Şcoala pustiei

(6 februarie, dimineata – Exod 39-40)

Cortul cu toate uneltele lui erau gata. Cu schiţele pe care Moise le primise de la Dumnezeu, oamenii iscusiţi din Israel au reuşit să construiască primul locaş de închinare înaintea Dumnezeului Adevărat.

La un an după ieşirea din Egipt, la un an după miracole şi urgii desfăşurate sub ochii lor iată-i pe evrei tot în pustie punând bazele unui “templu” portabil, semn al prezenţei lui Dumnezeu printre ei. Conduşi cu mână tare spre ieşirea din Egipt, alături de un Dumnezeu care îi ajutase să înfrângă cel mai puternic imperiu al vremii, evreii îşi puteau continua marşul lor armat până în ţara promisă. Puteau continua să înfricoşeze pe oricine s-ar fi opus, puteau să cucerească tot ce le-ar fi stat în cale, doar de partea lor era Dumnezeu iar toate celelalte naţiuni erau înspăimântate. Şi cu toate acestea primul an de la ieşirea din Egipt îi găseşte în pustie ocupaţi cu ceva ce numai a pregătire militară nu semăna.

Înfierbântaţi de victoriile spirituale reputate, încrezători în forţele proprii şi în alianţa cu Dumnezeu suntem gata să ne avântăm spre alte redute, să cucerim alte înălțimi. Suntem însă uimiţi şi deziluzionaţi atunci când Dumnezeu zice stop şi ne ţine mai mult decât ne-am dori în pustiul vieţii. Ne dă coduri de conduită pe care le învăţăm uneori repede, alteori printre lacrimi, ne sfătuieşte cum să construim propriul cort al întâlnirii şi ne ajută să instituim un adevărat proces al închinării. Rămânem multe zile cu privirea spre zările unde ar trebui să ducem bătălia, suntem indignaţi de stagnarea noastră dar răzvrătirea lungeşte procesul învăţării elementelor importante. Aflăm într-un târziu că pentru Dumnezeu sunt mai importante maturitatea noastră spirituală, cămăruţa întâlnirii şi altarul închinării. Descoperim că El vrea să ne înveţe să facem faţa cu bine atât falimentelor cât mai ales succeselor spirituale şi că pentru El, relaţia cu noi este mai importantă decât orice victorie.

 

De aici puteți downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009. Pentru a primi constant devoţionalul zilnic puteți sa:

- va abonați la newsletter lăsând un comentariu aici cu mențiunea newsletter

- daca folosiți un program de citire feed, prin click pe feed on articole situat in coltul din dreapta sus

Iscusinţa în slujba Trupului!

Întreaga tabără era în mişcare.  Se construia cortul întâlnirii, semn al prezenţei lui Dumnezeu printre ei şi toţi erau cu ochii aţintiţi înspre acolo. Când Moise a spus că va avea nevoie de materiale din partea lor pentru această construcţie, nu au stat pe gânduri, au adus la cort tot ce aveau ei mai bun; au adus mult şi de fiecare dată când se întorceau acasă tot mai găseau ceva de adus. Doar porunca lui Moise i-a oprit pentru că ar fi fost în stare să dăruiască totul, cu lepădare de sine, cu inima plină de bucurie.

Domnul dăruise pricepere lui Beţaleel, Oholiab şi multor altor bărbaţi din Israel;o  făcuse din abundență aşa cum o face şi astăzi, cu mână largă şi fără părere de rău. Apoi i-a chemat prin Moise la construcţia cortului. Ar fi putut spune nu invitaţiei lui Moise doar aveau mult de lucru, priceperea lor fiind cunoscută printre evrei. Ar fi putut să considere că priceperea vine de la ei, de la studiile din Egipt, de la experienţa cumulată sau de la insistenţa cu care au lucrat şi drept urmare nu sunt tributari nimănui. S-ar fi putut lăsa rugaţi de Moise, rugaţi de întreg poporul astfel încât atunci când se vor duce să fie aplaudaţi de toată lumea, ar fi putut îmbrăca multe atitudini caracteristice oamenilor şi astăzi. Ei însă pleacă şi îşi încep lucrul cu tragere de inimă. Nu îl fac doar să fie făcut, doar să se vadă că se munceşte şi nici măcar cu părere de rău gândindu-se la câte alte lucruri ar fi putut face în acel timp.

Lucrarea lui Dumnezeu are nevoie de oameni iscusiţi, iscusinţă care vine tot de la El. Iscusinţa nu este un motiv al laudei între copiii lui Dumnezeu sau un prilej de categorisire între fraţi ci un element de zidire a Trupului Lui Cristos. Orice iscusinţă din care lipseşte pasiunea dovedeşte o lucrare lipsită de vlagă. Oamenii iscusiţi şi plin de pasiune pot sa schimbe faţa comunităţii în care trăiesc, pot să determine acţiuni măreţe pentru Dumnezeu, pot să aducă Împărăţia mai aproape.

De aici puteți downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009. Pentru a primi constant devoţionalul zilnic puteți sa:

- va abonați la newsletter lăsând un comentariu aici cu mențiunea newsletter

- daca folosiți un program de citire feed, prin click pe feed on articole situat in coltul din dreapta sus.

Un Dumnezeu ce poate fi înduplecat

(3 februarie, dimineata – Exod 31-33)

Exod 31

Era un om în seminţia lui Iuda, fiul lui Uri, fiul lui Hur. Acest om era departe de promisiunile pe care Dumnezeu le făcuse seminţiei lui Levi, seminţie care era capul de afiş al acelor săptămâni. Un om simplu care probabil îşi vedea de ale sale, de cortul şi familia sa, de copiii şi lucrul său. Fără să primească o revelaţie anume, fără să fie înştiinţat supranatural, omul acesta este chemat într-o zi în prezenţa lui Moise, este primit cu bunăvoinţă şi află că Dumnezeu îl alesese pentru a face lucrări măiestre prin el. Pe unii oameni Dumnezeu îi cheamă cu surle şi trâmbițe la o activitate în lumina reflectoarelor dar pentru cei mai mulţi chemarea este molcomă, vizibilă în capacităţile cu care sunt înzestraţi, în credincioşia şi devotamentul cu care se apleacă asupra unui domeniu sau altul. Aceştia sunt oamenii prin care Dumnezeu ne înnobilează în fiecare zi vieţile în mod tăcut, liniştit dar sigur, oamenii a căror strălucire va fi vizibilă decât în Împărăţia ce stă să vină.

Exod 32

Zilele treceau una după alta şi Aaron era tot mai îngrijorat. Semnele pe care le primea din tabără erau de rău augur, în fiecare zi trebuia să facă faţă câte unei răzmerițe şi  adesea auzea pe la colţuri că Dumnezeul care îi scosese din ţara Egiptului i-a părăsit şi că Moise nu a mai coborât de pe munte. Avea în faţă un popor care vedea în el singurul conducător rămas în viaţă, un popor care şi-a pierdut ţinta pentru că Îl pierduse pe Dumnezeu. Într-o dimineață şi-a luat soarta în mâini şi a decis să meargă mai departe: a  încropit în grabă un dumnezeu din argintul şi aurul evreilor, a construit un altar şi a decretat o sărbătoare.

O, de câte ori răspunsurile la rugăciunile noastre întârzie! Suntem în vale şi răspunsul de pe munte nu vrea să se arate în timpul pe care noi îl considerăm util. Numărăm secundele, minutele, zilele şi uneori anii. Când răbdarea noastră se termină, influenţaţi de evenimentele şi de cei care ne înconjoară hotărâm: fabricăm urgent un dumnezeu al urgenţei şi ne punem încrederea în el. Poate să fie o formă romantică dar eretică a lui Dumnezeu, o decizie pe care o punem în responsabilitatea Lui, un ritual amar şi chiar un adevăr înjumătăţit. Dar întârzierea lui “Moise” nu ar trebui să ne conducă niciodată la un alt dumnezeu.

Exod 33

Greşeala de ieri este tristeţea de astăzi iar păcatul făptuit este nodul amar care aproape ne împiedică să respirăm. Printre mii de cadavre, săpând la gropi în pustie pentru fraţii şi prietenii lor şi regretând jocul şi dezmăţul de ieri, printre lacrimile ce le brăzdau obraji, evreii priveau spre Moise cum intra în cort să vorbească cu Dumnezeu. Se ridicau şi se aruncau cu faţa la pământ înaintea cortului aşteptând un deznodământ firesc în mintea lor: urgiile care îi vor omorî pe toţi. Dar Moise ştia ceea ce am pus şi noi cu drag la inimă: că Dumnezeu îl cunoaşte pe nume şi că acest Dumnezeu poate fi înduplecat, că şi inima Lui este rănită atunci când a noastră sângerează.

Dumnezeu se lasă înduplecat, poporul îşi şterge lacrimile cu mâneca şi ştie că trebuie să meargă înainte. Au mai învăţat o lecţie!… oare?

De aici puteți downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009. Pentru a primi constant devoţionalul zilnic puteți sa:

- va abonați la newsletter lăsând un comentariu aici cu mențiunea newsletter

- daca folosiți un program de citire feed, prin click pe feed on articole situat in coltul din dreapta sus.

Sfinţirea unui loc

(2 februarie, dimineata – Exod 29-30)

Au primit în detaliu explicaţii despre cum trebuie să arate cortul întâlnirii, despre ce vase şi unelte să conţină şi mai ales despre cum trebuie să decurgă un ritual acolo, în funcţie de eveniment sau nevoia specifică a poporului de la un moment dat. Am putea spune că toate aceste elemente, care veneau direct de la Dumnezeu, ar trebui să fie suficiente pentru ca acel loc să fie considerat sfânt, pus deoparte şi privit cu sfială de către toţi locuitorii cetăţii.

Dar nu este deloc aşa. Această parte de verset “şi locul acela va fi sfinţit de slava Mea” încurcă toate socotelile. Aşadar sfinţirea unui loc nu vine din numărul şi exactitatea ritualurilor, nici din măiestria locaşului şi a elementelor care îl compun. Sfinţenia unui loc nu vine nici din solemnitatea preoţilor şi nici măcar din hainele lor încărcate de simboluri ci ea vine din prezenţa slavei lui Dumnezeu. Fără această slavă totul este o formă fără fond, un ritual fără esenţă şi cel mai grav fără finalitate, haine doar strălucitoare şi clădiri doar impunătoare.

Nu îl vom putea niciodată obliga pe Dumnezeu să sfinţească un locaş doar pentru că ne-am stabilit şi respectăm ritualuri fixe sau pentru că am construit ceva impunător căreia îi spunem biserică. Sfinţirea vine prin prezenţa lui Dumnezeu în acel loc, o prezenţă incontestabilă, remarcabilă, plină de putere.

De aici puteți downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009. Pentru a primi constant devoţionalul zilnic puteți sa:

- va abonați la newsletter lăsând un comentariu aici cu mențiunea newsletter

- daca folosiți un program de citire feed, prin click pe feed on articole situat in coltul din dreapta sus.

Cei doi datornici

(28 ianuarie, seara – Matei 18:21-35)

Are iertarea un număr, o barieră peste care nimeni nu poate să mai treacă şi de la care trebuie să se aplice pedeapsa? Până când trebuie să te pleci şi să îţi ierţi semenul? Sunt răni, unele adânci pe care ni le produc semenii noştri, răni care solicită din partea noastră un răspuns al răzbunării sau al iertării. Cât de des putem accepta, într-o zi, să fim loviţi şi noi să răspundem cu celălalt obraz, cu milă, cu iertare? Iertarea este un act dificil pentru că adesea rolurile se inversează, pentru că astăzi suntem victimele iar mâine călăii, astăzi suntem răpuşii iar mâine vânătorii. Domnul Isus răspunde la întrebarea lui Petru cu pilda celor doi datornici:

Unul avea o datorie care îl făcea să adoarmă greu şi numai bunătatea Împăratului îi asigura viaţa şi independenţa. Cei 10.000 de talanţi de aur datoraţi (aproximativ 490.770 kg de aur, 10,7 miliarde de euro) formau o avere mare în vremea aceea, vrednică de un înalt funcţionar, o avere mare chiar şi pentru lumea bogaţilor recenţi. Cum de a îndrăznit Împăratul să îi ofere atâţia bani? Ce fel de afaceri făcea dacă a îndrăznit la un asemenea credit? Cu ce a garantat creditul Împăratului? Nu ştim răspunsurile dar ştim că ziua nedorită venise şi Împăratul cerea talanţii înapoi.

Vine o zi  în care trebuie să plătim datoriile, trebuie să dăm înapoi ceea ce am primit. Uneori sunt valori mari, alteori sunt aspecte pe care nu le putem recupera prin material (bani, pietre scumpe, aur). Unii am primit de la Împăratul o situaţie bună, capacităţi extraordinare,  alţii am primit abilităţi rare sau accesul la o educaţie aleasă, sănătate, lumină în ochii ce privesc, integritatea trupului şi a raţiunii. Cu toţii am primit viaţă! Ne obişnuim cu ele; trec zilele şi uităm că le avem deşi sunt tot timpul prezente, trec anii şi nu vedem în ceea ce am primit nimic extraordinar, ba uneori chiar credem că e normal să avem, să primim, credem că merităm. Dar vine şi ziua în care Împăratul cere plata oricât de îndepărtată ni se pare acea zi acum. Aş vrea ca în acea zi să am soarta acestui rob,  aş vrea să mă întâlnesc cu bunătatea şi mila Celui care deţine hambarele vieţii. Mă rog ca în acea zi să fiu inundat, încă o dată, poate pentru ultima dată, în har.

Celălalt era şi el dator dar nu Împăratului ci primului rob. El trebuia să dea înapoi 100 de dinari, 100 de zile de muncă (în jur de 1.700 euro). Nu era mult dar pentru că îi datora unui om şi nu Împăratului aceşti bani formau o datorie mai mare decât 10 miliarde de euro. Era împovărat, ştia că va trebui să plătească şi într-o zi se întâlneşte pe stradă cu creditorul său. Este luat de guler şi aruncat în închisoare pentru că datoria, oricât de mică, trebuie să fie plătită iar orice întârziere atrage consecinţe. Din punct de vedere legal primul rob a acţionat bine, nu avea nici o obligaţie să ierte, nici o lege nu îl constrângea la milă. Şi cu toate acestea Împăratul găseşte greşit ceea ce a făcut robul său, atât de greşit încât îl condamna pe acesta imediat.

Pilda vorbeşte despre datorii iar acest cuvânt ne este cunoscut; suntem datori celor de lângă noi, nouă înşine şi mai ales Lui Dumnezeu. Dar esenţa pildei este iertarea, o iertare pe care încercăm să o învăţăm zi de zi de la Împăratul milei. De câte ori trebuie să iert? Iertarea nu are limită şi nici măcar reguli, iertarea se revarsă de atâtea ori încât noi nu putem număra.

De aici puteți downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009. Pentru a primi constant devoţionalul zilnic puteți sa:

- va abonați la newsletter lăsând un comentariu aici cu mențiunea newsletter

- daca folosiți un program de citire feed, prin click pe feed on articole situat in coltul din dreapta sus.

De la sublim la ridicol

(25 ianuarie, seara – Matei 16)

Sunt multe implicaţii ale acestui capitol, implicaţii majore şi care ne-au urmărit timp de două milenii (de exemplu afirmaţia pe care Domnul Isus o face în vs. 18-19 a stat şi stă la baza întregii succesiuni apostolice în Biserica Catolică). Dar, dincolo de toate învăţămintele, capitolul 16 din Evanghelia lui Matei este capitolul lui Petru.

Istoria vieţii noastre se reflectă atât de bine în istoria pe care Petru o trăieşte în acest capitol. De la sublim şi aşa de aproape de adevăr, la greşit, departe de adevărata însemnătate a evenimentelor, de la încrezător la deziluzionat, Petru arată aşa de bine spre mersul sinusoidal al vieţii oamenilor, fiinţe limitate în timp, spaţiu şi înţelegere.

Totul pornise de la o întrebare. Era aceeaşi întrebare pe care Matei a pus-o în spatele fiecărui verset din cartea sa, întrebarea la care fiecare evreu trebuia să găsească un răspuns. Cine ziceţi că este Isus Cristos? O întrebare aparent simplă dar de care oamenii continuă să se împiedice.

Răspunsul vine de la impulsivul Petru care avea o sclipire de geniu călăuzit de Duhul Sfânt. În contextul acela, în care Petru trăia, era o întrebare dificilă cu un răspuns pe măsură. Domnul Isus tocmai refuzase să dea vreun semn fariseilor, semn care l-ar fi certificat oarecum. Ucenicii nu reuşesc nici măcar să deslușească dacă Domnul Isus se referea la pâine sau vorbea iar în pilde dar Petru vede şi vede desluşit: “Tu eşti Cristosul, Fiul Dumnezeului celui viu!”. Sa vezi desluşit ca Petru, în vremuri confuze este un act pe care numai harul îl lucrează în viaţa ta.

Şi când reuşeşti să vezi aşa şi îţi mai dai şi seama de isprava ta, începi să te consideri infailibil. Deja cunoşti detaliile Împărăţiei, ştii cum va acţiona Dumnezeu şi ştii şi de ce o va face aşa. Eşti deja un învăţător iar oamenii şi Însuși Dumnezeu ar trebui să te asculte.  Ce nu şti însă este că deja ai coborât în ţărână, că greşeşti şi doar ai învăţat prima literă iar până la ultima mai este drum lung. Petru urcă pe cele mai înalte trepte ale adevărului ca în minutul imediat următor să se vadă greşit, departe de intenţiile Domnului Lui, departe de adevăr. O lecţie amară! Dar lecţiile amare sunt cele din care învăţăm cel mai mult!

De aici puteti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009. Pentru a primi constant devotionalul zilnic puteti sa:

- va abonati la newsletter lasand un comentariu aici cu mentiunea newsletter

- daca folositi un program de citire feed, prin click pe feed on articole situat in coltul din dreapta sus.

Rolul minunilor

(22 ianuarie, seara – Matei 14:22-36)

Obosiţi, după o zi încărcată ucenicii Domnului Isus treceau de partea cealaltă (spre Ghenazaret). Se luptau cu valurile dar erau obişnuiţi să iasă învingători din această luptă. Maestrul lor rămăsese pe ţărm, urcase pe munte şi probabil se ruga acolo, singur. Trecuseră multe ore, vântul era tot mai primejdios şi ei se gândeau la minunea pe care Domnul Isus o făcuse prin mâinile lor. Oricum ar fi făcut numărătoarea nu ieşeau decât cinci pâini şi doi peşti. Cum este posibil ca din atât de puţin să  hrăneşti cu mult peste 5.000 de oameni şi să rămână 12 coşuri cu firimituri? Şi totul a trecut prin mâinile lor!

Între 3 şi 6 dimineaţa, când lupta cu valurile continua, Domnul Isus a venit la ei umblând pe mare. Petru, impulsivul Petru, pleacă spre Domnul Isus plin de credinţă dar mulţimea valurilor ameninţătoare îi sădeşte îndoială în suflet. După o experienţă aşa de puternică ucenicii simt nevoia să I se închine şi să recunoască în El pe Fiul lui Dumnezeu.

Teologii spun că minunile înfăptuite de Domnul Isus au avut drept rol, pe lângă efectele imediate, să-L dovedească o dată în plus drept Fiu al lui Dumnezeu. Ce rol au minunile în viaţa noastră? Mai avem noi astăzi nevoie de a vedea minune după minune şi vazându-le să credem? Cei care au fost vindecaţi de diferite boli vor sfârşi murind pentru că toţi oamenii mor, cei care au trăit rezolvarea miraculoasă a problemelor lor se vor lovi de altele. Minunile ne pot întări credinţa, da nădejde în viitor şi încredere în promisiunile lui Dumnezeu dar singura minune de care viaţa mea cu adevărat se leagă este cea a salvării propriului suflet, a înfierii în familia lui Dumnezeu.

De aici puteti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009. Pentru a primi constant devotionalul zilnic puteti sa:

- va abonati la newsletter lasand un comentariu aici cu mentiunea newsletter

- daca folositi un program de citire feed, prin click pe feed on articole situat in coltul din dreapta sus.

Studiind devotional

Mi-am petrecut o bună parte a anului trecut printre materiale ale gândirii creştine critice. Am încercat să citesc tot mai multe opinii, să cunosc tot mai multe date legate de cartea de căpătâi a credinciosului. În drumul meu am întâlnit numeroase cărţi scrise bine, cu materiale care îţi tăiau răsuflarea, cărţi care m-au îmbogăţit lucrând la maturitatea credinţei mele.

La sfârşitul anului am simţit nevoia unei contrabalansări. Orice studiu intelectual, critic este un pas important şi aş spune eu obligatoriu în viaţa unui creştin sincer dar nu putem nega că acest studiu tinde să minimalizeze, prin natura sa, multe dintre bucuriile simple ale credinţei. De aceea, în 2009 mi-am propus să realizez un studiu devoţional al Sfintei Scripturi, studiu la care vă fac părtaşi.

De atunci bucuriile uitate şi parcă ascunse undeva în adâncul meu revin la viaţa. Iată una dintre ele:

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=riVqgXw2xVQ&hl=en&fs=1]

Valoarea Împărăţiei

(20 ianuarie seara – Matei 13:31-50)

Pildele comorii ascunse şi a mărgăritarului de mare preţ ne vorbesc despre valoarea Împărăţiei. Deşi ea este una prezentă şi totodată una care va veni, o Împărăţie din care facem parte acum dar pe care o vom moşteni pe deplin atunci, valoarea acesteia este imensă şi deosebit de captivantă pentru omul care o descoperă. Unii o descoperă întâmplător, săpând prin viaţă (prima pildă), alţi caută cu întreaga fiinţă mărgăritarele şi reuşeşte să îl afle pe cel mai preţios, dar toţi dau pentru această împărăţie totul pentru a rămâne cu ea. Lucrurile valoroase din viaţa noastră au un preţ şi, aproape de fiecare dată, cele extraordinar de valoroase nu se pot cumpăra cu bani. Cât valorează pentru noi Împărăţia şi ce am fi dispuşi să dăm pentru a o avea: averea noastră, timpul nostru, relaţiile şi diplomele, inima noastră? De la fiecare dintre noi, Împărăţia pretinde un preţ pentru a se lăsa cucerită. Este inima noastră de fiecare dată dar vicisitudine vieţii si incompatibilitatea Împărăţiei cu multe aspecte ale societăţii noastre mai pretinde şi alte preţuri adiacente. Care este preţul pe care îl plătesc eu? Dar tu? Cat de scumpă este Împărăţia pentru noi?

De aici puteți downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009. Pentru a primi constant devoţionalul zilnic puteți sa:

- va abonați la newsletter lăsând un comentariu aici cu mențiunea newsletter

- daca folosiți un program de citire feed, prin click pe feed on articole situat in coltul din dreapta sus

Pilda celor diferiţi

(19 ianuarie, seara – Matei 13:1-30)

Capitolul 13 din Matei pune, pentru prima data în Evanghelie, învăţătura Împărăţiei în termenii noi ai unei pilde. Pilda (parabola) este un instrument deosebit de puternic în învăţătura Domnului Isus. Folosind exemple din viaţa reală, foarte cunoscute oamenilor, Domnul Isus reuşeşte să capteze atenţia şi să realizeze legătura dintre ascultător şi învăţătura pe care doreşte să o transmită, legând adevărul spiritual mai greu de înţeles de realitatea practicilor zilnice, la îndemâna oricui. Punctul forte al unei pilde este concluzia care odată formulată, ia captiv ascultătorul până acesta formulează un răspuns coerent la aplicaţia pildei, pozitiv sau negativ.

Pilda semănătorului, dincolo de orice valenţa teologică îmbrăcată, reuşeşte să sublinieze încă o dată faptul că suntem diferiţi şi că reacţionăm diferit până şi la mesajul Evangheliei. Diferenţele există şi ele nu pot fi nici negate, nici nivelate. Un alt aspect al realităţii umane pe care pilda îl surprinde este cel al influenţei mediului asupra fiinţei umane. Dependent de mediul în care s-a născut, de experienţele pe care le-a avut, de cărţile pe care le-a citit şi de oamenii pe care i-a apreciat, omul, în relaţie cu Vestea Bună, poate să nu înţeleagă sau să creadă, poate să nu fie statornic sau deja pornit pe calea bogăţiilor lumii încât Evanghelia nu găseşte acolo un cămin în care să locuiască şi să poată rodii Din toate cele pe care le trăim de-a lungul unei zile de 24 de ore, câte se constituie într-o barieră în calea Evangheliei, putând să ne pună pe ochi acel văl prin care vedem, dar totuşi nu în lumina Evangheliei?

Cealaltă pildă, a neghinei, ne înspăimântă. Ne descurajează realitatea continuă a supravieţuirii lângă cel pe care îl considerăm neghină, imposibilitatea de a acţiona în forţă şi de a înlătura răul din faşă, locul ocupat ţinut de cel care nu produce nimic ci din contră va căuta tot timpul să consume resursele şi aşa puţine. Şi totuşi stăpânul îl ţine. Am înlocuit adesea, în bisericile noastre, parabola neghinei cu cea a mărului stricat care trebuie aruncat rapid, ca nu cumva să strice şi alte mere. Parabola mărului nu există însă în învățătura  Domnului Isus. Neghina va rămâne printre noi până la seceriş pentru că numai Stăpânul poate decide ce sa facă cu ea.

De aici puteți downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009. Pentru a primi constant devoţionalul zilnic puteți sa:

- va abonați la newsletter lăsând un comentariu aici cu mențiunea newsletter

- daca folosiți un program de citire feed, prin click pe feed on articole situat in coltul din dreapta sus