A fi versus a face

by 2 Comments

(10 februarie, seara – Matei 25:31-46)

Biserica trăieşte de multe ori o strategie nedreaptă a aprecierilor. Apreciem foarte mult pe cei care sunt în lumina reflectoarelor, pe cei care sunt vizibili în cadrul unui program religios şi trecem aşa de uşor peste oamenii a căror lucrare este ascunsă privirilor superficiale, laudelor febrile sau efectului imediat.

Creştinul postmodern trăieşte adesea sub imperativul verbului “a face”, un verb ce reclamă o acţiune imediată, clară, distinctă. Drama acestui verb s-a extins asupra bisericilor locale ce simt tot mai acut nevoia să se implice în tot felul de acţiuni sociale şi spirituale, să iniţieze tot mai multe programe astfel încât apartenenţa lor la Biserica Unviersală să fie primită şi acceptată unanim. Biserica lui “a face” este una plină ochi de creştini ocupaţi cu a fi vizibili şi acceptaţi în societate, de a fi relevanţi şi totdeauna gata să ofere învăţătură, de a participa la toate programele şi de a bifa toate activitaţile. Este o biserică alertă, tot timpul în viteză, tot timpul prezentă, niciodată relaxată.

Sigur,  verbul “a face” trebuie să existe în viaţa credinciosului şi a comunităţii creştine dar niciodată nu trebuie să devanseze importanţa verbului “a fi”.  Vine un moment, spunea Domnul Isus, când cei adunaţi în faţa scaunului de judecată vor fi împărţiţi în două tabere în funcţie de acţiunile lor de pe pământ. O privire fugară şi superficială asupra textului ne-ar putea determina să credem că baza acestei împărţiri va fi tocmai “a face” dar priviţi ce fel de oameni vor merge la dreapta Mântuitorului:

– ei nu au acţionat neapărat într-un cadru instituţionalizat, în cadrul unei comunităţi sau biserici creştine. Fiecare a acţionat independent, în dreptul său. Nu sunt luaţi din mijloc şi mutaţi la dreapta cu grupul, în funcţie de eticheta purtată sau de domeniul în care s-au implicat;

– ei nu au acţionat cu un scop bine determinat, nu au avut o agendă secretă pe care să o urmărească, scopuri ascunse (fie ele şi nobile) pentru care să acţioneze în acel fel. Pur şi simplu au văzut o nevoie şi au venit în întâmpinarea ei. Când au aflat un om care suferea de sete i-au dăruit un pahar cu apă, fără întrebări şi fără pretenţii, când au întâlnit un străin ce avea nevoie de găzduire au ales să fie gazde bune. Textul nu ne spune că au făcut toate acestea având ca scop evanghelizarea celor pierduţi sau solidarizarea cu cei de-o credinţă cu ei ci din contră ne lasă să înţelegem că atât în momentul acţiunii cât şi după aceea ei nu au ştiut cui acordă ajutorul sau favoarea;

– ei nu au avut în minte nici o eventuală răsplată din partea Cerului. Când dădeau paharul cu apă, găzduire sau de mâncare celor aflaţi în nevoi, când vizitau pe cei uitaţi, ei nu îşi treceau în carneţelul binefacerilor o liniuţă şi nu aşteptau din partea lui Dumnezeu o altă bilă albă. Ideea de răsplată nu a existat în gândirea lor şi nu a ghidat sub nici o formă acţiunile de binefacere;

– ceea ce au făcut nu se încadrează în acţiunile pe care noi le punem astăzi sub reflectoare şi le aplaudăm la scară largă. Nu au predicat, cântat, compus texte sau condus biserici, organizaţii. Toate acestea îşi au partea lor printre noi, dar cei de la dreapta Domnului Isus sunt în primul rând caracterizaţi de acţiuni care niciodată nu au fost apreciate foarte mult pe pământ.

Aceste câteva aspecte ale textului ne determină să credem că acei oameni aleşi pentru dreapta sunt caracterizaţi în primul rând de “a fi” şi nu de “a face”.  Ei acţionau aşa pentru că în acest fel erau construiţi, pentru că asta considerau că este bine şi demn să facă. Tirania verbului “a face” a dus biserica pe cele mai înalte culmi ale implicării sociale şi instituţionale dar a apropiat-o şi de o criză de identitate fără precedent. Între repetiţia de astăzi, acţiunea socială de mâine, programele de biserică de poimâine şi chiar devoţionalul de fiecare zi, trebuie să ne rezervăm timp suficient pentru devenire, pentru existenţă.  Orice acţiune şi implicare, personală sau a comunităţii, nu ne va ajuta niciodată sa fim cu adevărat; pentru că existenţa, fie ea chiar spirituală ca semn al intrării în marele Trup al lui Cristos, trebuie să preceadă orice acţiune.

Ultimele trei semne definitorii ale celor de la dreapta Domnului Isus cred că trebuie să fie testul oricărie acţiuni creştine personale. Nu vom uita niciodată că Domnul nostru nu cunoaşte doar efectul acţiunii noastre ci cunoaşte şi străfundurile făptuitorului împreună cu toate motivaţiile care l-au determinat la implicare.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009.

Distribuie:

O slujba periculoasa

by Leave a Comment

(10 februarie, dimineaţa – Leviticul 8-10)

Aaron şi fiii lui primiseră cea mai bună dar şi cea mai periculoasă slujbă dintre toate cele ce se desfăşurau în tabăra aleşilor lui Dumnezeu. Era pusă pe picioare o preoţie care avea să reprezinte întreg poporul în faţa Celui Atotputernic, o preoţie care să fie hrănită de popor pentru slujba ei şi care stătea în permanenţă între Focul Mistuitor şi poporul răzvrătit. Hainele deosebite de tot ceea ce purta poporul, desenate de însuşi Dumnezeu, slujba neîntreruptă din pragul celui mai sigur loc din tabără, cortul întâlnirii, relaţia mult mai apropiată cu Salvatorul decât a celor mai mulţi din tabără şi multe alte aspecte ale preoţiei îi făceau să se simtă deosebiţi şi privilegiaţi. Erau spuma lui Israel iar Dumnezeu se lăsa slujit, reprezentat de ei.

Unul dintre slujitorii mărunți ai lăcașului închinării  aleargă spre cortul lui Moise. Lacrimile îi curg pe obraz, faţa îi este crispată de durere şi disperarea i se citeşte în fiecare pas. Moise abia poate să distingă printre vorbele acestui om care este tragedia, ce se întâmplase. În cortul întâlnirii, Nadab şi Abihu erau morţi, carbonizaţi în faţa altarului; lume multă s-a adunat acolo şi întreaga tabără jeleşte şi nu ştie de unde şi de ce a venit tragedia asta peste ei; Aaron şi ceilalţi fii sunt devastaţi şi nu mai îndrăznesc să facă nimic în cort.

Moise se apropie de trupurile carbonizate, vede cădelniţele, simte mirosul tămâii arse şi dintr-o dată ştie: acolo a fost adus foc străin, Nadab şi Abihu nu au ţinut cont de toate indicaţiile primite, s-au simţit stăpâni pe situaţie dar au necinstit pe Dumnezeu. “Voi fi sfinţit de cei ce se apropie de Mine şi voi fi proslăvit în faţa întregului popor” sunt cuvintele lui Dumnezeu pe care Moise i le repetă lui Aaron. Slujba preoţiei nu este neapărat importantă prin ritualurile care se fac sau hainele care se îmbracă, slujba proeţiei este importantă pentru că ea Il arată pe Dumnezeu, îl reprezintă pe Dumnezeu. Orice calcare a regulilor, orice act de corupţie sau de nepăsare, de neatenţie sau de indolenţă loveşte direct în Dumnezeu, în imaginea Lui printre oameni. Aaron şi fiii lui aveau să înveţe asta într-un mod dramatic; deşi cei dragi erau duşi afară din tabără şi îngropaţi ei trebuiau să rămână la cort, fără să jelească sau să poarte doliu.

Un neam de preoţi am fost făcuţi şi noi şi fiecare zi a vieţii este o zi în care purtăm imaginea lui Dumnezeu printre oameni. Orice facem, orice spunem sau gândim, orice acţiune sau atitudine este privită de către ceilalţi şi chiar de Dumnezeu prin acest statut de preoţi dat nouă prin Isus Cristos.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009.

Distribuie:

Investeste-ti darul!

by Leave a Comment

(9 februarie ,seara – Matei 25:1-30)

Ne naştem cu daruri şi cred că nu s-a născut vreodată un om  pe care Dumnezeu să nu-l hăruiască la venirea în lume. Unii sunt pricepuţi la mecanică, alţii la electronică, sunt oameni care au un talent oratoric înnăscut şi alţii care pot să comunice bine în scris; unora nu le tremură bisturiul în mână iar alţii cântă fermecător. Ne naştem cu daruri, unele ascunse mai bine, altele care se descoperă mai uşor. Sunt printre noi dintre aceia care au descoperit că sunt capabili să facă două sau chiar trei lucruri foarte bine iar alţii ajung la finiş cu bine doar cu un domeniu. Suntem diferiţi din naştere dar suntem dăruiţi de Dumnezeu chiar de atunci.

A plecat Stăpânul şi i-a lăsat cu darurile în mână. Poate că s-au uitat la ele, le-au analizat, au chemat experţii să le spună valoarea fiecărui talant şi au plecat mai departe. Aveau în buzunar valorile Stăpânului şi în mintea fiecăruia ar fi trebuit să fie întrebarea: în ce să investesc?, cum să aduc un profit mai mare? Darurile acestea îi făceau să creadă că până la întoarcerea Stăpânului vor avea ceva de făcut, un ţel de atins, un scop pentru care să trăiască. Printre ei era însă unul căruia i s-a făcut teamă, a primit talantul şi a fugit cu el la groapă. L-a învelit bine şi l-a pus la păstrare iar până la întoarcerea Dăruitorului şi-a văzut de ale lui, neinteresat de ce va urma.

Viaţa nu ne-a fost dată la întâmplare, ca un act al hazardului, direcţionat de hazard. Viaţa are un scop şi pentru împlinirea acelui scop Dumnezeu s-a asigurat că vom veni în lumea aceasta fiecare aducând câte ceva din partea Lui. Un dar deosebit care poate să reaprindă lumina în întuneric, să redea speranţa în disperare şi să arate cu putere spre Cer, locul în care vom pleca după o scurtă pribegie. Miliarde de oameni, miliarde de daruri si totuşi lumea noastră este aşa de săracă. Prea multe daruri nedeschise, nedescoperite, îngropate sub pământul folosului personal, al gloriei trecătoare şi al aplauzelor stinse. Darul cere investiţie iar investiţia este întotdeauna periculoasă: pretinde calcule, preconizări, atenţie, într-un cuvânt muncă. Darul investit aduce rod şi rodul acela este tot ceea ce umanitatea poate să dea mai bun, în orice domeniu am lua în calcul.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009.

Distribuie:

O cunoastere care deranjeaza

by 1 Comment

(9 februarie, dimineata –Levitic 6-7 )

Cartea Leviticului ne impresionează prin imaginea de detaliu pe care ne-o creionează despre nivelul implicării lui Dumnezeu în viaţa oamenilor. Pentru mulţi dintre cei care ne înconjoară, Dumnezeu aparţine domeniului spiritual pe care îl patronează, aparţine unei biserici adeseori plasată strict geografic şi istoric. Astfel, Dumnezeu nu se îngrijeşte neapărat de aspecte personale elementare sau de fineţe, de amănunt. Dacă vrem să îl găsim mergem la biserică şi la plecare îl lăsăm tot acolo, nu ne dorim şi nici nu vrem să ne închipuim că El ar putea veni cu noi acasă, ar putea privi asupra cotloanelor întunecate ale camerei unde locuim, garajului, inimii, ar putea să aibă o părere despre relaţiile pe care le avem cu ceilalţi sau despre atitudinile cu care adeseori ieşim la înaintare.

Ştim că El este omniprezent şi omniştient dar totuşi, în planurile noastre, El aparține spiritualului şi spiritualul se reduce adeseori la o biserică, la o zi sau la câteva ore pe săptămână, la momentul rugii de seară şi cea de dimineaţă, la momentele de mari nevoi şi de încurcătură. Nu ne-ar plăcea ca spiritualul să irupă şi să controleze, să supervizeze şi să domine toate celelalte domenii. Câteva, uneori puţine, ni le dorim pentru noi.

Dar Leviticul ne arată un Dumnezeu care cere jertfă de ispăşire şi este atent faţă de lucruri cărora astăzi nu le mai acordăm mare atenţie, prea orbiţi de mersul lumii în care trăim. El este interesat şi cunoaşte acele lucruri pe care le-am împrumutat şi niciodată nu le-am mai returnat, de jurămintele false, spuse la înghesuială pentru a obţine avantaje imediate, de promisiunile, oricât de mărunte, pe care nu am ajuns să le împlinim.

Cunoaşte atitudinea şi motivaţia ascunsă cu care tinerii se împrietenesc, strângerea de mână sinceră sau cea în spatele căreia se ascund interese meschine; cunoaşte despărţirile dintre tineri şi motivele lor şi adeseori adună lacrimile în burduf, alină dureri şi răni care nu trebuiau să existe. Cunoaşte minciuna din interes şi adevărul spus pe jumătate, vede şi pumnalul ascuns la spate mascat de zâmbetul larg de pe faţă, aude şi vorbirea de rău.

El mă cunoaşte în profunzime, mai mult decât aş vrea să accept, mai mult decât sunt gata să recunosc.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009.

Distribuie:

Ramai intreg in vremuri tulburi – vegherea!

by Leave a Comment

(8 februarie, seara – Matei 24:29-51 )

De fiecare dată când pe scena istoriei apare câte un element care ne trimite mai aproape de Apocalipsa, câte un lucru ce ne forţează să reconsiderăm această carte, să îi dăm mai multă credibilitate, de fiecare dată apar şi reacţii vecine cu  isteria. Oamenii se tem că vremea sfârşiturilor seamănă cu ceea ce a prezis Duhul prin Ioan, se tem şi încearcă să înlăture inevitabilul. Nu am vrea să vină Anticristul, nu am vrea să trăim vremurile semnelor de pe mână şi frunte, a necazurilor de tot felul, a dragostei răcite şi a slăvirii urâciunii pustiirii. Organizăm marşuri de protest, scriem comunicate şi lansăm discuţii aprinse care doresc să înlăture paşapoartele biometrice şi orice altceva ce seamănă a apocalipsă.

Şi cu toate acestea inevitabilul se va întâmpla şi biserica nu poate şi nici nu trebuie să îl oprească. Vor veni toate şi toate se vor duce pentru ca la final să triumfe Soarele Neprihănirii. Creştini nu sunt doar oamenii care verifică totul şi nu îmbrăţişează sau acceptă nimic imediat; pe ei îi caracterizează şi o stare de veghe neîntreruptă, o lumină aprinsă care luminează şi atunci când noaptea este grea şi aşteptarea deja consumă din îndelunga răbdare. Un spirit viu şi atent la ceea ce se întâmplă în jurul lui dar mai ales cu mare băgare de seamă în privinţa lucrurilor încredinţare este un spirit care rămâne întreg în vremuri tulburi.

Doi robi au intrat în slujba Stăpânului, doi robi care au primit aceleaşi însărcinări şi de la care Stăpânul avea aceleaşi aşteptări. Unul dintre ei a aşteptat ce a aşteptat, a vegheat asupra instrucţiunilor Stăpânului său o perioadă dar vremea înaintată şi întârzierea Stăpânului l-a determinat la schimbare. Nu a mai vegheat ci din contră a ales să batjocorească şi să folosească în interes personal tot ce primise. Viaţa hăruită, preoţia familiei sale, darurile primite, toate au fost date uitării şi au lăsat loc pentru joc şi distracţie, îndestulare şi petreceri.

Celălalt rob a aşteptat şi a vegheat. Chiar dacă Stăpânul întârzia să apară, batjocurile societăţii se înmulţeau, noaptea era tot mai grea şi aşteptarea tot mai apăsătoare, robul a rămas în veghe. Nimic nu îl clintise de la poziţia sa şi de la credinţa că Domnul se va arăta în final. Iar Stăpânul era chiar la uşi.

Nu este de datoria noastră să ştim vremi şi soroace, să încercăm să influenţăm politica coruptă a statelor sau să încercăm o îndepărtare a Apocalipsei. Datoria noastră este să veghem, să stăm cu candele aprinse, “bagajele” făcute, haina curăţită şi urechea ciulită. Paşii Domnului se aud şi nu se aud departe; ceasul vremii bate şi fiecare secundă trecută ne apropie mai mult de El, de zbor, de sfârşitul aşteptării.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009.

Distribuie:

Pacatul costa!

by Leave a Comment

(8 februarie, dimineata – Leviticul 4-5 )

Generaţiile postmoderne au început să considere că păcatul, în orice formă ar fi acesta, nu are o valoare negativă, nu va costa nimic ci din contră este un prilej de laudă, de afişare media şi de priviri admirative.  De aici şi până la ziare şi programe TV pline de aşa zise vedete, experte în păcat afișat şi ridicat la rang de virtute nu mai este decât un pas, făcut de mult timp de societatea avidă de senzaţional grotesc.

Dar păcatul costă şi aceasta este o lege stabilită de Dumnezeu de la începutul zidirii şi care a rămas şi astăzi în vigoare. Atunci jertfa pentru păcat era o obligaţie a fiecărui locuitor din tabăra evreiască şi conştiinţa fiecăruia era un paznic ce îşi făcea treaba cu rigurozitate. Ştiau că păcatul ascuns se plăteşte mai scump decât preţul unui animal din turmă sau cireadă. Preotul, conducătorul, poporul întreg sau doar un membru al lui erau dispuşi să plătească preţul păcatelor lor prin animalele sacrificate.

Indiferent de forma lui, cu voia sau fără voia făptuitorului, prin comitere sau prin omitere, de vorbire sau de acţiune, păcatele se plăteau atunci şi se plătesc, pentru cei care nu îşi spală haina vieţii în sângele lui Cristos, şi astăzi. Dincolo de strălucirea evenimentelor şi de fastul distracţiei, dincolo de extravaganţa hainelor şi luxul caselor, de solemnitatea catedrelor din marile instituţii de învăţământ dar şi de derizoriul emisiunilor de divertisment, lumea noastră este în moarte clinică. A adus-o aici păcatul şi preţul pe care el îl cere în fiecare zi: familii dezbinate, vieţi ruinate, boli incurabile, foamete, lipsă de sens…

Fără acceptarea jertfei supreme din Dealul Golgotei, păcatul va face ravagii din ce în ce mai extinse. Este plaga istoriei, ruşinea popoarelor, sursa lacrimilor şi a disperării. Păcatul costă, costă scump.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009.

Distribuie:

Ramai intreg în vremuri tulburi – sistemul critic!

by Leave a Comment

(7 februarie, seara – Matei 24:1-28 )

Istoria are o finalitate, un punct terminus în care trebuie să ajungă. Perpetuarea, parcă la nesfârşit a zilelor, lunilor, anilor, ne poate înşela să credem că ceea ce a fost ieri va fi şi astăzi, se va continua şi mâine. Dar Biblia ne spune că va exista un moment în care nu vom  mai putea vorbi despre viitor, în care vom rupe şirul secundelor înlănţuite şi ne vom alătura Domnului. Fiecare generaţie a crezut că acel moment îi este specific ei şi cei sinceri l-au aşteptat cu înfrigurare, precum aşteaptă străjerul dimineaţa.

Dar generaţiile au trecut, una după alta, şi momentul  mult aşteptat a întârziat să apară. S-au făcut tot felul de predicţii si calcule, tot felul de date fixe au fost înaintate. Unii s-au îmbrăcat în haine albe şi s-au suit pe un deal să aştepte plecarea, alţii s-au baricadat în buncăre sau subsolurile caselor înconjuraţi de provizii pentru ani de zile şi exemplele ar putea continua la nesfârșit. În faţa multor atitudini greşite pe care generaţiile din trecut şi cu precădere generaţia noastră le îmbracă faţă de sfârşitul istoriei, oare care este atitudinea potrivită?

Cred ca o atitudine potrivită este în primul rând o atitudine critică. Printre elementele pe care Domnul Isus le găsea caracterizante acestor vremuri era şi ridicarea multor oameni care se vor da drept Cristoşi. Trăim vremea multor sisteme spirituale şi a multor miracole înfăptuite de oameni la care ceilalţi se uită cu respect şi chiar cu veneraţie. Un întreg hățiș de partide religioase ne înconjoară, fiecare pretinzând că deţine adevărul, fiecare susţinându-şi această poziţie prin diverse argumente, uneori şi supranaturale. Suntem înconjuraţi de o mulţime de Cristoşi şi prooroci mincinoşi, oameni care fac multe semne şi minuni, oameni care adună mulţimile, primesc laudele, ne înconjoară cu o aşa zisă bunătate dar a căror viaţa nu este nicidecum una asemenea lui Cristos. A te înşela, în astfel de situaţii, este aşa de uşor şi singura cale de salvare este dezvoltarea, conştientă şi personală, a unui sistem critic. Nu luăm nimic din start ca venind din Cer, nu considerăm pe nimeni un emisar al Cerului până nu îl supunem testului Sfintei Scripturi, al timpului şi al roadelor.

Vremurile sunt tulburi şi dificile. A supravieţui întreg spiritual în această perioadă este un demers greu şi anevoios, pe alocuri dureros. Ne va ajuta în procesul supravieţuirii dacă vom înţelege să ne apropiem de Sfânta Scriptură, să o studiem, să o înţelegem şi să o strângem în inima noastră. Ea va fi punctul de plecare al unui adevărat sistem critic, sistem ce va călăuzi creştinul prin hățișul spiritual ce ne înconjoară.

 

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009.

Distribuie:

Un dar fără cusur

by Leave a Comment

(7 februarie, dimineata – Leviticul 1-3)

Consideraţii generale – Leviticul

“Nu există carte, în întreaga suită a Vechiului Testament, care să conţină mai multe din însăşi Cuvintele lui Dumnezeu decât Leviticul. Pe aproape fiecare din filele sale răsună glasul lui Dumnezeu ca vorbitor direct. Acest fapt nu poate decât să ne determine s-o studiem cu toată râvna şi atenţia” – Andrew Bonar

Leviticul este un manual pentru preoţi, cartea oferind în detaliu indicaţii cu privire la sistemul de jertfe, la conduita personală şi felul în care trebuiau prăznuite sărbătorile. Putem cădea uşor în capcana de a considera această carte învechită şi irelevanta pentru societatea şi viaţa noastră dar privind-o prin prisma lucrării şi persoanei Domnului Isus vom descoperi în ea multe izvoare de viaţă. Tema principală a cărţii este sfinţenia, una trăită pe tot parcursul vieţii, o detaşare puternică de întreg păgânismul ce înconjura evreul acelor vremuri.

Levitic 1-3

Cortul era gata şi jertfele pentru popor începuseră să ardă. Era un om simplu, un evreu care voia să aducă şi el un dar Domnului. O făcură şi vecinii lui, şi cel din dreapta şi cel din stânga. De fiecare dată când se întâlnea cu ei pe uliţa dintre corturi simţea parcă privirea lor mândră şi atitudinea superioara: ei au dus un dar Domnului, el încă nu. S-a gândit şi s-a tot răzgândit: ce dar să ducă la cort dintre oile lui?

Acolo, în mijlocul turmei, a cumpănit fiecare animal dacă ar merita să fie dus; trebuia să dăruiască şi el dar nici nu voia să păgubească prea mult, doar să împlinească ritualul şi să coboare nasul vecinilor. Se hotărâse în dreptul mielului născut chior şi puţin beteag; i-a pus sfoara de gât şi a plecat cu El spre cort. Îl durea inima când se gândea la friptura din acest miel dar trebuia să dăruiască şi încrâncenat trăgea mielul după el prin praful pustiei; parcă nici mielul nu se lăsa dus.

Ajuns la uşa cortului îşi umflă pieptul şi îi spuse lui Nadab, unul din fiii lui Aaron, că a venit cu un dar înaintea Domnului, să fie primit şi trecut şi el în catastif. Nadab se apropie şi măsură mielul. Oare nu auzise evreul ăsta că nu aveau voie să aducă animale betege? “Dragă frate, nu îl pot primi pentru că Domnul vrea doar animale fără cusur! Cu siguranţă El ţi-a dăruit în turma dumitale şi animale frumoase, întregi, fără nici un beteşug. Când vei vrea să aduci un dar Domnului alege dintre ele şi vino cu el la cort!”

“Fără cusur? Ce-i mai frumos? Un dar perfect Domnului? Nu îi pot da Lui ce este mai slab din turma mea?” erau întrebări ce frământau mintea evreului în drum spre turma sa.

Cortul este acum în inima noastră şi la intrare stăm noi ca preoţi ai Dumnezeului nostru. Momentele în care vrem să-I dăruim sunt tot mai rare dar oricând am face-o ar trebui să ştim că Domnul primeşte daruri fără cusur.

De aici puteti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009. Pentru a primi constant devotionalul zilnic puteti sa:

– va abonati la newsletter lasand un comentariu aici cu mentiunea newsletter

– daca folositi un program de citire feed, prin click pe feed on articole situat in coltul din dreapta sus.

Distribuie:

Daca am vedea deslusit…

by Leave a Comment

(6 februarie, seara – Matei 23:23-39)

Soarele răsărea cu credincioşie în fiecare dimineaţa şi apunea cu regularitate în fiecare seara. Fiecare zi era copia fidelă a celei ce trecuse şi model perfect pentru cea care urma să vină. Conştiinţa era vândută la colţ de stradă pentru un ritual, o vorbă înţeleaptă, un act de bunăvoinţă reţinută; vindeau oamenii simpli, amărâţi, oropsiţi şi cumpărau cei cu dare de inimă şi derogări de lege: fariseii, cărturarii, oamenii “spirituali”. Aveau experiență de sute de ani în acest troc şi era avantajos de ambele părţi: evreii simpli aveau nevoie de împlinirea ritualurilor şi reprezentare în faţa lui Dumnezeu, fariseii şi cărturarii de tăcerea complice a primilor. Se ucideau profeţi, se jefuiau case, se complăceau în promiscuitate naţională şi nici o voce nu striga: opreşte. A, da, mai era Ioan Botezătorul în pustie dar zilele lui erau deja numărate.

În faţa națiunii, partidele spirituale ale poporului ales trebuiau să îşi păstreze imaginea imaculată şi nu puteau face asta decât prin păstrarea cu strictețe a regulilor impuse ale moralei vizibile, prin îndeplinirea legilor şi ritualurilor publice. Dreptatea, mila, credincioşia erau de mult ascunse sub colbul uitării.

Ferecau astfel, fără să ştie, cetatea şi nu permiteau să intre acolo suflul schimbării şi puterea protectivă a Dumnezeirii. Orice nu se conforma propriilor reguli era imediat respins şi categorisit ca greşit. Orice ar fi stârnit mila şi dreptatea din ei era considerat moment de melancolie peste care se trecea repede. Iar Dumnezeu îi privea cu drag de departe dorind să-i strângă “cum îşi strânge găina puii sub aripi”.

O, dacă pentru un moment ochii ni s-ar deschide şi am vedea viaţa noastră cu toate elementele care opresc atingerea lui Dumnezeu, cu toate acele credinţe la care ţinem mult şi ritualuri pe care le respectăm cu credincioşie care îl ţin pe Dumnezeu la uşa vieţii noastre, a familiei, a bisericii şi societăţii în care trăim. O, dacă am vedea desluşit pentru un moment!

De aici puteți downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009. Pentru a primi constant devoţionalul zilnic puteți sa:

– va abonați la newsletter lăsând un comentariu aici cu mențiunea newsletter

– daca folosiți un program de citire feed, prin click pe feed on articole situat in coltul din dreapta sus

Distribuie:

Şcoala pustiei

by Leave a Comment

(6 februarie, dimineata – Exod 39-40)

Cortul cu toate uneltele lui erau gata. Cu schiţele pe care Moise le primise de la Dumnezeu, oamenii iscusiţi din Israel au reuşit să construiască primul locaş de închinare înaintea Dumnezeului Adevărat.

La un an după ieşirea din Egipt, la un an după miracole şi urgii desfăşurate sub ochii lor iată-i pe evrei tot în pustie punând bazele unui “templu” portabil, semn al prezenţei lui Dumnezeu printre ei. Conduşi cu mână tare spre ieşirea din Egipt, alături de un Dumnezeu care îi ajutase să înfrângă cel mai puternic imperiu al vremii, evreii îşi puteau continua marşul lor armat până în ţara promisă. Puteau continua să înfricoşeze pe oricine s-ar fi opus, puteau să cucerească tot ce le-ar fi stat în cale, doar de partea lor era Dumnezeu iar toate celelalte naţiuni erau înspăimântate. Şi cu toate acestea primul an de la ieşirea din Egipt îi găseşte în pustie ocupaţi cu ceva ce numai a pregătire militară nu semăna.

Înfierbântaţi de victoriile spirituale reputate, încrezători în forţele proprii şi în alianţa cu Dumnezeu suntem gata să ne avântăm spre alte redute, să cucerim alte înălțimi. Suntem însă uimiţi şi deziluzionaţi atunci când Dumnezeu zice stop şi ne ţine mai mult decât ne-am dori în pustiul vieţii. Ne dă coduri de conduită pe care le învăţăm uneori repede, alteori printre lacrimi, ne sfătuieşte cum să construim propriul cort al întâlnirii şi ne ajută să instituim un adevărat proces al închinării. Rămânem multe zile cu privirea spre zările unde ar trebui să ducem bătălia, suntem indignaţi de stagnarea noastră dar răzvrătirea lungeşte procesul învăţării elementelor importante. Aflăm într-un târziu că pentru Dumnezeu sunt mai importante maturitatea noastră spirituală, cămăruţa întâlnirii şi altarul închinării. Descoperim că El vrea să ne înveţe să facem faţa cu bine atât falimentelor cât mai ales succeselor spirituale şi că pentru El, relaţia cu noi este mai importantă decât orice victorie.

 

De aici puteți downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009. Pentru a primi constant devoţionalul zilnic puteți sa:

– va abonați la newsletter lăsând un comentariu aici cu mențiunea newsletter

– daca folosiți un program de citire feed, prin click pe feed on articole situat in coltul din dreapta sus

Distribuie: