Cel ce seamănă

(23 februarie, seara – Marcu 4:1-20 )

Aşezat în corabia ancorată la ţârm şi folosindu-se de capacitatea apelor de a amplifica vocea Sa,  Domnul Isus îşi aruncă privirile peste mulţimea ce îl înconjura, mulţime uimită de minunile la care zilnic lua parte şi marcată de cuvintele pline de putere pe care le rostea acest fiu de tâmplar din Nazaret. El, Creatorul tuturor se supunea de bună voie acum privirilor sfredelitoare ale evreilor simpli şi învăţaţilor complicaţi şi ştia felul în care vor fi primite cuvintele Sale.

În acest context, al corabiei care se mişca unduindu-se uşor pe malul apei şi al mulţimii care se îmbulzea să îl asculte, El începe să le spună o poveste al cărei tâlc le era ascuns dar ale cărei imagini plastice erau uşor de prins pentru fiecare. Semănătorul a ieşit să îşi semene ogorul; nu ştim dacă era profesionist, dacă făcuse studii legate de tehnica semănatului, dacă avea experienţă de ani de zile sau era un simplu fiu de tăran.

În timp ce vorbea se uita la ei şi ştia: cuvintele Sale se vor aşterne peste inima unora din mulţime dar ei sunt vizitati prea des de Hoţul cel Mare şi nu sunt şanse ca aceste cuvinte să nu fie sustrase degrabă; spusele Sale se vor strecura şi în inima stâncoasă a multora dintre cei ce îl ascultau acum cu ochii în lacrimi dar instabilitatea lor emoţională şi valurile care vor continua să-i poarte încoace şi în colo vor smulge repede orice bob de sămânţă. O, da, îi cunoştea şi pe aceia care primeau cuvintele Lui cu faţa plină de bucurie, inundaţi de un profund sentiment religios, iubitori de binecuvântări şi de sămânţă bună! Îi cunoştea şi îi vedea peste zile, luni, ani şi veacuri, cu grumazul înţepenit în grijuri, furaţi de bogăţii şi înşelaţi de pofte, lipsiţi chiar şi de cel mai mic bob de sămânţă.

Şi îi cunoştea şi pe cei serioşi care primeau cuvântul şi poate că tăceau, poate că nu ridicau mâinile şi nici nu plecau în India sau ţările musulmane dar la care găsea rod an de an.

Ei singuri meritau cuvintele, ei erau ţinta, doar pentru ei ar fi trebuit să se ostenească. Ne-am aştepta ca acest Mare Semănător să vegheze bine asupra destinaţiei seminţelor sale, să proiecteze aparatul de semănat astfel încât totul să cadă pe pământ bun, să aibă grijă ca fiecare bob să îi aducă rod dar acţiunile Lui la câmp sunt lipsite de o atare preocupare.

Ne surprinde atitudinea Acestui Semănător, este aşa de departe de atitudinea pe care noi o îmbrăcăm adeseori; noi cei preţioşi la vorbă, calculaţi cu sămânţa, ispravnici ai darurilor sfinte suntem aşa de mult înclinaţi spre economie în biserică şi în trăire. Avem programe de înaltă ţinută, cu hrană bogată şi programe de mâna a doua, cunoaştem oamenii cărora cu drag le-am oferi din hrana Cerului şi oameni în dreptul cărora credem că nu merită să ne ostenim.

Dar semănătorul seamănă sămânţa!

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

Distribuie:

Benedicţia zilnică

(23 februarie, dimineata – Numeri 5-6)

D. L. Moody, vestitul evanghelist, scria referindu-se la ultimele versete ale capitolului 6:

” Iată o benedicţie care poate face înconjurul pământului, pe o durată nelimitată, fără să-şi piardă din savoare. Nu e inimă care să n-o poată rosti căci sunt înseşi cuvintele lui Dumnezeu. Nu e  scrisoare care să nu se poată încheia cu această benedicţie. O putem spune la fiecare început de zi dar şi seara târziu, înainte de a merge la culcare sfinţind astfel fiecare zi dăruită nouă de Marele Creator. Ce binecuvântare, ce pază, ce lumină, ce înălţare a sărmanei noastre vieţi către zorii binecuvântaţi ai dimineţei cereşti. Este Însuşi Domnul nostru care ne binecuvântează cu această frântură din nesfârşitele imnuri ale raiului.”

Cuvintele au putere şi multe dintre cele câteva mii de cuvinte pe care le rostim spre semenii noştri zi de zi au o deosebită rezonanţă în inima şi viaţa lor. Cuvintele pot să aducă asupra obrazului umbrele întristării sau razele bucuriei, pot să ridice spre Cer sau să prăbuşească în abis, să liniştească sau să stârnească furtuni. Pe cele mai multe dintre ele le rostim repede, fără să ne gândim prea mult iar pe altele le cântărim îndelung pentru că vrem ca efectul lor să ne fie benefic, să ne slujească într-un fel sau altul.

Cuvintele adunate în propoziţii pot să ajungă blesteme sau pot să ajungă benedicţii, ură sau iubire, dezgust sau apreciere, iar alegerea ne aparţine. Dumnezeu învăţa pe israeliţi să rostească asupra copiilor lor o puternică benedicţie, zicere întrebuinţată şi astăzi în riturile creştine. Citind-o am realizat că nu o vreau rostită numai asupra băieţelului meu, Iosif, ci şi asupra soţiei, a prietenilor şi cunoscuţilor, apropiaţilor sau îndepărtaţilor. Mai mult, nu o vreau rostită doar o singură dată ci de nenumărate ori, mereu şi mereu pentru că ea exprimă cel mai bine dorinţele mele  faţă de ei, de fiecare în parte.

Binecuvântaţi cu vorbele voastre şi faceţi din aceasta un obicei. Rostiţi cuvintele din Numeri 6:24-26 asupra dragilor voştri de fiecare dată când aveţi un mic răgaz, lăsaţi ca ei şi cerul întreg să cunoască binecuvântarea spusă cu voce tare, cu inima arzândă şi obrazul strălucind de încredere în Cel ce poate să ducă la împlinire fiecare cuvânt rostit!

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

Distribuie:

O judecata cumpătată

(22 februarie, seara – Marcu 3:20-35 )

Unul dintre cele mai mari cadouri pe care Dumnezeu le-a făcut fiinţei umane este raţiunea. De mici vedem lumea şi tot ceea ce ne înconjoară prin ochii noştri de lapte şi ne gândim la ceea ce am văzut, clasăm lucrurile în categorii mari sau mici, le includem în dosare şi să le arhivăm în mintea noastră astfel încât la nevoie să  le putem găsi uşor. Ne formăm experienţa şi devenim oameni ai opiniilor. Învăţăm ce este bine şi ce este rău, purtăm la noi unităţi de măsură şi, pentru că nu vrem să fim purtaţi de orice vânt sau parere, măsurăm şi judecăm totul.

Uneori insa, în judecăţile noastre greşim şi o facem foarte tare. Aşa făceau şi evreii din vremea Domnului Isus. L-au întâlnit pe El, învăţătorul din Nazaret şi numeroase semne îi puteau determina să vadă în El pe Mesia mult aşteptat dar privirea împăienjenită i-a dus la o judecată strâmba . Au crezut că face semne cu ajutorul lui Satan, că este un exponent al răului şi au decis să nu îl primească; altă logică nu mai încăpea, altfel nu puteau fi privite lucrurile. Au analizat şi au pus imediat eticheta fără să vrea să ştie că modul în care au privit lucrurile are prea multe carenţe pentru a fi luat în serios.

Aceasta este şi atitudinea noastră adeseori. Întâlnim, de-a lungul cărării, lucruri care contravin puternic învăţăturii primite, experienţelor trăite, părerilor deja formate sau dogmelor cu care ne-am baricadat. Analizam fugitiv şi punem eticheta cuvenită. Nu mai vrem să luăm în calcul alte posibilităţi, alte explicaţii şi alte raţiuni; simplu fapt că noi am accepta greu acel lucru ne face să îl judecăm din start şi să spunem celorlalţi cât de greşit este. Ne este mai comod aşa; în plus la umbra vechilor noastre concepţii suntem apăraţi bine de intemperiile schimbării, chiar dacă aceasta este în bine.

Judecăm şi este bine să o facem; Dumnezeu ne-a dat raţiune şi se aşteaptă să o folosim dar este bine, ca de-a lungul pribegiei noastre să rămânem temperaţi şi să ne conştientizăm bine propriile limitări. Nouă nu  ne este dată o balanţă a judecării la fel de dreaptă ca cea a lui Dumnezeu, analiza noastră nu este exhaustivă, atotcuprinzătoare ci adesea lasă pe dinafară, nebăgate în seamă, aspecte importante şi definitorii pentru ceea ce este judecat. Nu am vrea ca la final să vedem că am etichetat greşit ceea ce venea de la Dumnezeu!

Te rog, Stăpânul meu preabun:  prin Duhul să mă-nţelepţeşti
Să nu zidesc ce Tu dărâmi,  să nu dărâm ce Tu zideşti.
În orice timp şi-n orice loc,  Lumina-mi fie căpătâi –
Să nu rămân când Tu Te duci, să nu mă duc când Tu rămâi.

Prin lumea veacului de-acum,  cu adevărul să mă-ncingi:
Să nu resping ce Tu primeşti, să nu primesc ce Tu respingi.

Din partea harului ceresc s-aleg şi eu cum Tu alegi:
Să nu culeg ce Tu arunci, să nu arunc ce Tu culegi.

Să-mi dai iubire-n adevar, să Te cunosc mai mult cum eşti;
Să nu iubesc ce Tu urăşti,  să nu urăsc ce Tu iubeşti.

Să-mi potriveşti viaţa mea cu voia Ta în totul, tot!
Ca a greşi-n lucrarea Ta nicicând, nicicând să nu mai pot.

(Nicolae Moldoveanu)

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

Distribuie:

Ce mai este al Lui?

(22 februarie, dimineata – Numeri 3-4 )

O societate seculară, care nu mai vrea să-şi recunoască apartenenţa la Cel care a creat-o şi care inventează tot felul de motive pentru îndepărtarea ei de Cer, motive academice sau materialiste,  de nuanţă teologică sau pur şi simplu dorinţa de a trăi după bunul plac, este o societate care îşi închipuie că deţine totul. Locul lăsat vacant de Dumnezeu în inima şi conştiinţa oamenilor a fost preluat repede de eul personal şi acum tot ce au, tot ce îi înconjoară, tot ce reuşesc să aduse sau să dobândească rămâne al lor de drept şi de fapt.

De la această atitudine de excludere a lui Dumnezeu din conştiinţa publică către repoziţionarea omului în centrul universului unde i “s-a întâmplat” să se nască nu a mai fost decât un pas făcut cu aviditatea stăpânului care nu se mai satură de posesiuni. Am luat totul în stăpânire, folosim şi apoi aruncăm totul. Orice ne înconjoară este la picioarele noastre, gata să ne satisfacă dorinţele pervertite în fiecare zi, gata să ne hrănească orgoliul şi în această autosatisfacere călcăm în picioare natura, semenii, inima noastră plăpândă, destinul veşnic şi prescripţiile lui Dumnezeu.

El ne-a dat totul în stăpânire dar “via” a rămas a Lui iar noi înşine nişte ispravnici nerecunoscători. Încet dar sigur am ajuns să acaparăm totul şi să nu Îi mai recunoaştem nici un drept. Israeliţii ştiau: orice întâi născut este al Lui şi numai mila lui Dumnezeu a făcut ca leviţii să împlinească această lege pentru că altfel primul născut, al oricui, pleca spre cort în slujba Domnului; era a Lui şi zeciuiala, era al Lui şi pământul pe care trăiau şi care trebuia folosit după reguli clare. Dumnezeul lui Israel avea o parte considerabilă şi clară în ţara aleasă!

Ce mai are El printre noi, în familiile şi societatea noastră? Veţi spune că totul este al Lui şi este adevărat dar oare ce îi rezervăm noi, printr-un act conştient şi deliberat? Primim totul de la El dar recunoştinţa noastră prinde vreodată formă fizică?

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

Distribuie:

Cine ne preţuieste?

(21 februarie, seara – Marcu 3:1-19)

Istoria a dovedit că noi oamenii ne preţuim puţin între noi. Războaiele care s-au instalat repede pe pământul creat, ura care şi-a făcut perfid culcuş în sufletele multora încă de la început, interesele meschine, unele ascunse, altele purtate la vedere, toate acestea şi multe altele au transformat locuinţa noastră vremelnică într-o piaţă în care oamenii se vând unii pe ceilalţi la preţuri derizorii.

Am avut şi avem încă mulţi conducători de state, regi, principi, preşedinţi, generali şi oameni sus puşi care nu reuşesc să vadă în omul simplu decât carne de tun, mijloace ieftine spre împlinirea scopurilor lor “măreţe”, purtătorii poverilor personale dar mai ales ale domnilor aflaţi în funcţii. Aşa este în viaţa la un anumit nivel, aşa este şi la celălalt. Purtaţi de vântul interesului ce se schimbă repede şi bate cu putere, astăzi suntem prieteni apropiaţi ai cuiva iar mâine uitaţi în gerul amiciţiei stinse; am preţuit puţin, doar până când interesul s-a împlinit, avantajele s-au sfârşit.

Oamenii preţuiesc puţin în ochii altor oameni! Aşa este acum, aşa era şi atunci. M-a sfâşiat scena din Marcu 3:1-6. Era acolo un om cu mâna uscată, un purtător al chipului lui Dumnezeu şi acest lucru îl făcea egalul celorlalţi.  Stătea în mijlocul mulţimii ce îl înconjura şi aude din gura Mântuitorului nu cuvintele vindecări ci o întrebare adresată mulţimii: “Este îngăduit în ziua Sabatului să faci bine sau să faci rău? Să scapi viaţa cuiva sau să o pierzi?” Şi a urmat tăcerea; sabatul sau vindecarea? Grea alegere şi nimeni nu a rostit nici un cuvânt; nu le păsa de mâna uscată a nenorocitului, nici de veniturile probabil mici ale familei lui, nici de durerea zilnică sau de oprobiul din piaţa de unde se alegeau muncitorii. Era mâna lui uscată, era problema lui; ei trebuiau să respecte sabatul. În acest caz tăcerea nu a însemnat confunzie, necunoaştere ci un răspuns foarte clar: noi alegem sabatul, nenorocitul poate să rămâna aşa, mai preţioase sunt dogmele decât el.

Dar chiar dacă ceilalţi au tăcut, Cristos Domnul vorbeşte şi El preţuieşte viaţa acelui nenorocit, îl vindecă asumându-şi inevitabil sfatul murdar de afară prin care fariseii şi irodianii au hotărât să Îl piardă. El preţuieşte oamenii! O dovedeşte crucea, o dovedesc promisiunile şi răscumpărarea, ajutorul în vreme de nevoi şi prezenţa-I binecuvântată de care nu suntem lipsiţi. Preţuim mult în ochii Tatălui: nu treizeci de arginţi, un blid de linte, o palmă de pământ sau un scaun mai înalt ci atât de mult încât şi-a trimis Fiul să moară pentru a ne răscumpăra pentru Sine!

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

Distribuie:

Unitatea trupului

Consideraţii generale Numeri

Numeri este cartea pribegiei, o istorie de primă mână, scrisă cu condeiul prăfuit dar ascuţit al pustiei, printre multe evenimente pline de învăţătură, marcante pentru israeliţii dar şi pentru noi. Numele de Numeri provine de la denumirea cărţii în Septuaginta (Arithmoi) şi are legătură cu recensământul descris în capitoul 1 şi 26. O denumire mai exactă este cea acceptată de tradiţia evreiască – Bemidbar şi care se traduce prin În pustiu.

În Numeri 1 până la 10:10 poporul tăbărăeşte în pustia Sinai şi stă în clasă avându-L ca Educator pe Dumnezeu. Primeşte cu greu învăţătura care îi va face liberi iar în Numeri 10:11 norul slavei lui Dumnezeu se ridică şi evreii  pleacă într-o pribegie amară de 39 de ani. O generaţie întreagă va pieri până când poporul va fi pregătit şi din punct de vedere psihic să intre în ţara promisă, tară la ale cărei porţi îl găsim în Numeri 22.

(21 februarie, dimineata – Numeri 1-2 )

Pustia Sinai va transforma, sub focul aspru al învăţăturilor, binecuvântărilor şi blestemelor, pe evrei din naţiune de scalvi, fără perspectivă şi putere într-un adevărat popor, naţiune cu istorie, armată, organisme interne şi viitor promiţător.

asezarea-taberii12 treburi mici, fiecare cu trecutul său dar şi cu promisiuni care se întind până departe în istorie, acolo la patul lui Iacov din Egiptul mâniei. 12 triburi, fiecare cu steag şi cu dorinţa de a cuceri o ţară care să fie numai a lor, o bucată de pământ pe care să fie stăpâni. 12 triburi adunate sub aceeaşi mână blândă, a lui Moise şi sub aceeaşi conducere strălucită a lui Dumnezeu. 12 triburi, un singur ţel, un singur gând, o singură forţă, exemplu de disciplină,  conduită şi unitate frăţească. Priviţi felul în care sunt aşezaţi: fiecare la locul lui, fiecare gata să îşi apere poziţia dar şi să lupte pentru binele întregii tabere. Iar cortul este în mijlocul lor, obiect de preţ apărat cu toată dedicarea.

De la israeliţi învăţăm încă o dată pilda lor, o pildă a unităţii care aduce progres şi cucerirea ţării promise. Suntem, în cadrul creştinismului, fiecare aşezat în tabără după cum l-a tăiat capul, fiecare se mută unde vrea şi face ce vrea. Atunci când “cortul” din mijlocul nostru este atacat cei mai mulţi dau bir cu fugiţii sau fac pact cu tăcerea. Devenim dintr-o dată adepţii teoriei corectitudinii politice, teoreticieni şi teologi iar arma este prăfuită şi “cortul” jefuit. Nu sunt un adept înfocat al ecumenismului şi nici un dujman de moarte al lui. Cred însă că în Trupul lui Cristos nu sunt dezbinări, partide, motivaţii obscure şi interese meschine. Trupul luptă pentru sine, pentru integritate şi sănătate, se maturizează, creşte şi se înţelepţeşte.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

Distribuie:

"Sfinţii" păcătoşi

(20 februarie, seara – Marcu 2 )

Vameşii erau urâţi de toţi evreii chiar dacă şi prin venele lor curgea tot sânge evreiesc, erau şi ei  urmaşi ai lui Avraam şi beneficiari ai promisiunilor poporului ales. Formaseră încet acea pătură ostracizată a societăţii dar beneficiară a momentului istoric pe care îl trăiau; erau priviţi ca spurcaţi, păcătoşi şi trădători pentru că au semnat pact cu romanii în urma căruia ei aveau să adune impozitele pe care Roma le cerea an de an. Strălucirea aurului şi argintului îi făcuse să uite repede că cereau de la fraţii lor şi impozitul romanilor a cunoscut rapid o creştere spectaculoasă prin adăugarea unui impozit personal, ilegal dar tolerat. Erau păcătoşii bogaţi, trădătorii avuţi şi parcă nici nu mai conta pentru ei dacă sunt plăcuţi sau nu, dacă au o imagine bună sau sunt priviţi cu ură la fiecare răspântie. Nimic nu conta din moment ce visteria era tot mai plină.

Într-o zi însă, pe lângă o vamă trece fiul tâmplarului din Nazaret, Învăţătorul. Nu era singur, după el o întreagă mulţime de oameni, gata să îi soarbă cuvintele, să îi măsoare acţiunile, să îi judece atitudinile. Ar fi trebuit să treacă pe lângă vamă cu o căutătură aspră, să îl priveacă pe Matei vameşul cu o privire de gheaţă care să condamne irevocabil toată vina vameşilor. Dacă ar fi făcut aşa, Domnul Isus ar fi trecut drept sfânt în ochii evreilor extrem de religioşi care vedeau în vameşi duşmani de moarte; o predică ad-hoc care să înfiereze acţiunile vameşilor şi să îi dovedească drept marii trădători ai poporului sfânt ar fi transformat din aceşti evrei religioşi un electorat fin şi statornic pentru Marele Domn.  Sau ar fi trebuit să treacă repede, să nu se uite nici în dreapta nici în stânga, să vină mai târziu, neînsoţit şi să vorbească cu Matei. Acum era mai importantă imaginea pe care trebuia să şi-o facă mulţimea despre El şi orice privire duioasă sau cuvânt blând către Matei ar fi afectat puternic această imagine.

Dar El se opreşte, în cheamă pe Matei, intră în casa lui şi se aşează la masă alaturi de alţi vameşi şi păcătoşi. O făcea intenţionat? chiar nu îi păsa de imaginea Lui? O, nu, Marele Medic văzuse rana inimii lui Matei, văzuse condiţia fără nici o scăpare a păcătoşilor recunoscuţi de toţi şi s-a oprit pentru a oferi vindecare, alinare, iertare.

De câte ori în vama vieţii nu trecem victorioşi, cu privirea acuzatoare ce arde tot ce ştim că este păcătos în jurul nostru sau cu capul plecat în speranţa că nimeni nu vede că suntem şi noi, sfinţii, acolo, în preajma elementelor reprobabile ale societăţii. Cristos ne-a dat iertarea la Calvar prin jertfa şi învierea Sa, este zi de zi pentru noi un Soare şi un Scut dar de prea multe ori noi suntem aşa de mândri de sfinţenia noastră încât nimic nu mai contează decât imaginea de credincioşi, haina  strălucitoare şi respectul celorlalţi.

Spunem predici usturătoare la colţ de stradă, în liniştea casei sau gălăgia străzii, curăţia bisericii sau murdăria societăţii. Spunem ce credem şi o facem acid şi dur ca mai apoi să plecăm lăsând rănile şi mai adânci ale păcătoşilor nelegate, sufletele nemângăiate, speranţe nehrănite. Alteori trecem înainte fără ca măcar să privim către păcătoşii căzuţi între tâlhari sau pradă marelui hoţ – Satan. Îi lăsăm acolo pentru că mâna noastră curată s-ar putea murdări de obrazul lor patat, vorba noastră este prea preţioasă pentru urechile obişnuite cu înjurături şi vorbe grele iar parfumul veşniciei pe care sperăm sa-l raspandim  nu trebuie întinat cu cel al morţii care iese din fiecare por al păcătosului.

Dar Cristos s-a oprit, s-a aplecat, a atins, a ridicat, a plâns! Mâinile Lui puteam fi noi, vorba Lui putea fi în gura noastră, hrana Lui putea să vină prin noi… cei răscumpăraţi pentru El, nu pentru noi înşine.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

Distribuie:

Mauthausen – locul marturiei

(20 februarie, dimineata – Levitic 26-27 )

Geneza 4:10 Şi Dumnezeu a zis: „Ce ai făcut? Glasul sângelui fratelui tău strigă din pământ la Mine” scrie pe unul dintre monumentele aflate la ieşirea din  fostul lagăr de la Mauthausen – Austria. Am stat înaintea acestui monument cu capul plecat, imediat după ce am vizitat locurile morţii, marcat şi prăbuşit în sine de tot ceea ce acel loc mi-a arătat. Am citit şi am rămas aşa, cu ochii aţintiţi spre scara morţii ce urca dealul spre cetate. Lacrimile nu îşi mai găsesc acolo drum spre obraz ci picură în suflet stropi de o tristeţe vecină cu moartea stăpână la Mauthausen; cuvintele se sperie şi nu se dau rostite pentru că acolo tăcerea sinistră domneşte în fiecare colţ.

HD-SN-99-02762195.000 de oameni daţi morţii şi 9.000 de gestapovişti, reprezentanţi ai răului fără margine. Citeam cuvintele din Genesa şi parcă mă biciuiau pe mine. Eram şi sunt reprezentantul păgânilor care au lăsat să curgă sângele fraţilor lor evrei şi atunci pământul şi cerul, aerul şi fiecare gâză mă privea acuzator. Glasul sângelui striga dar în surzenia durerii mele nu îl puteam auzi, nu puteam vedea decât urmele lui lăsate pe masa de experimente medicale pe viu, spălată astăzi de acuzatorul timp. Mă surzeau duşurile prin care gazul a răspândit pieirea fără să se uite dacă atingea copii sau bătrâni, bărbaţi sau femei; urlau surd crematoriile şi gratiile, şi locul înfometării şi zidul paraşutiştilor şi tot ceea ce mă înconjura. Dar Dumnezeu?

Citind începutul capitolului 26 din Leviticul te luminezi de bucurie şi în fiecare cuvânt găseşti resurse inepuizabile de speranţă. Promisiunile lui Dumnezeu te determină, inevitabil, să exclami: ce popor! ce viitor luminos! Dar treci mai departe şi încărcat de istoria milenară a evreilor citeşti blestemele de la sfârșitul acestui capitol. Ştii cât de exacte sunt toate acele cuvinte, ştii că s-au întâmplat, știi că Mauthausen este mărturie a unui Dumnezeu atent la fiecare silabă pe care o rosteşte.

În spatele cuvintelor gravate pe monumentul de la Mauthausen stau întinse acuzator degetele care  arată spre cei care au îndrăznit să se atingă de poporul sfânt. Cuvintele acelea te înfioară şi te ajută să înţelegi că oriude ai fugi, orice politică ai îmbrăca şi orice atitudine ai avea, ceea ce ai făcut este cântărit şi notat de Dumnezeu. Noi poate vom uita Holocaustul dar ce vom face daca Dumnezeu nu-l va uita! Cain poate că va uita pe Abel dar sângele celui din urmă va striga la Dumnezeu iar Stăpânul Cerului îl va auzi.

În spatele aceloraşi cuvinte de la Mauthausen stă însă şi împlinirea unui blestem rostit cu multe veacuri în urmă de Veşnicul Dumnezeu. Am scris aceste cuvinte cu stomacul strâns şi mintea răvăşită. Încerc, cu paşi mărunţi, să Îl cunosc pe Marele meu Creator şi ca imaginea să fie completă trebuie să trec şi prin Leviticul 26 şi să recunosc în El perseverenţa cu care îşi ţine cuvântul dat. Promisiune sau blestem, cuvintele Lui vor ajunge la împlinire.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

Distribuie:

Smerenia, însemnul regal

(19 februarie, seara – Marcu 1:23-45 )

Epoca modernă şi postmodernă a adus cu sine o redescoperire şi reafirmare a importanţei fiinţei umane. Cumva oamenii de ştiinţă, filosofii şi cercetătorii au descoperit că omul este important, că el trebuie aşezat în centrul universului şi că toate lucrurile se învârt sau ar trebui să se învârtă în jurul său. Fie că este vorba de amprenta Dumnezeirii pe care omul o poartă în chipul său de lut sau de superioritatea câştigată prin luptă şi extinderea stăpânirii asupra a tot ce există, am ajuns să considerăm că suntem coroana creaţiunii sau veriga cea mai tare a evoluţiei şi asta ne-a hrănit profund orgoliul.

De aici şi până la carţi care să ne înveţe cum să fim cei mai buni şi care să ne aducă argumente că merităm totul, până la emisiuni televizate în care omul este preaslăvit şi predici care ne arată care sunt paşii prin care obţinem ceea ce am fost creaţi să deţinem nu a mai fost decât puţin. Astăzi suntem inundaţi de sfaturi despre cum să îţi creionezi o imagine cât mai puternică şi mai luminoasă, cu motive pentru care suntem aşa de minunaţi şi pentru care noi deţinem pământul în stăpânire. Am ajuns astfel să fim doar imagine strălucitoare şi studiată şi să alergăm nebuneşte după orice lucru care ar putea să ne întregească chipul strălucitor şi să motiveze pe ceilalţi să ne privească cu o şi mai mare admiraţie. Totul, de la familie şi afaceri, prieteni şi loc de muncă, religie şi principii este pus în slujba imaginii noastre, o imagine care de prea multe ori nu este urmată de consistenţă reală ci de putrezire şi gol interior.

Urmăriţi însă modul în care Marcu descrie cum acţiona Domnul Isus. Am putea crede că, din moment ce El era Mesia, ar trebui să folosească orice mijloc şi să nu scăpe nici o ocazie în care să poată demonstra că El este Trimisul mult aşteptat. S-a făcut o minune? Imediat trebuie afirmat clar şi răspicat că Mesia a făcut-o! Să îl aplaudăm la scenă deschisă şi să îi mulţumim lui Dumnezeu că lucrează prin El. A fost eliberat vreun îndrăcit? Să punem repede bazele unei organizaţii sau a unei partide religioase ca să ştie lumea întreagă modul în care Dumnezeu lucrează prin Învăţătorul nostru! A fost vindecat cineva de vreo boală incurabilă? Vom merge prin toată Iudea propovăduind vindecarea de boli incurabile prin Isus din Nazaret! Vom scrie pergamente cu mărturii ale beneficiarilor minunilor, îndrăciţilor eliberaţi şi bolnavilor vindecaţi.

Dar Isus refuză cu putere astfel de abordări. Nu lasă demonii să vorbească despre El deşi mărturia lor ar fi fost zguduitoare, refuză să ia parte la întâlnirile de vindecare programate (vs. 37-38) şi porunceşte beneficiarilor milei sale să păstreze tăcerea. Era modul Lui de a ne spune şi astăzi că acceptarea faptului că El este Mesia nu vine prin miraculosul care surprinde ci prin conştientizare din partea Duhului şi prin alegere zilnică.

Putea să folosească aşa de multe argumente care să îi creioneze o imagine puternică de Mesia, putea să pună în faţă minunile şi semnele şi toate elementele supranaturale ale lucrării Sale. A ales însă să fie smerit şi să ne înveţe că aceasta este singura atitudine pe care omul trebuie să o aibă în universul Măreţului Creator.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

Distribuie:

Stăpâni plăpânzi, ispravnici mari

(19 februarie, dimineaţa – Leviticul 25 )

Dumnezeu ne-a făcut stăpâni peste creaţia Lui şi rolul acesta ni se potriveşte ca o mănuşă. Nici nu reuşim să mergem bine în picioare că am şi dezvoltat un simţ al proprietăţii; ne deranjează  atunci când cineva, rudă sau nu, îndrăzneşte să pună mâna pe ceea ce este al nostru.  Creştem mari şi acest puternic sentiment uman creşte împreună cu noi; am inventat şi legi care să apere ceea ce este al nostru de orice intruziune străină şi posedăm totul ca vajnici stăpâni ai lumii. Copii sau bătrâni, oameni educaţi sau oameni simpli, regi sau cerşetori, cu toţii reuşim să dezvoltăm bine sentimentul proprietăţii şi ceea ce apucăm în mâini ţinem cu o putere de invidiat.

Aşa erau şi evreii. Vecini cu egiptenii avuţi, cu educaţie de sclavi carora imediat le lucesc ochii la ideea de a avea proprietate personală, evreii stau acum înaintea unui Dumnezeu care se defineşte Stăpânul a tot. Nu era o atitudine nouă pentru ei, aşa făcea şi faraon dar ştiau că în cortul lor, în staulul sau cireada lor, pe bucata de pământ ce le este dată sunt şi vor rămâne stăpânii care fac ce vor. Aveau însă să afle că Dumnezeu priveşte altfel spre proprietăţile lor şi spre statutul lor de mari stăpâni; ştia Dumnezeu că omul care are o bucată de pământ va căuta să scoată cât mai mult de pe ea, fără nici o limită. Ştia şi că sclavul în mâna stăpânului îşi pierde umanitatea, este un obiect ce trebuie să aducă profit cu orice preţ aşa cum este şi salariatul în mâna şefului. Ştia că omul căderii a devenit un stăpân hapsân al creaţiei şi de aceea El pune stăvilar stăpânirii robuste prin anul de veselie, anul de sabat al pâmântului şi multe alte legi . Ele  nu îngrădesc legea proprietăţii dar o reduc la ceea ce a fost destinată a fi: isprăvnicie în via Stăpânului.

Demult nu mai ţinem un an de sabat şi nici măcar un an al veselie. Nu suntem evrei, ce bine, putem să stăpânim în voie, cârmuiţi de propriile legi şi de setea nebună de a avea, sete căreia îi cad pradă, pe rând, cei din familie, posesiunile noastre, angajaţii şi prietenii şi chiar noi înşine. Copii bătrâni ai lumii libere am înţeles greşit, prea repede, stăpânirea noastră şi aflăm prea târziu sau niciodată că de fapt totul este o isprăvnicie, că totul ne-a fost dat de sus şi totul ne va părăsi odată.

Ce-ar fi să transformăm anul sabatic în duminică sabatică iar anul de veselie în săptămâna anuală de veselie?

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

Distribuie: