aşa de uşor şi singura cale de salvare este dezvoltarea, conştientă şi personală, a unui sistem critic. Nu luăm nimic din start ca venind din Cer, nu considerăm pe nimeni un emisar al Cerului până nu îl supunem testului Sfintei Scripturi, al timpului şi al roadelor.

Vremurile sunt tulburi şi dificile. A supravieţui întreg spiritual în această perioadă este un demers greu şi anevoios, pe alocuri dureros. Ne va ajuta în procesul supravieţuirii dacă vom înţelege să ne apropiem de Sfânta Scriptură, să o studiem, să o înţelegem şi să o strângem în inima noastră. Ea va fi punctul de plecare al unui adevărat sistem critic, sistem ce va călăuzi creştinul prin hățișul spiritual ce ne înconjoară.

 

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009.

Sfinţirea unui loc

(2 februarie, dimineata – Exod 29-30)

Au primit în detaliu explicaţii despre cum trebuie să arate cortul întâlnirii, despre ce vase şi unelte să conţină şi mai ales despre cum trebuie să decurgă un ritual acolo, în funcţie de eveniment sau nevoia specifică a poporului de la un moment dat. Am putea spune că toate aceste elemente, care veneau direct de la Dumnezeu, ar trebui să fie suficiente pentru ca acel loc să fie considerat sfânt, pus deoparte şi privit cu sfială de către toţi locuitorii cetăţii.

Dar nu este deloc aşa. Această parte de verset “şi locul acela va fi sfinţit de slava Mea” încurcă toate socotelile. Aşadar sfinţirea unui loc nu vine din numărul şi exactitatea ritualurilor, nici din măiestria locaşului şi a elementelor care îl compun. Sfinţenia unui loc nu vine nici din solemnitatea preoţilor şi nici măcar din hainele lor încărcate de simboluri ci ea vine din prezenţa slavei lui Dumnezeu. Fără această slavă totul este o formă fără fond, un ritual fără esenţă şi cel mai grav fără finalitate, haine doar strălucitoare şi clădiri doar impunătoare.

Nu îl vom putea niciodată obliga pe Dumnezeu să sfinţească un locaş doar pentru că ne-am stabilit şi respectăm ritualuri fixe sau pentru că am construit ceva impunător căreia îi spunem biserică. Sfinţirea vine prin prezenţa lui Dumnezeu în acel loc, o prezenţă incontestabilă, remarcabilă, plină de putere.

De aici puteți downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009. Pentru a primi constant devoţionalul zilnic puteți sa:

- va abonați la newsletter lăsând un comentariu aici cu mențiunea newsletter

- daca folosiți un program de citire feed, prin click pe feed on articole situat in coltul din dreapta sus.

Cerinţele preoţiei

(1 februarie, dimineata – Exod 27-28)

Până de curând prezenţa lui Dumnezeu în tabăra evreilor era realizată prin stâlpul de foc şi norul de fum. O prezenţă nemijlocită, vizibilă şi care nu lăsa loc de nici o interpretare. Vom asista însă la fenomenul trecerii de la această formă de manifestare a Dumnezeirii la o moderare şi o mijlocire prin preoţie.

Cum sunt aleşi preoţii? Care este legătura dintre preot, comunitate şi Dumnezeu? Ce rol ar trebui să aibă un preot şi care sunt domeniile la care participarea preoţilor ar trebui interzisă?… şi multe alte întrebări au stârnit numeroase controverse de-a lungul secolelor.

Dincolo de învăţătura aparent anostă a acestor capitole legată de aspecte pe care societatea noastră nu le mai practică la scară largă, dincolo chiar şi de profundele implicaţii spirituale care se ascund în spatele acestor elemente de construcţie a cortului sau a îmbrăcămintei preoţeşti, aceste versete ne ajută să distingem câteva învăţături importante legate de sistemul preoţesc. Să le luăm pe rând:

- preoţii sunt aleşi de Dumnezeu, nu de popor, din seminţia lui Levi, puşi deoparte doar pentru slujba aceasta. Autoritatea spirituală nu rezidă dintr-o alegere democratică dintre membrii unei comunităţi ci ea se instituie prin delegare din partea lui Dumnezeu. Singurul rol pe care poporul, comunitatea îl are în această alegere este doar de a recunoaşte şi accepta alegerea lui Dumnezeu.

- sunt câteva funcţii pe care preoţia va trebui să le îndeplinească de-a lungul vremurilor, funcţii specifice lor şi care nu puteau fi atribuite nimănui altcuiva. Astfel, preoţii sunt mijlocitori, ei purtând pe umeri povoara poporului pe care o aduc permanent înaintea lui Dumnezeu. Tot ei sunt aceia care fac ispăşire pentru popor. Întreaga construcţie a cortului, elementele pe care Moise trebuia să le construiască iar preoţii să le folosească vorbesc puternic despre o problemă majora care există între Dumnezeu şi oameni, problema păcatului. Pasul către rezolvarea acestei probleme îl face tot Dumnezeu, prin instituirea elementelor specifice ispăşirii precum şi al întregului sistem de ispăşire.  O altă slujire a preoţilor este judecata. O perioadă întinsă de-a lungul istoriei evreilor, preoţii au fost şi judecătorii poporului ales. Ei sunt cei care pun în aplicare codul lui Dumnezeu, veghează la respectarea lui şi încearcă să păstreze poporul în limitele legământului pe care Dumnezeu l-a iniţiat cu poporul său. Urim şi Tumim, cele două pietre despre care şi astăzi ştim doar puţine lucruri, marchează o altă slujire importantă a preoţilor. Aceasta vizează cunoaşterea, revelaţia şi călăuzirea poporului (Urim înseamnă dezvăluire şi Tumim  adevăr).

Nu putem să ne îndepărtăm de învăţătura Noului Testament care vede în fiecare creştin născut din nou un preot. Preot pentru sine, familia sa şi adeseori preot pentru semenii. Îndeplinim aceste minime cerinţe în preoţia noastră de fiecare zi?

De aici puteți downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009. Pentru a primi constant devoţionalul zilnic puteți sa:

- va abonați la newsletter lăsând un comentariu aici cu mențiunea newsletter

- daca folosiți un program de citire feed, prin click pe feed on articole situat in coltul din dreapta sus.

Cugetul slab şi euforia

(30 ianuarie, dimineata – Exod 23-24)

Exod 23

O societate ca cea condusă după principiile lui Dumnezeu este o societate în care nu îţi este frică să locuieşti, fie că eşti bogat sau sărac, băştinaş sau străin, femeie sau bărbat, copil sau bătrân. Priviţi doar la câteva aspecte ale acestei societăţi, aspecte la care societatea postmodernă este cu adevărat corigentă:

- manipularea prin zvonuri este interzisă iar bârfa primeşte pedeapsă;

- justiţia nu este oarbă;aici poţi să lupţi când ai adevărul de partea ta şi poţi să te aştepţi la pedeapsă când ai comis ceva rău;

- duşmanul, oricare ar fi acesta, este respectat ca fiinţă umană şi ajutat atunci când este în nevoie;

- conceptul de mită este din start eliminat;

Dumnezeu ştia că pericolul cel mai mare la care era expus poporul ales nu era format de armatele popoarelor învecinate ci de cugetul lor slab. Vor intra în contact cu celelalte popoare, vor purta războaie cu ei dar îi vor vedea şi închinându-se, le vor vedea obiceiurile, fetele, băieţii, vor putea fi cooptaţi în diverse afaceri cu ei. Şi nimic din toate astea nu era greşit dacă nu ar fi dus, încet, în fiecare zi câte puţin, la îndepărtarea de Dumnezeul adevărat, la coruperea lor, la întinarea inimii şi frângerea cugetului. Pericolul idolatriei pândea la fiecare colţ de stradă şi ei trebuiau să îi ţină piept. Vor reuşi, oare, evreii să se conformeze principiilor lui Dumnezeu, să Îl asculte şi să Îl urmeze?

Exod 24

Primiseră legi importate care îi transforma dintr-o adunătură de sclavi într-o naţiune cu propria armată, constituţie şi conduită. Au auzit citite şi repetate în urechile lor aceste legi şi au răspuns toţi într-un glas că sunt de acord să le adopte, să le păzească, să îşi conformeze vieţile cu ele. În fiecare cort din Israelul pustiei aceste legi au fost discutate şi primite cu bucuria omului liber care ştie ce are de făcut. Au semnat legământul şi au rămas la piciorului muntelui în timp ce Moise urca pe munte pentru a se întâlni cu Dumnezeu. Erau bucuroşi şi în euforia lor nu ştiau că, din acel moment, erau în sala de examen pentru primul test pe care Dumnezeu îl pregătise pentru ei.

Euforia ne poate îndemna să acceptăm multe, să ridicăm mâna, să ne dedicăm şi rededicăm la nesfârşit. Dar euforiei de astăzi îi va urma, inevitabil, monotonia de mâine, când deciziile luate ar trebui respectate şi întreg universul parcă luptă împotriva aplicării lor. Ce vom face atunci, ce va rămâne din entuziasmul nostru?

De aici puteți downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009. Pentru a primi constant devoţionalul zilnic puteți sa:

- va abonați la newsletter lăsând un comentariu aici cu mențiunea newsletter

- daca folosiți un program de citire feed, prin click pe feed on articole situat in coltul din dreapta sus.

Scânteia nădejdii ce rămâne

(25 ianuarie, dimineata – Exod 12-13)

Exod 12-13

Atunci când citim capitolele urgiilor pe care Dumnezeu le-a revărsat asupra Egiptului tindem să trecem repede peste versete. Ştim că acolo erau femei, copii, bătrâni, neajutorați. Ştim vag cam ce au însemnat fizic urgiile, dar haideţi să facem un experiment! Să încercăm să ne imaginăm evenimentele precum scenele unui film. Toate urgiile: apa prefăcută în sânge, broaştele, păduchii, muştele câineşti, moartea turmelor, bubele oamenilor, grindina, lăcustele, întunericul profund erau elemente ale unei realităţi terifiante. Fiecare egiptean era personaj într-un film horror din care nu se putea desprinde. Adormeau şi se trezeau în el iar moartea îi întâmpina la fiecare colţ de stradă.

Însă noaptea cea mai grea abia acum urma. Pentru egipteni era noaptea în care aveau să îşi piardă moştenitorii iar strigătul lor de durere se va auzi până departe. Pentru Israeliţi era noaptea în care, în sfârşit, ei aveau de făcut câte ceva. Aveau să înveţe valoarea sângelui şi a jertfei care îi izbăveşte de la moarte, să mănânce în grabă, pregătiţi pentru un drum pe care nu îl cunoşteau, aflaţi la ordinele unui Dumnezeu care îi uimise zile la rândul şi care acum le promitea, lor, sclavilor, o altfel de ţară, numai a lor.

În noaptea aceea, printre strigătele care se auzeau de la fiecare casă egipteană, Moise şi Aron îşi făceau drum spre palatul lui Faraon. Aveau să găsească un om plâns, temător, îngenuncheat care se recunoştea înfrânt şi le dădea lor bunul cel mai de preţ: libertatea.

Priviţi-i: peste 2.000.000 de oameni (spun cercetătorii) pornesc pe acelaşi drum. Sunt îmbrăcaţi în haine noi dar gârboviţi, au în mâinile crăpate vase de argint şi de aur iar în ochi o scânteie. După 430 de ani la ei venise Dumnezeu şi acum lăsau în urmă o ţară a durerii, fricii, lacrimilor, muncii istovitoare şi robiei pentru o ţară în care curge lapte şi miere, o ţară a libertăţii. Iar scânteia era cea a speranţei care nu piere pentru ca este legată de un Dumnezeu care îşi aduce aminte de promisiunile date.

De aici puteti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009. Pentru a primi constant devotionalul zilnic puteti sa:

- va abonati la newsletter lasand un comentariu aici cu mentiunea newsletter

- daca folositi un program de citire feed, prin click pe feed on articole situat in coltul din dreapta sus.

Oamenii şi regulile

(24 ianuarie, seara – Matei 15:21-39)

Prima parte a acestui pasaj ne pune în încurcătură. Dacă tocmai îi certase pe farisei pentru că ei aplicau regulile spirituale într-un sens extrem de strâns, mai degrabă în favoarea legii decât în favoarea închinătorului, acum Îl găsim pe Domnul Isus într-o ipostază cu totul nouă şi neobişnuită.

Oamenii erau implicaţi şi adesea victime ale războiului spiritual nu numai în Israel. Lupta spirituală se dădea şi pe alte fronturi, străine poporului Legământului şi victima de data aceasta era o copilă. Cu ce greșise?, dacă greşise, care erau implicaţiile genealogice? nu ştim. Ştim doar că era vorba de o fetiţă şi tocmai acest statut era un argument suficient pentru a o aduce în atenţia lui Isus Cristos. Şi povestea ar fi trebuit să se încheie cu o vindecare rapidă şi o învăţătură moralizatoare cu privire la felul, adevărat de altfel, în care Evanghelia va lucra peste granițele Israelului. Dar răspunsul Mântuitorului ne şochează prin duritate, sentiment de nepăsare şi conformism religios. Cum? O fată, poate nevinovată, este muncită de un drac, o mamă disperată îi imploră ajutorul recunoscându-L drept Mesia şi El face apel la superioritatea şi întâietatea evreilor?

Atunci când acuzi puternic formalismul şi legalismul religios rişti să te apropii prea mult de anarhie religioasă. Iar anarhia pare să fie cuvântul de ordine al vremurilor noastre. Aplicăm învăţătura Domnului Isus în fel şi chip, subliniem în extremis o parte a învăţăturii Evangheliei în detrimentul alteia şi ne considerăm, adesea, minunaţi, speciali şi depozitari ai adevărului prin aceasta. Afirmăm că Domnul Isus a acuzat legalismul dar uităm adesea că nu a încurajat niciodată anarhia. Multitudinea de idei şi practici religioase, neacceptarea celuilalt pentru că el crede şi se închină diferit şi multe alte aspecte de genul acesta încurajează un anarhism profund care dezbină trupul lui Cristos.

Da, era doar o fetiţă şi da, era rugăciunea îndurerată a unei mame. Dar existau reguli trasate pe care Domnul Isus vrea să le urmeze, reguli la care El ţine, pe care El nu le înlătură. A eliberat biata fetiţă pentru a ne demonstra, încă o dată, că regulile sunt făcute pentru oameni, nu împotriva lor, dar a ezitat să o facă tocmai pentru a ne spune că regulile există şi ele au adesea un fundament bun.

De aici puteti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009. Pentru a primi constant devotionalul zilnic puteti sa:

- va abonati la newsletter lasand un comentariu aici cu mentiunea newsletter

- daca folositi un program de citire feed, prin click pe feed on articole situat in coltul din dreapta sus.

Zeii Egiptului

(23 ianuarie, dimineata – Exod 7-8)

Exod 7-8

Faraon nu este o persoană uşor de convins . De fiecare dată gusta din asprimea unei urgii, asprime pe care o uita în ziua imediat următoare. Voise să scape de evrei, să îi împuţineze şi acum, când avea oportunitatea, se răzgândise. Parcă totuşi erau buni sclavii aceia în ţară, muncile pe care le făceau ei nu puteau fi înlocuite.

Asistăm încă o dată, ca de multe ori pe parcursul istoriei, la capriciile unui suveran care fac întreg poporul să sufere. Apa prefăcută în sânge, broaştele, păduchii, muştele câineşti  nu îl afectau doar pe Faraon şi pe cei care luau decizii la curtea lui. Ele erau plăgi ce loveau direct şi în omul simplu, în cel care îşi vedea de treabă. Apartenenţa noastră la un sistem ne face părtaşi la bucuriile sistemului dar ne va aduce şi problemele sistemului.

Omul a simţit întotdeauna nevoia să se închine. Fie că s-a născut într-un imperiu cu tradiţie (Egiptul) sau într-un trib uitat de lume, fiinţa umană şi-a conceput o divinitate în faţa căreia s-a închinat şi de la care a cerut ajutor. Şi orice sistem religios ar fi fost conceput, acesta era valid până ce alt sistem sau altă divinitate îl dovedea nesemnificativ şi lipsit de putere.  Aşa este istoria religiilor dar aşa este şi istoria noastră. De câte ori pe drumul vieţii nu suntem nevoiţi să renunţăm la păreri religioase, la opinii pe care le considerăm valide spiritual pentru că Dumnezeu ni le-a invalidat? Viaţa este un continuu proces de cunoaştere, cunoaştere ce poate fi aplicată şi spiritualului. Acum cunoaştem în parte, dispuşi să renunţăm, fără a fi loviţi de urgii, la opiniile pe care Cartea Sfântă ni le arată greşite, pentru a cunoaşte desăvârşit atunci, la capătul cărării.

Preotul Egiptului, Faraon, trebuia să se plece, trebuia să recunoască supremaţia unui Dumnezeu pe care nu îl cunoştea, al cărui mare maestru nu era. Urgie după urgie lovea în sistemul lui religios, zeu după zeu era afectat de urgiile pe care le stârneau Moise şi Aaron. Nu era doar o luptă a evreilor contra egiptenilor, era şi un duel al lui Dumnezeu cu presupusele divinităţi egiptene.

Iată o parte din zeii Egiptului:

Numele zeului Pe cine stăpânea Simbolul puterii
Aker Pământ – ajuta pe morţi Două capete de lei
Aton Zeul soare
Bes Ajuta la naștere – dăruitor de bărbăţie Grup de demoni
Hechet Zeiţa primordială Broască
Isis Zeiţa vieţii şi vindecării Om
Chepri Zeul primordial – Soare răsare Cărăbuş
Knum Dăruitorul Nilului – Făcătorul omenirii Om cu cap de berbec
Mut Ochiul Soarelui Vultur sau om
Nut Zeiţa cerurilor – mama corpurilor cereşti
Osiris Stăpânea peste Faraonii morţi, viaţă, vegetaţie
Ra Zeul soarelui şi al cerului – zeu naţional Om cu cap de uliu
Seichet Păzitorul vieţii – apărătorul morţilor Scorpion
Set Zeul haosului, pustiului, furtunii, recoltei
Sotis Zeul apelor Nilului
Termutis Zeița fertilităţii, recoltei şi a soarelui Şarpe

De aici puteti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009. Pentru a primi constant devotionalul zilnic puteti sa:

- va abonati la newsletter lasand un comentariu aici cu mentiunea newsletter

- daca folositi un program de citire feed, prin click pe feed on articole situat in coltul din dreapta sus.

Valoarea Împărăţiei

(20 ianuarie seara – Matei 13:31-50)

Pildele comorii ascunse şi a mărgăritarului de mare preţ ne vorbesc despre valoarea Împărăţiei. Deşi ea este una prezentă şi totodată una care va veni, o Împărăţie din care facem parte acum dar pe care o vom moşteni pe deplin atunci, valoarea acesteia este imensă şi deosebit de captivantă pentru omul care o descoperă. Unii o descoperă întâmplător, săpând prin viaţă (prima pildă), alţi caută cu întreaga fiinţă mărgăritarele şi reuşeşte să îl afle pe cel mai preţios, dar toţi dau pentru această împărăţie totul pentru a rămâne cu ea. Lucrurile valoroase din viaţa noastră au un preţ şi, aproape de fiecare dată, cele extraordinar de valoroase nu se pot cumpăra cu bani. Cât valorează pentru noi Împărăţia şi ce am fi dispuşi să dăm pentru a o avea: averea noastră, timpul nostru, relaţiile şi diplomele, inima noastră? De la fiecare dintre noi, Împărăţia pretinde un preţ pentru a se lăsa cucerită. Este inima noastră de fiecare dată dar vicisitudine vieţii si incompatibilitatea Împărăţiei cu multe aspecte ale societăţii noastre mai pretinde şi alte preţuri adiacente. Care este preţul pe care îl plătesc eu? Dar tu? Cat de scumpă este Împărăţia pentru noi?

De aici puteți downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009. Pentru a primi constant devoţionalul zilnic puteți sa:

- va abonați la newsletter lăsând un comentariu aici cu mențiunea newsletter

- daca folosiți un program de citire feed, prin click pe feed on articole situat in coltul din dreapta sus