Painea vieţii

(28 februarie, seara – Marcu 6:30-56 )

Păcatul a intrat în istoria omenirii pe uşa din dos şi a rămas în casă multe milenii la rând, prea mult ca omul să nu încerce o rezoluţie între sufletul său şi starea decăzută în care vedea bine că se afundă. Fusese dată legea dar şi aceasta nu făcea altceva decât să sublinieze tot mai tare depărtarea omului de proiectul iniţial iar conştientizarea acestei distanţe aliena şi îl subjuga  păcatului.

Viaţa îşi continua cursul, cu bucuriile ei mărute şi lacrimile ei amare, cu succesele ei de fiecare zi şi eşecurile usturătoare. Omul era tot mai încovoiat de greutatea vieţii pe care trebuia să o ducă, într-o formă mai poleită printre oameni avuţi şi cu pretenţii, sau într-una dezbrăcată de orice strălucire, undeva la talpa societăţii. În această condiţie găseşte Domnul Isus Cristos coroana creaţiunii Tatălui său şi pentru ea părăsise cerul, luase chip de rob şi avea să suporte pedeaspsa. Venise la ei  pentru a-l răpi blestemului şi a-l reda binecuvântării.

La prima vedere am spune că Marcu încearcă să ne prezinte două categorii de oameni. Unii sunt nenorociţii aceia umili care căutau pâine  şi cuvinte puternice la Domnul Isus atât de des încât efectiv îl confiscau pentru ei definitiv nelăsându-i nici un moment de respiro. Pe de altă parte sunt ucenicii, oameni cu un statul social aparte, implicaţi în marea lucrare a lui Dumnezeu, uimiţi de minunile făptuite prin mâinile lor şi dispuşi să povestească miracolele misiunii undeva deoparte, doar ei cu Domnul şi cu cei care se împărtăşesc cu aceleaşi bucurii. Dar de fapt nu avem decât o singură categorie, a oamenilor umiliţi de păcat, animaţi sau nu de idealuri măreţe cu bucurii mărunte sau păreri iluzorii dar cu toţii flămânzi de Pâinea lui Dumnezeu: Isus Cristos.

De câte ori, uimiţi de lucrarea Domnului în noi sau în comunitatea noastră, nu tindem să ne considerăm deosebiţi, puşi deoparte şi diferiţi de ceilalţi oameni. Uităm că tot ce ne încântă vine de la El şi vrem să ne separăm de ceilalţi, nu aşa de “implicaţi” ca noi, să ne retragem printre misionarii, predicatorii, păstorii sau preoţii noştri, să ne baricadăm în clădiri şi organizaţiile care poartă simbolul crucii sau din contră care sunt mândre în smerenia lor, apostoleşti în abordarea lor.

Dar dacă doar pentru un moment vălul eu-lui este dat jos de pe ochi, reuşim să vedem mulţimile flămânde, oameni ca noi, cu destin veşnic şi grumazul zdrobit de păcat. Ei nu au nevoie de superioritatea noastră în calitate de reprezentanţi ai lui Dumnezeu ci doar de mâna întinsă de slujitori. Cu toţii suntem flămânzi cu destin veşnic şi faptul că am măncat din Pâinea lui nu mă face mai special ci doar mai dator semenilor mei, cei în care Dumnezeu a pus amprenta Sa.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

Zeciuiala

(28 februarie, dimineata – Numeri 17-19 )

Are nevoie Dumnezeu de zeciuiala noastră? Îl poate îmbogăţi pe Dumnezeu cele câteva hârtii pe care le dăm lunar din portofelul nostru? Care este rolul şi motivaţia zeciuielii? Poate să fie ea înlocuită de impozitele pe care le dăm statului sau trebuie ca pe deasupra să adaugăm ceva? Este zeciuiala sinonimă cu dărnicia sau sunt două acţiuni separate pe care omul lui Dumnezeu le face? Acestea şi multe altele sunt întrebări legitime legate de zeciuială, întrebări la care nu am intenţia să răspund neapărat. Sunt însă câteva aspecte ale zeciuielii care se desprind uşor din învăţătura pe care evreii o primeau în pustiu, aspecte care nu se lasă ocolite:

- zeciuiala era o regulă divină în Israel. Nu conta cine eşti şi nici măcar cât de mari sau mici erau veniturile tale, dacă erai preot sau om simplu, conducător de trib sau agricultor dator. Fiecare îşi aducea zeciuiala din ceea ce putea să producă şi evreii au devenit de-a lungul timpului atât de scrupuloşi cu această practică încât aveau să dea zeciuială din in, chimen, mărar – semn al seriozităţii cu care tratau acest subiect.

- zeciuiala era adusă la Cortul Întâlnirii (Templu). Cu siguranţă că aveau săraci printre ei, oameni care aveau nevoie urgentă de ajutor şi pentru care acea zeciuială ar fi însemnat mult dar regula era regulă iar evreii au învăţat, prin bucurii şi mai ales prin necazuri să respecte regulile.

- zeciuiala era destinată în principal preoţilor, necesară supravieţuirii acestora. Ei erau cei care stăteau în permanenţă între norod şi Dumnezeu, cei care îndeplineau ritualurile, asigurau buna funcţionare a locaşului sfânt şi ei nu trebuiau uitaţi. Nu munceau decât pentru locul sfânt şi pentru norod şi cineva trebuia să se îngrijească şi de lucrurile absolut necesare supravieţuirii. Lipsa zeciuielii destinată preoţilor a dus, de-a lungul istoriei, la acte de corupţie inimaginabile, degradarea locaşurilor lui Dumnezeu şi, adesea, la o slujbă făcută cu lacrimi şi multă oboseală, alături de alte slujbe aducătoare de profit.

- zeciuiala vorbea lună de lună şi an de an evreilor că ei nu deţin pământul pe care stau, că nu sunt sursa primordială a ceea ce au reuşit să adune, că nu sunt stăpâni de drept peste nimic ci doar ispravnici. Atunci când, în cortul sau casa lor, evreii puneau deoparte ceea ce trebuia dus drept zeciuială ei ştiau că în felul acesta recunosc stăpânirea lui Dumnezeu peste ei şi peste tot ce au.

Cum privim astăzi zeciuiala, la distanţă de atâtea secole de statornicirea ei printre oameni? Cât de mult a afectat  gândirea seculară ce a încercat să taie rădăcinile a tot ce este sfânt practica zeciuielii?

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

Creştinii şi societatea

(26 februarie, seara – Marcu 6:1-29 )

Două împărăţii au început să sălăşluiască pe pământul pătimirii: împărăţia întunericului şi cea a luminii, împărăţia fiilor lui Dumnezeu şi cea a fiilor neascultării, împărăţia umilă, aparent fără putere şi împărăţia care risipeşte averi şi se laudă cu stăpânirea ce nu a fost niciodată a ei. Am vrea ca împărăţia luminii  să domine de acum, vizibil, fără putinţă de tăgadă iar fiii ei să fie câmuitori peste tot ce cuprinde pământul. Considerăm adesea că dacă Dumnezeu este de partea noastră atunci lumea politică, economică, socială, religioasă şi oricare alta ar trebui să ne fie supusă iar reprezentanţii noştri să deţină poziţii de frunte în fiecare sector al vieţii pe pământ.

Istoria ne contrazice însă şi ne determină să ne schimbăm opinia legată de rolul creştinilor în societate. Nu de puţine ori în istorie, oamenii sinceri care doreau instaurarea împărăţiei conduse după principii biblice au sfârşit lamentabil, departe de adevăratul sens al învăţăturii Domnului Isus (a se vedea experimentul Savonarola cu a lui “Repubblica Fiorentina” ). Chiar şi Noul Testament tinde să strunească imboldul naiv al oamenilor de a instaura pe pământ Împărăţia lui Dumnezeu.

Irod, în palatul său, se distra copios alături de invitaţi de seamă, sărbătorind cu mare fast trecerea altui an de împliniri şi succese, de protecţie romană şi de realizări măreţe. Era la ceas de sărbătoare şi ca peste tot în “lumea bună” de atunci, sărbătoarea însemna destrăbălare. Cu greu putem găsi în palatul lui Irod urme ale demnităţii umane sau ale principiilor statornicite de Dumnezeu în poporul ales dar  în subsolurile palatului era închis unul dintre  privilegiaţii Cerului, cel mai mare om născut din femeie. El nu cunoştea diplomaţia cu care mesenii lui Irod obţinuseră statutul de “bine văzuţi” şi nici nu avea interese ascunse pe care să le ţină în mâneca hainei precum ucigaşul, cuţitul crimei. El era simplu şi direct, purtător umil al adevărului, păstrător al principiilor lui Dumnezeu iar Marele Împărat îl cunoştea şi îl aprecia.

Am spune că Irod ar fi trebuit închis şi Ioan ar fi trebuit să conducă din jilţul împărătesc. Am tinde să credem că Iudeea ar fi fost un loc mai prosper şi mai curat dacă Ioan Botezătorul ar fi luat conducerea, ar fi fost votat sau agreat de Roma. Doar Ioan era cu Dumnezeu şi Dumnezeu e garanţia binelui, a succesului, a binecuvântării. Dar nu putea Dumnezeu să facă această rocadă? Şi dacă da,  de ce refuză în mod ostentativ ba chiar permite răului să triumfe vremelnic asupra binelui şi capul lui Ioan să cadă la cererea unei femei de nimic?

Creştinismul a cunoscut numeroase perioade de unire cu statul secular, unire în  care s-a încercat influenţarea statului (împărăţiei) spre bine, spre Dumnezeu, spre adevăratele valori dar toate perioadele, fără excepţie, s-au terminat cu subjugarea şi compromiterea bisericii şi triumful statului.  Activismul acesta socio-politic a muşcat şi continuă să muşte puternic din mulţi creştini, unii bine intenţionaţi, care nu pot pricepe că societatea nu se va reforma prin implicarea profundă a creştinilor în politică, administraţie sau diverse forme de conducere pentru că ea are profund încastrate însemnele căderii.

Ne putem face iluzii despre o societate mai bună, despre un mediu în care noi şi copiii noştri să crească dar faţa hidoasă a unei societăţi aflate sub însemnul Diavolului nu va pieri. Tot ce ne este dat nouă este să trăim într-o lume a mirosurilor grele  răspândind mireasma cerului, smulgând oamenii din focul pierzării şi nădăjduind la apropierea adevăratei Împărăţii.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării

Preţul răzvrătirii

(27 februarie, dimineata – Numeri 15-16 )

La uşa cortului aştepta Core, fiul lui Chehat, fiul lui Levi. Venise înainte să se crape de ziuă şi era agitat, nerăbdător să îşi spună vorbele şi să plece. “Ne-am săturat de acest Moise şi de toate pretenţiile lui. Tabăra este sfântă, a primit legea şi o ţine fiecare aşa cum poate. Este timpul să facem ceva, să reacţionăm, să nu ne mai lăsăm duşi de nas. Am vorbit şi cu Datan şi Abiram, şi ei sunt de părere că Moise şi Aaron au îmbătrânit şi trebuie schimbaţi. Apoi suntem de prea mult timp în pustie, când intrăm în acea ţară promisă?” îngână repede Core fără să uite să adauge: “trebuie să te hotărăşti repede de partea cui eşti. Astăzi sau mâine ne vom duce cu petiţia şi numai pentru cei care ne susţin vom avea slujbe de împărţit!” Ochii îi ardeau ca două stele căzătoare, faţa îi era transfigurată de gândul revoluţiei şi nici nu a vrut să audă până la capăt motivele refuzului, a plecat în grabă către alte corturi de el ştiute.

Răscoala pornise, Dumnezeu îţi arătase slava şi pământul înghiţise răsculaţii. În tabără domnea panica şi fiecare evreu, în cortul său, cu familia adunata în juru-i se gândea cu teamă la ce va urma. Core murise, alţi 250 de oameni, cu averi şi familii îl însoţiră pe drumul spre locuinţa morţilor şi din colţurile taberei pornise deja o altă revoltă ce ardea mocnind de mult, de când fuseseră nevoiţi să sape morminte în jurul viţelului de aur. “Moise a ajuns un măcelar, omoară poporul Domnului în pustie” se auzea tot mai des în tabăra sfâşiată de neîncredere şi durere.

De data aceasta Dumnezeu nu a mai aşteptat mijlocirea lui Moise, a pornit urgia ce va devasta efectiv tabăra aşezată în pustie. În afara orelor de curs pe care Moise le preda cu răbdare, evreii au crezut că sunt liberi să acţioneze după cum cred de cuvinţă, dar nu ştiau că afară din clasă îşi dădeau examenele. Picaseră şi de data aceasta iar preţul pe care au trebuit să îl plătească a fost aşa de mare: aproape 15.000 de oameni, femei şi bărbaţi, copii şi bătrâni. Răzvrătirea împotriva cerului fuse scumpă astă dată.

Ne răzvrătim des în drumul pribegiei noastre şi de fiecare dată credem că suntem îndreptăţiţi să o facem. Ne uităm cu jind la cei din jur şi considerăm că este mai bine ca ei şi chiar merităm să fim în locul lor. Alergăm să fim văzuţi şi apreciaţi de oameni, dispreţuim ceea ce avem şi preţuim nespus ceea ce au alţii, luptăm pentru a zmulge ceea ce nu este al nostru ca mai apoi să lăsăm totul în praful drumului pentru o altă luptă. Ne plângem că suntem nedreptăţiţi, ne răsculăm împotriva celor de aproape sau de departe pe care îi considerăm vinovaţi de starea noastră şi îl luăm adesea în lupta răzvrătirii noastre pe Dumnezeu. Dar răzvrătirea, sub orice formă şi din orice motiv, costă. Pe mulţi dintre ei în pustia acelor zile i-a costat viaţa. Pentru noi preţul sunt zilele amare, regresul spiritual, bucuria mântuirii, nădejdea zilei de mâine… ne costă scump!

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

Dumnezeul tuturor

(25 februarie, seara – Marcu 5:21-43 )

Printre primele lucruri pe care le pricepem în viaţă se numără şi apartenenţa noastră la un anumit grup social. La şcoală, printre diferite jocuri şi lecţiile aferente, înţelegem că printre noi sunt copii care nu prea ne seamănă. Poate că se îmbracă mai bine decât noi, sunt mai simandicoşi, o maşină îi aşteaptă de fiecare dată când ies şi hainele lor sunt mai strălucitoare. Creştem şi pricepem bine că ne-am născut apartinând unei categorii sociale care nu poate fi depăşită decât cu eforturi mari şi nici atunci definitiv. Odată crescuţi moştenim inevitabil “lupta de clasă”, suntem contrariaţi de diferenţele dintre grupul nostru şi celelalte grupuri, suntem supăraţi că  noi ne  considerăm nedreptăţiţi iar ceilalţi primesc spuma vieţii în timp ce noi, doar resturile; credem că meritele noastre nu sunt recunoscute şi că locurile noastre din societate sunt ocupate de ei.

Întreţinem această luptă toată viaţa şi chiar dacă este una foarte ascunsă taberele există şi graniţele dintre ele sunt foarte bine trasate. Ne simţim inconfortabil când suntem în tabăra adversă în vizită de curtoazie făţarnică şi nu ne place să vedem pe nici unul din cei ce sunt ai noştri că se mută definitiv acolo printr-o ascensiune peste noapte sau o îmbogăţire din senin.

Lupta aceasta exista şi în perioada Domnului Isus iar El a fost revendicat fără drept de apel de tabăra saracilor, a celor oropsiţi şi fără drepturi pentru că El Însuşi a ales să se nască aşa. Trăia printre aceşti oameni, le făcea bine, îi elibera şi vindeca, le promitea Împărăţia Tatălui şi pentru puţină vreme au simţit şi ei că au ceva care îi face superiori tuturor celorlalţi. Se îmbulzeau să Îl asculte, Îl urmăreau şi se mândreau cu El. Simţeau cum primesc avânt de fiecare dată când discursul Marelui Predicator cuprindea note acide şi judecăţi aspre asupra celelaltei grupări, a cărturarilor, fariseilor şi marilor învăţaţi.

Dar într-o zi unul din gruparea înfierată a venit umil la Domnul Isus. Iair, fruntaşul sinagogii, om cu vază şi cu putere, influent şi educat fusese frânt de problema din familia sa şi inima de părinte l-a determinat să uite imaginea de fruntaş pe care trebuia să şi-o apere, să-şi asume judecata celor de o funcţie cu el şi să încerce ceea ce poate era ultima soluţie, să vină la Învăţătorul din Nazaret, să se închine acolo în praf şi în văzul tuturor şi să ceară ajutor.

Cum el, fruntaşul? Păi nu judecau ei fiecare mişcare a Domnului Isus, nu considerau ei că lucrează cu Diavolul şi nu planificau ei pe ascuns moartea Lui? Nu, nu se putea, Cristos era al lor şi numai al lor şi El nu se ducea la cei din cealaltă parte a societăţii, nu făcea bine decât lor, nu acţiona decât pentru ei. Fiecare cu tabăra lui!… dar Domnul nostru pleacă şi înfăptuieşte minunea pentru că El nu este de o parte sau de alta, privirea Lui nu ne vede împărţiţi în categorii şi nici divizaţi în funcţie de interese, de provenienţă, avere sau studii. El ne vede bolnavi de păcat şi suferind după mântuire.

Ce bine ar fi dacă noi, evanghelicii şi împreună cu noi toate celelalte confesiuni creştine am învăţa că nici unul dintre noi nu Îl deţine pe Dumnezeu în mod exclusiv, că Dumnezeul nostru nu ia parte la planurile noastre de subminare a unora sau altora şi nici nu practică favoritismul, nu are uşă din dos pentru unii şi reguli duplicitare pentru alţii.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

Măreţia lui Moise – 2

(24 februarie, dimineata – Numeri 12-14 )

Marii învăţaţi ai lumii au spus că motorul dezvoltării societăţii umane a stat şi va rămîne în capacitatea oamenilor de a se pizmui unii pe alţii, de a se întrece cu privire la diverse aspecte, fiecare încercând să îi dovedească celuilalt că este mai bun, mai capabil, gata să îl depăşească. Spun ei că lupta de supravieţuire pe care o remarcăm în natură are la bază zdrobirea celui slab în numele celui tare, că veriga cea mai puternică a lanţului trofic este singura care face istorie şi ca aşa este bine şi normal să se întâmple şi între oameni. Au dat frâu liber oamenilor de a se împărţi în două categorii: învingători şi învinşi fiecare căutând să distrugă cât mai mult în calea lui pentru a ajunge la loc de frunte în prima categorie.

Tot realitatea ne mai învaţă şi că oamenii cu adevărat mari ai istoriei nu au fost niciodată apreciaţi la justa lor valoare tocmai pentru că făceau notă discordantă cu ceilalţi consideraţi normali. Simţindu-se afectaţi oamenii normali au dezvoltat un simţ acut de pângărire, murdărire şi batjocorire a celor deosebiţi reducându-le astfel statutul. Nu conta că ce făceau primii era  unic, cu adevărat important; conta doar ca cei din a doua categorie, normalii, să nu se simtă lezaţi şi astfel societatea şi-a construit un mecanism de respingere şi de apărare faţă de elementele cu adevărat remarcabile.

Ambele teorii le regăsim în comportamentul lui Aaron şi al Mariei. Nu ştim de cât timp nutreau pizma pentru Moise, de cât timp şi-ar fi dorit ca ei să aibă parte de respectul de care Moise se bucura în tabără, de beneficiile exterioare de care li se părea că Moise are parte. Au stat, au analizat superficial şi cum s-a ivit ocazia să-l coboare pe Moise de pe piedestal au acţionat. Excentricul Moise îşi permisese o soţie de culoare şi această mică alegere a avut darul să acopere, în ochii Mariei şi a lui Aaron, toate faptele şi bravurile pe care Moise le făcuse; nu contau minunile din Egipt, nici tablele legii, organizarea taberei iar judecăţile pline de înţelepciune fuseseră uitate. Moise a îndrăznit să facă ceea ce ei nu ar fi făcut niciodată şi ca atare  ei erau calificaţi să ia locul acestui ingrat.

Mă gândesc la Moise, cel plecat înaintea lui Dumnezeu alături de cei din familia lui, de Aaron şi Maria. Dacă Dumnezeu ar fi păstrat tăcerea Moise nu ar fi ştiut niciodată poate gândurile pizmaşe pe care cei doi le nutreau şi dorinţa lor de a-l reduce la un om greşit numai pentru că a îndrăznit să-şi ia o soţie aşa cum i-a plăcut. Dacă am fi fost în locul lui poate că am fi surâs ascuns şi ochii ne-ar fi strălucit de bucurie atunci când am fi auzit sentinţa lui Dumnezeu. Nimeni nu ar mai fi îndrăznit în tabără să vorbească împotriva noastră; acum era momentul pentru o lecţie memorabilă şi nu conta cine a intrat de bună voie la mijloc.

Dar Moise mai avea o caracteristică rară printre marii conducători: era un om blând. Blândeţea lui i-a asigurat doar o vizită de 7 zile în tabăra leproşilor Mariei iar lui Aaron lipsa repercursiunilor şi o inimă bucuroasă că totul s-a sfârşit cu bine.

Pizmuim şi rar vedem şi recunoaştem pe cineva mai presus decât pe noi înşine. Astfel, în umbra cortului nostru suntem adesea în tabăra lui Aaron şi a Mariei gata să ne agăţăm de orice numai să reuşim să coborâm prestigiul unui om. Drumul spre tabăra blânzilor este anevoios dar trebuie făcut, trece prin văile smereniei şi atrage durerile recunoaşterii nimicniciei în faţa lui Dumnezeu dar este singurul drum care ne va asigura o vedere clară a realităţii.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

Noi şi El

(25 februarie, seara – Marcu 5:1-20 )

De multe ori aruncăm asupra creştinismului umbra propriilor păreri; suntem oameni cu opinii şi avem, de cele mai multe ori, o opinie pregătită şi pentru ceea ce înseamnă bine. Astfel pentru mulţi creştini binele judecat personal trebuie să se regăsească automat în doctrinele fundamentale ale creştinismului iar Domnul Isus trebuie să fi acţionat după cum gândim noi că ar fi fost bine. Astfel iau naştere miturile, este înlăturat adevărul Scriptural care contravine propriului bine şi ne trezim de cele mai multe ori prea departe, intransigenţi cu noi dar mai ales cu alţii, fondatori de mişcări religioase proprii şi păstrători ai “adevărului” cu marcă personală.

Judecat astfel Domnul Isus nu ar fi trebuit să permită niciodată demonilor să distrugă turma de porci. Erau porcii animale necurate pentru evrei dar gadareni le creşteau şi carnea lor era comercializată în Decapole, sursă de profit considerabil şi probabil parte a unei industrii locale înfloritoare. Putea să trimită demonii oriunde în altă parte şi ar fi avut un cuvânt de spus şi în acest ţinut. Dar El alege să răspundă favorabil demonilor şi să-şi oprească misiunea la porţile gadarenilor. Dacă nu ar fi văzut pe acel cumplit om eliberat şi porcii distruşi, ambele acţiuni arătând spre puterea miraculoasă a Vizitatorului, cred că locuitorii din Gadara ar fi fost ispitiţi să pună la cale un asasinat la adresa Celui care le stricase socotelile. Dovada puterii Acestuia însă îi opreşte şi îi determină să adopte o atitudine diplomatică.

Ce bine ar fi prins o evanghelizare în ţinutul gadarenilor cu îndrăcitul eliberat purtat ca mărturie din loc în loc. Ce bine ar fi răspuns gadarenii la o asemenea prezentare de forţă, în faţa unei asemenea minuni. Ce planuri am fi făcut noi, ce agendă plină ar fi avut fostul îndrăcit! Binele pe care îl gândim noi este însă refuzat de Domnul; la mijloc era o turmă de porci şi un nenorocit chinuit: Marele Eliberator alege să salveze nenorocitul şi să taie de pe listă porcii, interesele imediate ale oamenilor. Aşa este El, preţuieşte omul mai presus decât orice! La mijloc mai era o evanghelizare bazată pe minuni, semne şi o imagine exemplară înaintea oamenilor (imagine sticată de moartea porcilor) şi una bazată pe credinţă şi o acceptare necondiţionată. Iar El alege singura evanghelizare reală, cea din urmă, calea cea grea, partea cea dificilă.

Noi şi El. Pentru noi importante planurile şi viitorul, pentru El oamenii, doar oamenii. Pentru noi importante minunile şi imaginea înaintea celorlalţi, pentru El credinţa necondiţionată.  EL… şi noi!

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

Măreţia lui Moise – 1

(24 februarie, dimineata – Numeri 9-11 )

Nu ştim bine cine a fost acest Moise deşi cunoaştem destul de multe detalii cu privire la etapele semnificative ale copilăriei şi formării sale ca om. Distingem printre rânduri educaţia aleasă pe care o primise la palatul lui Faraon, prăbuşirea interioară din perioada slujbei la socrul său Ietro, mandatul salvator pe care îl primise pentru poporul ales aflat sub talpa puternică a unui Faraon îndărătnic.

Apare pe scena Egiptului atunci când toată lumea uitase de el, după 40 de ani de fugă şi ascundere departe de ţara durerii poporului său, însoţit de data acesta de o misiune mai grea decât ar fi vrut să poarte, de semne puternice şi cu desaga plină de speranţe pentru poporul deznădejdii.

Moise se distinge puternic în cadrul întregii galerii de conducători măieştri ai lumii trecute sau prezente, evreişti sau de orice altă naţionalitate. Particularităţile conducerii sale în care a ştiut să împletească forţa cu blândeţea, deciziile dure cu mijlocirea, carisma de conducător cu închinarea umilă înaintea lui Dumnezeu fac din Moise un principe neegalat încă.

Surprinde la Moise sinceritatea cu care se raportează la Dumnezeu. În pustie, printre nopţi de nesomn şi zile încărcate, blândul conducător trebuia să facă faţă miilor de probleme şi să găsească răspunsuri pentru sute de provocări. Ştia că este supraveghetorul unui popor dificil şi zi de zi picăturile amare ale revoltelor mocnite  îi umpleau tot mai mult paharul. Ultima, revolta poporului care se săturase de mană şi care dintr-o dată avea nevoie de carne, a făcut să se reverse acest pahar. În prezenţa Domnului ar fi putut acuza poporul de nestăpânire, lipsă de recunoştinţă şi îndărătnicie; s-ar fi putut da la o parte din calea mâniei lui Dumnezeu, ar fi putut să o stârnească şi să o întreţină cu argumente bine ţintite. Ar fi putut să rostească un discurs rotund prin care să încerce să primească bunăvoinţa lui Dumnezeu, un discurs al cuvintelor frumoase, presărat cu laude şi aluzii, demn de un conducător care cunoaşte bine tainele diplomaţiei. Dar Moise se prăbuşeşte înaintea lui Dumnezeu iar cuvintele-i amare izvorăsc dintr-o inimă rănită dar care continuă să iubească poporul al cărui doică este. Spusele pe care Moise le îngână înaintea lui Dumnezeu arată şi starea depresivă în care a ajuns, stare despre care vorbeşte deschis şi în care cere socoteală. Pentru el nu mai este timp de răstălmăciri sau dublu înţeles, este trist şi perfect sincer înaintea unui Dumnezeu pe care nu vrea să îl scoată cu basma curată.

Impresionează la Moise şi capacitatea lui de a pricepe bine de unde îi vine puterea şi cârmuirea. Ar fi putut să fie plin de el, să conducă despotic, să lupte cu îndârjire pentru a-şi apăra poziţia în tabără, să controleze totul şi să nu lase netaxat nici un eveniment care ar ştirbi din autoritatea şi imaginea marelui Moise în tabără. Am pricepe aşa de bine fiecare dintre aceste acţiuni pentru că suntem aşa de obişnuiţi cu ele dar suntem puşi în încurcătură atunci când îl vedem pe Moise bucuros că sunt oameni care prorocesc în tabără, nealeşi de el.

Devenim repede geloşi pe cei care sunt în stare să facă ceea ce facem şi noi, îi analizăm şi le găsim o sumedenie de defecte tocmai pentru că ne este teamă că ne vom pierde locul avut până atunci, că nu vom mai avea parte de respectul iniţial şi că aplauzele vor pierde din vigoare. Trăim o goană nebună de a fi diferiţi şi chiar biserica este afectată de acest flagel; vrem să fim diferiţi pentru a ne face remarcaţi, priviţi şi apreciaţi şi acceptăm cu greu pe oricine este diferit dar la fel ca noi. Dar Moise ştia că tot ce are şi este bun vine de la Dumnezeu care cârmuieşte toate lucrurile, înţelegea bine  lungimea vieţii care nu trebuie scurtată de acte de gelozie şi pizmuire. Moise nu voia să fie diferit doar pentru a rămâne conducător, nu voia daruri de la Dumnezeu doar pentru a putea controla ci Moise avea în vedere binele colectiv pentru care era gata să se jertfească.

Vrei să fii diferit? Alege să fii sincer cu Dumnezeu, cu tine şi cu ceilalţi! Alege ca diferenţierea ta să aducă un plus de valoare “taberei” în care te afli chiar dacă orgoliul tău va avea de suferit!

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

Liniştea de după furtună!

(24 februarie, seara – Marcu 4:21-41 )

Scris de Scumpa

După o zi plină în care este asaltat de mulţimea ascultătorilor aşa  încât trebuie să se folosească de acustica apelor pentru a se face auzit, Domnul Isus doreşte să treacă de cealaltă parte a mării, spre a-şi îndeplini ingrata misiune printre gadareni.  Dacă păsările cerului au cuiburi si vulpile  vizuini, Fiul Omului işi odihneste trupul ostenit la cârmă, pe căpătâiul unei corăbii modeste de pescari galileeni, intre doua sesiuni de invătătură şi studiu intensiv. Le vorbise despre lumina care odata pusă în sfeşnic  nu mai lasă nimic tăinuit în jurul ei, despre Împărăţia care creşte şi se dezvoltă fără ca noi să-i putem măsura neaparat fiecare dimensiune. Le vorbea exemplificând cu elemente comune, la indemâna oricărui ascultător iar ucenicilor le oferea explicaţii suplimentare in intimitate.

În noaptea aceea ucenicii începeau să-şi dea primele extemporale în vederea cunoaşterii propriilor limitări  dar mai ales a Celui ce răpus aparent de nevoia de odihnă atât de umană, purta in Sine valenţele Dumnezeirii,  Cel ce-şi rezervă dreptul de a certa vântul şi a vorbi mării iar acestea să asculte în supunere , cu sfială, poruncile Stăpânului. Ce lecţie înfricoşător de dulce pentru ucenicii speriaţi. Stăpânul naturii în umila corabie, atât de aproape de ei, atât de puternic în vulnerabilitatea aparentă.

Se aud tot mai des şi tot mai aproape vuiete care prevestesc apropierea furtunii cu zvonuri şi presupoziţii sumbre legate de viitorul global când criza de orice natură ar putea pune stăpânire pe cei ce se tem.

” Pentru ce sunteţi aşa de fricoşi? Tot n-aveţi credinţă?”a răsunat in liniştea profundă, de pe marea tăcută întrebarea aproape retorică a Învăţătorului. Ucenicii au învăţat sa Îi cunoască puterea. Simpla cunoaştere i-a schimbat total din fricoşi, oameni simpli cu temeri şi angoase în eroi ai credinţei care în Numele Lui au fost gata să meargă  cu capul sus la moarte  pe arenele romane.

Ce sentimente îţi trezesc veştile rele care fac înconjurul lumii moderne la început de secol XXI? Îl cunoşti suficient aşa încât cunoaşterea Lui să îti asigure liniştea şi încrederea deplină în Cel ce are puterea să poruncească si ce porunceşte să se facă?

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

Necesitatea ispăşirii

(24 februarie, dimineata – Numeri 7-8 )

Pustia Sinai avea să îi înveţe pe evrei nu numai modul de închinare şi raportare la Dumnezeu, sistemul jertfelor, legea şi conduita ci şi că Dumnezeu nu se grăbeşte. Zilele treceau una după alta şi parcă erau înţepeniţi acolo, în praful pustiei şi mintea le fugea adesea de la lecţiile pe care Moise se străduia să le predea la viitorul războaielor pe care le vor purta. Auzeau aievea zgomot de arme, se vedeau victorioşi peste mulţimile din jur, stăpâni în ţara lor, curajoşi, temerari. Moise îi învăţa cum să aducă un dar la altar în loc să îi înveţe cum să mânuiască o sabie, să construiască o strategie militară, să învăluie un duşman, să câştige un război.

Dar înainte de războaie, bătălii, urlete şi arme însângerate Dumnezeu voia să îi înveţe necesitatea ispăşirii şi nu se grăbea deloc la această lecţie, fixa fiecare detaliu, lua în calcul multe situaţii. Îi învăţa cu răbdare că nu contează aşa de mult ce fel de inamici vor avea sau ce fel de strategie vor adopta ci contează ca ei să aibă o relaţie bună cu Cerul, să preţuiească această relaţie, să o înţeleagă şi să nu treacă peste ea în funcţie de vicisitudinile vieţii. Iar relaţia aceasta se baza ispăşirea.

Putem pricepe: erau un popor de sclavi, născuţi şi crescuţi în sclavie şi aveau nevoie de unitate iar coeziunea era dată  de ordine în tabără, de existenţa unor legi la care se supun toţi, de o lege sanitară şi una morală, de sistem preoţesc şi de organisme de conducere (căpetenii). Dar toate acestea puteau fi puse rapid pe picioare cu o mână tare ca a lui Moise. Se alegeau toate rudele care la rândul lor aduceau în “aparatul de stat” alte rude şi în cel mai scurt timp erau gata să plece în campanii de cucerire.

Însă Dumnezeu decide să îi oprească în Sinai şi să le dea principii de funcţionare a libertăţii astfel încât trăind liberi ei să nu se rănească. Iar libertatea adevărată include ispăşirea, conştientizarea că nu suntem singuri în “tabăra lumii” şi că tot ceea ce facem este notat şi contabilizat, că haina murdară a pelerinajului nostru trebuie spălată în sângele jertfei care poate curăţi cu adevărat. Evreii învaţă ca înainte de a pune mâna pe armă trebuie să înveţe să-şi ducă animalul de jertfă spre cortul întâlnirii pentru a primi de acolo ispăşirea, calea către o relaţie dreaptă cu Creatorul.

Noi ar trebui să învăţăm că înainte să dăm piept cu luptele vieţii este timpul pentru ispăşire în Sângele Mielului. Numai aşa tentaţiile zilelor nu se vor aduna în puternici stăpâni ai sufletelor noastre, numai aşa vom fi liberi să gândim şi acţionăm, să privim spre Cer şi să nădăjduim.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!