Praful fiecărei zile

by Leave a Comment

Consideraţii generale la Evanghelia după Marcu

Marcu este cea mai scurtă dintre cele patru Evanghelii, o Evanghelie neglijată până în seculul XIX de către cercetători pentru că a fost considerată varianta scurtă a Evangheliei după Matei. Redescoperirea acestei Evanghelii precum şi importanţa care i s-a acordat în ultimele două veacuri ca şi sursă primară şi de inspiraţie pentru celelalte două Evanghelii sinoptice au făcut din Evanghelia după Marcu obiect de studiu intens şi de interes deosebit. Autorul acestei Evanghelii este încă disputat fiind acceptat unanim că apelativul Kata Markon (după Marcu) a fost adăugat cândva înainte de 125 d. Cr. de către un cărturar. Totuşi tradiţia şi părinţii Bisericii, dovezile interne precum şi cele externe îl dovedesc pe “Ioan zis şi Marcu” drept autorul Evangheliei.

Fiind unul dintre ucenicii cu care Petru a misionat mult se presupune că această Evanghelie este o compilație a informațiilor despre Domnul Isus pe care Petru le presăra în predicile sale. Alături de această sursă consistentă Marcu a mai folosit informaţii provenind din tradiţia bisericii primare, scurte discursuri sau ziceri ale Mântuitorului care circulau din gură în gură, tradiţia orală generală precum şi amintiri personale.  Nu există dovezi pertinente care să ne determine să credem că Marcu a folosit vreun text scris în momentele redactării Evangheliei.  Perioada de timp curpinsă între 57-59 este o datare plauzibilă a concepţiei Evangheliei după Marcu.

Sunt câteva chei importante care ne vor ajuta să înţelegem mai bine Evanghelia după Marcu. În primul rând trebuie notat faptul că în timp ce Evanghelia după Matei era destinată evreilor şi încerca să dovedească pe Isus drept Împărat al iudeilor, Evanghelia după Marcu este una universală şi care vede în Domnul Isus slujitorul tuturor. Această Evanghelie subliniază mai mult acţiunile Domnului Isus decât învăţăturile Sale, pune accent pe relatarea minunilor şi trece repede peste învăţătura pildelor sau discursurile Domnului Isus. Este o Evanghelie alertă, dinamică, energică care a fost scrisă într-o limbă greacă apropiată poporului de rând nu neapărat literară; francheţea debordantă cu care Marcu urmăreşte  acţiunile Învăţătorului dar şi răspunsul mulţimilor ce Îl înconjurau, abilitatea cu care  creionează chipul Domnului Isus dar şi al ucenicilor,  precum şi  acceptul pus pe drumul către cruce şi jertfa răscumpărătoare fac din Evanghelia după Marcu o adevărată redută a creştinătăţii.

(18 februarie, seara – Marcu 1:1-22 )

Privită de departe, de undeva de deasupra cu un ochi de cercetător, istoria omenirii este una deosebit de captivantă, atrage multe pasiuni şi este o sursă inepuizabilă de învăţătură dar şi de descoperiri fascinante. Dar dacă renunţăm pentru un moment să o privim aşa şi încercăm să conştientizăm că şi ceea ce trăim noi în fiecare zi devine istorie, sursa fascinaţiei se disipează repede şi nu rămân decât minutele, orele, zilele şi anii care se cer trăiţi, care trec mai repede sau mai greu, adesea acompaniaţi de elemente nu foarte spectaculoase, nu emoţionante sau pline de învăţătură.

Istoria fascinează dar viaţa omului simplu, din vechime sau din prezent, din antichitate sau din era noastră este o viaţă adesea pală, ternă, lipsită de un dinamism exagerat sau de uimitor. Mâncăm, bem, dormim, muncim, educăm copiii, creştem, ne îmbolnăvim şi murim şi nu este nimic fascinant în asta. Bineînţeles că viaţa este presărată cu momente extraordinare care devin poveşti nemaipomenite dar acestea nu sunt decât câteva cireşe pe un tort foarte mare.

A venit Ioan şi a început să boteze anunţând apropierea Împărăţiei lui Dumnezeu; după el a venit Domnul Isus cu care Împărăţia a devenit o realitate. A urmat botezul Mântuitorului, ispitirea, închiderea lui Ioan şi alegerea ucenicilor. Pentru evreul de rând acestea erau evenimente care se petreceau în preajma lui dar oare care era atitudinea potrivită faţă de ele? Cei mai mulţi au rămas în expectativă dar oare nu aceasta era cea mai bună atitudine pe care ei, cei înglobaţi în tipicul zilelor, ar fi putut să o îmbrace? Pentru a putea vedea extraordinarul din jur ei ar fi trebuit să dea colbul obişnuitului la o parte, să se apropie, să analizeze şi să se împărtăşească acestui extraordinar.

Suntem şi noi  asemenea lor adesea. Obişnuţi cu trecerea zilelor după un tipar pe care deja îl cunoaştem în profunzime, cu ochii pironiţi în pământ şi cu grumazul sfărâmat de greutatea îndatoririlor zilnice  ne petrecem  an după an. Ni se întâmplă ca Dumnezeu să ne surprindă câteodată trăgându-ne de mânecă şi atunci trăim momente înălţătoare şi devenim părţaşi ai evenimentelor ce mâine devin poveşti nepieritoare spuse la gura sobei nepoţilor şi tuturor celor ce vor să ne asculte. Am trăit odată, am văzut odată… dar de atunci ochii tot sticloşi sunt, grumazul tot doare. Fascinantul Dumnezeu a lăsat lângă noi frumuseţi care îţi taie respiraţia, momente de o reală înălţare şi evenimente care o dată trăite ne pot transforma definitiv. Numai că toate acestea sunt neglijent ascunse sub praful obişnuitului care aşteaptă doar suflarea noastră.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009.

Distribuie:

Graniţele noastre

by Leave a Comment

(18 februarie, dimineaţa – Leviticul 23-24 )

Încă de la turnul Babel oamenii s-au împărţit în grupuri. Atunci împărţirea s-a făcut în funcţie de limba vorbită şi poate că aceasta este prima graniţă pe care am reuşit să o trasăm între noi, copii ai aceluiaşi Tată. Cu timpul graniţele au devenit tot mai bine creionate; distanţele geografice mari, nevoia fiecărui grup de securitate, conducătorii avizi de putere şi dornici de a conduce imperii distincte, cultura şi obiceiurile diferite, culoarea pielii sau forma ochilor şi multe alte lucruri ne-au despărţit şi ne-au determinat să ne baricadăm în propriile triburi, cetăţi, impărăţii şi imperii, oraşe şi ţări.

De la această separare şi până la învrăjbirea reciprocă nu a mai fost decât un pas pe care dorinţa unora de expansiune şi abilităţile altora de conducere l-au făcut foarte uşor. Au început bătăliile pentru teritorii şi asimilare, bătălii care continuă şi astăzi; a luat fiinţă naţionalismul extrem, xenofobia, rasismul şi o grămadă de alte sentimente murdare care ne-au determinat, de-a lungul istoriei să ne urâm reciproc şi să renegăm tot ce nu grăieşte limba noastră sau nu a trăit sub acelaşi “acoperiş” cu noi.

Cum să te raportezi la străinul care îţi este vecin, care mânancă ceva ce tu nu concepi, care se îmbracă, vorbeşte şi se poartă altfel? Să construim legi speciale pentru el, legi prin care să îi îngrădim libertatea, să îl dovedească diferit de noi dar care să constituie pentru noi un scut, o modalitate de apărare de tot ce este închipuit rău? Cele mai multe grupuri naţionale aşa au făcut dar priviţi la poporul sfânt. ” Să aveţi aceeaşi lege pentru străin ca şi pentru băştinaş; căci Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru!” La judecată, străinul va avea aceleaşi şanse ca şi băştinaşul, în comerţ şi orice formă de viaţă publică el va fi pe aceeaşi treaptă cu evreul, în viaţa privată va avea aceleaşi drepturi ca cei aleşi de Dumnezeu.

Şi în cadrul creştinismului ne-am împărţit în tabere şi am lăsat ca propriile dogme să ne fie graniţe dure. Cei de-o dogmă cu noi primesc adesea tratament preferenţial, avantaje în cadrul comunităţii noastre iar cei diferiţi sunt imediat priviţi ciudat, toleraţi dar niciodată acceptaţi până nu îi “evanghelizăm” pentru a îmbrăţişa dogma noastră. Cred că există motive serioase pentru păstrarea graniţelor precum există motive serioase pentru ca o grupare creştină să îşi păstreze specificul, dar totodată cred că încălcăm voia lui Dumnezeu atunci când iubim mai mult graniţele şi diferenţele decât pe străinul de lângă noi. El, Stăpânul tuturor a pus în fiecare, străin sau băştinaş, apropiat sau îndepărtat, chipul Său iar noi oamenii trebuie să învăţăm să respectăm asta.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

Distribuie:

Minciuni oficiale

by Leave a Comment

(17 februarie, seara – Matei 28 )

În 2000 de ani de creştinism am reuşit să descifrăm puţin din tainele răstignirii, să înţelegem puţin din importanţa ei pentru omenire, deşi despre acest moment am scris şi vom continua să scriem tomuri întregi. Şi mai puţine lucruri înţelegem despre glorioasa dimineaţă a învierii; încă medităm asupra impactului înfrângerii morţii şi biruinţei răsunătoare a vieţii, a robiei care devine roabă şi a păcătosului care de acum este justficat prin jertfa şi măreaţa înviere a lui Isus Cristos.  Nodul amar al tristeţii şi durerii ce ne copleşeşte adesea pe dealul Golgotei lasă loc bucuriei liniştitoare din grădina cimitir a Ierusalimului şi reuşim să ne redescoperim, o dată şi încă o dată, păcătoşii răscumpăraţi prin jertfă.

Două categorii de oameni au luat startul către două noi destine  în acea dimineaţă a Ierusalimului învăluit în ceaţă . Acolo erau soldaţii, oameni simpli şi aflaţi sub ordine, gata oricând să scoată sabia dar şi să petreacă, gata să asculte ordinele dar şi să jefuiască fără milă. Când preoţii le spun să mintă şi îi mituiesc cu sume de bani derizorii ei sunt gata să ia parte la una dintre cele mai groteşti conspiraţii ale istoriei. Da, omul acela înviase şi ei aveau acum nevoie de o minciună care să devină cumunicat de presă oficial, o minciună care să măture sub preş întreaga mizerie a corupţiei şi răstignirii  şi să  ofere oamenilor simpli şi creduli din Israel o poveste în care să creadă. Scorţoşi, bine îmbrăcaţi şi religioşi au chemat bârfitorii de serviciu care au dus vestea furtului de către ucenici până departe semănând în poporul ales o confuzie care încă nu s-a ridicat, deşi vârtejul vremurilor a tot frământat-o.

Minciuni oficiale sunt şi astăzi şi nu putem să îi judecăm prea tare pe cei care le ticluiesc: ei au sisteme de apărat, religii de păstrat şi interese de urmat. Sunt oameni care trăiesc din asta şi care au făcut din răspândirea minciunilor despre creştinism o filosofie de viaţă. Unii dintre ei sunt respectabili, agăţaţi în spatele catedrelor şi bazându-şi teoriile pe cariere academice, alţii sunt scriitori talentaţi care fructifică foamea de senzaţional şi imoralitatea crasă a cititorilor lor.  Preşedinţi de state, şefi de parlamente, directori de televiziuni, vedete şi filosofi, scriitori sau muncitori de pe şantiere au rămas şi astăzi instrumente ilustre ale minciunilor oficiale. Mai grav şi de judecat sunt cei care le cred şi le iau ca pe un somnifer al sufletului, fără nici o întrebare sau cercetare prealabilă. Ei vor continua să mintă dar noi putem rupe cercul printr-un simplu act al credinţei care cercetează.

Pe de altă parte sunt femeile, exponent sugestiv al acuzaţilor, o categorie de oameni înfricoşaţi de turnura luată de evenimentele din ultimele zile. Bărbaţii erau ascunşi prin diverse locuri, fiecare făcându-şi planul cum să se întoarcă la locurile de baştină şi să reia munca de jos. Ei nu au bani să plătească soldaţii şi nici cuvinte potrivite pentru a se apăra. Loviţi din toate părţile, urmăriţi şi adeseori fără nici o speranţă ei primesc în dimineaţa învierii darul nepreţuit al nădejdii care nu piere.

Trăim în permanenţă înconjuraţi de două împărăţii: cea a minciunilor oficiale, a lumii şi sistemului omenesc ce se clatină din toate închieturile dar care ştie cum să îşi păstreze imaginea intactă în timp ce se prăbușește în gol şi Împărăţia Luminii. Această ultimă împărăţie nu are nimic ascuns sub preş sau în mansardă,  o Împărăţiei a adevărului care eliberează şi a bucuriei fără hotar, a speranţei care nu înşeală şi a viitorului asigurat.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

Distribuie:

Sa nu profanezi

by Leave a Comment

(17 februarie, dimineaţa – Leviticul 21-22)

Viaţa poate fi trăită într-o multitudine de moduri:  poate să fie una analizată, studiată şi planificată ori una în rând cu mulţimea sau pur şi simplu una târâtă, fără scopuri bine determinate, fără ţeluri de atins şi speranţe de împlinit. Mijim ochii în această lume în care nu am ales să venim şi încercăm să înţelegem, în decursul anilor, despre ce este vorba, cum se poate trăi, cum să ne raportăm la oameni, la noi înşine şi la tot ceea ce ne înconjoară. Mediul din care provenim, educaţia şi toate elementele exterioare îşi pun amprenta pe noi dar deasupra tuturor Dumnezeu a avut grijă să ne înzestreze cu raţiune astfel încât propriul drum în viaţă să fie, de cele mai multe ori, alegerea noastră.

Învăţăm în timp să acţionam şi la început privim miraţi rezultatele acţiunilor noastre. Ne miră, mici fiind, când vaza împinsă se sparge, degetul pus pe plită doare rău şi minciuna stârneşte supărarea părinţilor. Cu timpul învăţăm că sunt acţiuni cu efecte negative pe care nu trebuie să le mai facem şi că sunt acţiuni care ne aduc avantaje imediate sau de durată. Învăţăm pentru că viaţa este o perpetuă învăţare.

Evreii învăţau şi ei în pustie. Erau campaţi pentru a primi lecţii de la Creatorul Vieţii, lecţii obligatorii pentru viaţă şi care trebuiau păstrate cu sfinţenie. Una dintre lecţiile cu extemporale grele era cea legată de santictatea unor lucruri. Prezenţa lui Dumnezeu în tabără îi sfinţea pe ei şi ceea ce aveau şi de acum încolo trebuiau să se poarte cu grijă în perioada pribegiei lor pentru că ei purtau un nume ce trebuia sfinţit. Dar mai aveau în tabără şi locuri şi lucruri de care trebuiau să se apropie cu sfială şi cu mare grijă. Aşa era locul în care Dumnezeu se prezenta, aşa erau jertfele din tabără şi tot ceea ce Dumnezeu declara sfânt.

Leviticul cuprinde pe aproape toate paginile lui o poruncă pe care societatea noastră a uitat-o aproape cu desăvârşire: “să nu profanezi!”. De multe ori ne raportăm la cele ce ne înconjoară de parcă totul ar fi un dat firesc nouă, totul am putea folosi după bunul plac fără nici o regulă sau restricţie. Uităm adesea că Dumnezeul nostru nu are de a face doar cu viaţa spirituală şi cu biserica ci semnătura Lui se regăseşte în tot ceea ce a lăsat de-a lungul cărării noastre. Putem profana printr-o folosire contrară regulilor scrise de El, prin gândurile sau atitudinile noastre. Putem profana fiinţele în care El şi-a pus chipul şi asemănarea renunţând să le mai privim prin prisma destinului lor veşnic, putem profana tot ceea este bun în viaţa noastră şi care vine de la El printr-o atitudine lipsită de mulţumire şi orientată spre binele vremelnic. “Să nu profanezi!” este o lege valabilă şi astăzi pe care vom încerca să o învăţăm zi de zi.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009


Distribuie:

Loialitate ce rămâne!

by Leave a Comment

(16 februarie, seara – Matei 27:51-66)

Era un om bogat din Arimatea, Iosif, şi el ucenic al Domnului Isus dar care niciodată nu a ieşit în evidenţă, care a urmărit minunile şi învăţăturile Domnului de pe margine, care a fost prezent la crucificare şi a văzut durerea pe care romanii aflaţi sub cârmuirea mai marilor lor o răspândeau. Ştia că această crucificare îi va împrăştia şi înfiora pe ucenicii de aproape şi cunoştea bine durerea pierderii speranţei pe care ei o simţeau. O cunoştea pentru că şi el a văzut în Isus pe Mesia, Răscumpărătorul cel mult aşteptat, Trimisul lui Dumnezeu. Toate speranţele lor, ale lui şi ucenicilor vizibili sau care l-au urmat pe Domnul Isus de departe, erau crucificate acolo.

Iosif  putea să fugă departe de cruce, să îşi şteargă lacrimile şi să îngroape repede toate nădejdile acolo pe dealul Golgotei, să plece şi să uite  acest episod amar din viaţa lui. Putea să scuipe şi să batjocorească în rând cu mulţimea, să se simtă trădat, înşelat şi să-şi renege învăţătorul. Putea să fie deja departe, atent să nu fie urmărit şi gata să nege orice legătură cu cel din Nazaret.

Alege însă ceea ce era mai dificil de făcut, iese dintr-o dată din anonimatul care îl putea proteja şi îşi declară public apartenenţa la cel crucificat. Îl îngroapă pe Domnul Isus în propriul mormânt şi pleacă lăsând să se ştie cine este acela care a intervenit pentru proscrisul din Nazaret. Îşi asumă pericole, trece peste părerea preoţilor şi a mulţimii, se face dator lui Pilat, ignoră chiar şi durerea adâncă din propriul suflet şi rămâne ucenic loial atunci când motive pentru o astfel de loialitate nu mai erau.

Iosif din Arimatea ne învaţă şi astăzi lecţia pe care ne-o preda Habacuc în cartea sa. Chiar dacă toată lumea din jur se prăbuşeşte, lacrimile au izvor nesecat şi dreptatea este un mărgăritar de mare preţ ascuns bine celor ce tânjesc după el,  chiar dacă sărăcia creşte şi cerul rămâne plumburiu şi fără răspuns iar speranţa a murit lăsând loc deznădejdii, omul care Îl urmează pe Cristos rămâne loial şi gata de acţiune. El ştie că dincolo de toate circumstanţe cenuşii ale vieţii stă un Dumnezeu strălucitor!

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

Distribuie:

Garanţiile victoriei!

by Leave a Comment

(16 februarie, dimineaţa – Levitic 19-20)

Veneau din Egipt, popor de sclavi conduşi de un om blând şi cu pretenţia că pentru ei luptă Dumnezeu, zeitate supremă şi deosebit de activă. Priviţi de departe de celelalte naţiuni care îi înconjurau, evreii erau un fel de naţiune ciudată, controversată şi ameninţătoare. Li se urmăreau mişcările, erau păziţi pas cu pas şi fiecare împărat căuta să facă alianţă pentru a se apăra de ei deşi cred că la început nu prea au simţit teama ci chiar s-au distrat pe seama lor. Erau ei mulţi şi poate că au reuşit să îl înfrângă pe Faraon dar iata-i în pustie. Cine să-i conducă cu mână de fier? Cine să organizeze o armată din mulţimea aceea şi cum să îi antreneze? Erau plecaţi de luni bune din Egipt dar nu depăşiseră pustia şi se auzea că au început să moară o parte dintre ei, că există neînţelegeri în tabără şi că Moise, conducătorul lor urca des pe munte şi lipsea mult. În definitiv un popor de sclavi, oricât de mare ar fi acesta rămâne un popor de sclavi.

Ceea ce toate celelalte națiuni nu ştiau era faptul că victoria evreilor nu venea din mărimea sau măiestria armatei, din geniul generalilor care îi conduceau şi nici măcar din nevoia disperată de o ţară, nevoie care îi putea împinge la o luptă pe viaţă şi pe moarte. S-au oprit în pustie nu pentru a organiza neapărat o armată, nici pentru a pune la cale o strategie militară ci pentru a rezolva aspectul ce va decide victoria sau eşecul lor de-a lungul fiecărei bătălii pe care o vor da: relaţia cu Dumnezeu. Armele puteau fi ruginite, strategia putea să aibă lacune şi forţa lor în luptă putea să fie depăşită dar nu aveau voie să pornească spre nici o bătălie fără Dumnezeu ca agent activ. S-au oprit pentru a da la o parte obiceiurile rele, a învăţa raportarea şi închinarea înaintea lui Dumnezeu şi mai ales pentru a înţelege că tot ceea ce fac onorează sau nu Numele lui Dumnezeu între ei. Poate că erau altfel, ciudaţi şi nepotriviţi contextului istoric în care se aflau, nepregătiţi pentru luptele care le stăteau în faţă, cu mentalitate de sclavi şi văduviţi de genii militare cu carieră dar ei aveau ceva ce îi va face de fiecare dată superiori: Numele lui Dumnezeu pe care trebuiau să-L sfinţească în orice circumstanţă.

Luptele vieţii vin; pentru unele suntem pregătiţi, altele ne iau prin surprindere; în cadrul unora ştim cum să acţionam iar în faţa altora credem că singurul lucru de făcut este să capitulăm. Suntem şi noi ca evreii din acele zile, refugiaţi ai lumii noastre, sclavi eliberaţi de jugul aspru al păcatului. Învăţăm cu greu că purtăm, în chipul nostru de lut, nu numai amprenta dumnezeirii ci şi Numele Celui de dincolo de Soare.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

Distribuie:

În jurul crucii

by 1 Comment

(15 februarie, seara – Matei 27:27-50 )

Oricâte cuvinte am căuta şi oricâte fraze am compune, înţelesul ultimelor ore pe care Domnul Isus le-a petrecut în chin ne scapă. Reuşim câteodată să ne imaginăm scenele, adesea ajutaţi de diverse imagini cinematografice foarte plastice, îl vedem căzut sub greutatea crucii, auzim parcă biciul roman cum şuieră şi mulţimile îmbătate de sânge cum se îngrămădesc. Dar importanţa şi semnificaţia acelor ore ne scapa dureros de mult şi oricâte cărţi am scrie tot nu am reuşi să-i înţelegem pe dea-ntregul jertfa şi nu putem măsura magnitutidea momentului şi implicaţiile lui pentru istoria omenirii.

Priviţi la oamenii care s-au adunat buluc în jurul evenimentului de pe străzile Ierusalimului, care îşi ucidea încă o dată prorocii şi refuza cu forţă orice cercetare din partea Stăpânului. Cei de ieri parcă sunt cei de astăzi, cei de atunci parcă se multiplică şi se regăsesc adesea printre noi.

Sunt, pe de o parte, soldaţii romani. Oricât de viteji s-ar fi crezut şi oricât de încercaţi ar fi fost de focul luptei, mulţi dintre ei nu suportau o crucificare dacă nu erau suficient de beţi. Era prea mult şi pentru ei, prea multă cruzime şi prea mult sânge de la un singur om, prea cumplită tortură. Dar odată aflaţi sub însemnul alcoolului slujba ingrată devenea o plăcere ba chiar găseau şi resurse să se distreze copios, să joace zaruri, să se închine în chip de batjocură şi să împartă între ei o pradă săracă. Câţi ca ei şi astăzi! Ascunşi din cauza loviturilor vieţii ei îşi ridică imediat capul cum un succes de moment, o bravură vinovată sau un interes meschin îi îmbată. Pentru cupa de venin dulce al lumii sunt gata să răstignească, să jefuiască şi să batjocorească o dată în plus pe Fiul lui Dumnezeu şi pe răscumpăraţii Lui. Ce tristă amăgire!

Apoi, sunt preoţii şi cărturarii, intriganţii de serviciu ai acelor zile. Ei stau pe margine, cunosc bine mulţimea şi mai ales  subiecţii din ea pe care îi pot folosi în interese proprii, numai buni pentru a face treaba lor murdară. Un cuvânt spus atunci când trebuie, o aluzie potrivită la momentul oportun, o pungă de bani când este absolut necesar şi Cel care nu se potrivea cu ideile lor, Cel care a cunoscut fundamentul  corupt şi a declarat public adânca lor corupţie este deja în drum spre moarte, cu crucea în spate. Cruzimea lor este curată, ei nu se murdăresc cu sânge şi nici nu pot fi găsiţi vinovaţi direcţi dar orice formă ar îmbrăca, cruzimea rămâne cruzime iar o crimele au şi vinovaţi morali. Câţi ca ei şi astăzi! Orice părere ce nu se supune sistemului lor, orice om care nu se încadrează în limitele descrise de ei, orice îndrăzneț care vrea să descopere adevărul este imediat exclus şi trimis către crucificările moderne. Ei sunt curaţi pe dinafară, au ştiut să păstreze imaginea inocenţei dar pe interior poartă vina miilor de crime ai căror autori morali sunt! Au cheile Împărăţiei dar le ţin în seif iar seiful este prăfuit!

Priviţi mulţimea, cea care ieri îl primea pe Învăţătorul călare pe măgăruş şi care acum îl scuipă, batjocoreşte şi insultă. Ei, cei care ieri mâncară din pâinea şi peştii înmulţiţi de El, ei cei care văzură cu ochi lor minuni fără număr şi semne fără tăgadă, ei sunt acum instrumentele torturii, agenţii activi ai preoţiei. Mulţimea de ieri care Îl crucifica pe Prinţul Păcii şi dăruitorul mântuirii a construit apoi ruguri pentru “eretici” în pieţele oraşelor, a mărşăluit în cruciade iar umple astăzi stadioane întregi închinându-se oamenilor, bunăstării şi binelui personal. O mulţime fără păstor, bătută de vântul interesului şi purtată de valul prostiei.

“Sub crucea Ta, Doamne Isuse

Vreau să rămân pe veci plecat

Sa-mi plâng viaţa mea trecută

Şi-amarul negrului păcat


Sub crucea Ta voi pune totul

Şi Ţie-n veci voi fi supus

Plângând voi spune tuturora

Că-atât de bun eşti tu Isus


În noaptea grea şi fără urme

Cărarea Tu-mi vei lumina

Şi oricâte vânturi de vor bate

Voi sta mereu sub crucea Ta!”


Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

Distribuie:

Ochelarii sparţi ai trecutului

by Leave a Comment

(15  februarie, dimineaţa – Leviticul 17-18 )

Încă de la naştere începem să acumulăm informaţii, obiceiuri, stiluri de raportare la viaţă şi la fiecare eveniment pe care îl trăim. Ne uităm atent în jur, analizăm sau nu ceea ce vedem că fac alţii şi adesea ne luăm ca reper obiceiurile lor, ale părinţilor, apropiaţilor, profesorilor, prietenilor şi tuturor celor care capătă ascendent asupra noastră. De câteva zeci de ani media duce o luptă puternică şi adeseori purtată cu arme neconvenţionale pentru a deveni formator de opinie dar şi de obiceiuri; ne sunt servite pe tavă tot felul de vedete, care mai de care mai strălucitoare, care doresc să devină un fel de model pentru tineri şi familii. În cursul orelor fără număr pe care le petrecem în faţa ecranelor, urmărindu-i la diverse evenimente, în diverse situaţii şi emisiuni, nu simţim că încet ei devin reper de la care încercăm să împrumutăm valori, stil de viaţă, atitudini, obiceiuri.

Egiptul avea şi el vedetele lui, adesea strălucitoare şi apreciate la scară largă. Nu ştim exact ce fel de vedete erau; poate că era faraon cu întreaga lui suită, poate că erau prostituatele de la templu sau chiar preoţii ce înfăptuiau diverse ritualuri. Poate că era vraciul din localitatea retrasă a evreului simplu sau chiar acel om cu un renume nu tocmai bun dar care exercita o atracţie deosebită în comunitate. Dumnezeu ştia că cei pe care îi conducea acum prin pustie nu veneau de undeva din neant, fără istorie şi fără să fi fost influenţaţi de ceva. Dumnezeu cunoştea privirea admirativă pe care tânara evreică, sclavă a Egiptului, o trăgea cu coada ochiului atunci când se întâlnea cu “strălucitoarele” fiinţe ale templului; ştia şi gândurile bărbaţilor, şi atitudinile capilor de familie care văzură atâtea ritualuri în ţara robiei lor; şi mai ştia şi că viţelul de aur nu a fost o idee inovatoare, rod al pustiei, ci era o idee importată de acolo, din ţara Egiptului.

Şi pentru că El cunoştea toate aceste lucruri le spune clar şi răspicat că este timpul să renunţe la tot ceea ce au văzut în Egipt, că este vremea să uite ritualurile religioase de acolo, sistemul de închinare din templele păgâne şi obiceiurile ţării aceleia. Ei au acum un Dumnezeu, un propriu sistem religios, propria închinare iar Dumnezeul lor este unul gelos. Vor putea evreii oare să arunce în spatele lor tot ce era vechi şi egiptean şi să se predea în mâna lui Dumnezeu sau generaţia aceasta de oameni este deja una compromisă?

Când Îl cunoaştem pe El adeseori şi noi suntem ca evreii: venim cu o desaga mare de obiceiuri bine împământenite, ritualuri bine puse la punct, păreri, credem noi, bine fundamentate. Tot drumul petrecut până atunci în viaţă am adunat şi pus în spatele noastru ca experienţă şi stil de viaţă. Întâlnirea cu creştinismul ar trebui să ne schimbe dar schimbarea acesta este dificilă, dureroasă pentru că de puţine ori suntem gata să renunţăm la ceea ce deja ştim şi practicăm. În loc să lăsăm ca Biblia să ne înveţe preferăm să o citim prin ochelarii obtuzi ai experienţelor şi obiceiurilor vechi. Adevărul ne face liberi dar câţi sunt dispuşi să îl primească? Când venim la Cristos ar trebui să îngropăm în pustiul vieţii tot ce este vechi şi să ne lăsăm călăuziţi de El, să ne formăm noi obiceiuri, noi principii, noi păreri.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

Distribuie:

Şi eu un Pilat?!

by Leave a Comment

(14 februarie, seara – Matei 27: 1 – 26)

Pilat dispreţuia Iudeea şi ura faptul că ajunsese guvernator în acel colţ uitat de lume dar înţesat de probleme, superstiţii ieftine şi ritualuri pe care pur şi simplu nu le înţelegea. Nu de puţine ori cădea pe gânduri cu privirea în zare plimbându-se aievea pe colinele oraşului etern, răsfăţându-se în elegantele băi publice şi participând la frumoasele evenimente mondene. Dar în politică este ca în viaţă, astăzi sus mâine jos, astăzi preferat iar mâine un ingrat . Împăratul nu îl mai avea la inimă şi acum trebuia să putrezească la marginea imperiului printre aceşti păgâni. Îl mai delecta, din când în când, posibilitatea de a ucide cu sânge rece câţiva dintre evreii veşnic puşi pe harţă, întotdeauna gata de revoltă.

Şi în acea dimineaţa evreii aveau chef de ceartă. Îi aduseră la palat un împricinat pe motive religioase şi cereau cu  neruşinare răstignirea lui cât mai rapidă şi neobrăzaţii îl avertizară că dacă nu făptuieşte repede ce vor ei îl vor acuza de lipsă de prietenie cu Cezarul. Multe dureri de cap îi dădea această palmă de pământ!

Ştia că Isus din Nazaret nu este vinovat, ştia că la mijloc sunt maşinaţii politice şi ştia că îi era în putere să oprească acest complot, doar el era guvernatorul, reprezentantul Cezarului, el avea armatele şi el avea puterea. Iar perfidia acestor acuzatori merita o palmă peste obraz dar… se apropie de Prinţul Salvării şi nu văzu îl El decât un om îmbrăcat într-o haină ruptă şi plină de sânge, cu faţa desfigurată de palmele şi pumnii primiţi. “Eşti Tu Împăratul Iudeilor?” întrebă Pilat cu glas răsunător şi aproape distrat. Ce putea răspunde acest oropsit al sorţii, acest neglijat al zeilor, acest bărbat sărman care nu ştia să se pună bine cu partidele politice din ţara lui. Auzi, împărat… “Da, sunt!” veni răspunsul blând dar care nu lăsa nici o urmă de îndoială. Ce siguranţă în glas! Pilat s-a întors către Isus şi a început să îi turuie toate acuzaţiile pe care le auzise dar nu primi nici un alt răspuns. “Stăpâne, stăpâna mea şi soţia ta îţi transmite să nu ai nimic de a face cu neprihanitul ăsta!” “Pleacă, ieşi afară!” urlă Pilat sătul de Iudeea şi de toate superstiţiile ei. El era bărbat de arme, nu credea în vise.

Îl târî pe Isus la locul de judecată, îl aduse şi pe Baraba şi îi supuse alegerii poporului. Nu-i venea să creadă ce scandau evreii: îl doreau pe criminalul de Baraba în locul Celui despre care auzise de bine. Ce putea face, avea o regiune de condus, ura revoltele, nu mai avea nevoie de alte vorbe rele despre el la Cezar. “Eu sunt nevinovat de sângele neprihănitului acestuia. Treaba voastră!” le strigă spălându-şi cu furie mâinile. Sărmanul Pilat nu ştia că apa nu poate să spele crima şi să înlăture pata de sânge nevinovat de pe sufletul lui.

Îl judecăm pe Pilat dar de câte ori nu suntem în postura lui? Avem puterea, putem decide ce este bine, putem lua apărarea celui care pare slab şi neajutorat, căzut şi fără putere dar propriile interese, propria imagine şi avantajele tăcerii sunt mult mai atrăgătoare. Decidem să rămânem ascunşi, să plecăm şi să pasăm decizia ajutorului în mâinile altuia în timp ce pe mâinele noastre apa spălării încă nu s-a uscat.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

Distribuie:

Sărbătorile cărării

by 1 Comment

(14 februarie, dimineaţa – Leviticul 15-16)

Calendarul fiecărie naţiuni este presărat cu date trecute cu roşu, date ale sărbătorilor legale în care, cu mic cu mare, toată suflarea se gândeşte la semnificaţia sărbătorii, rememorează fapte măreţe din trecut sau îşi celebrează eroii.  Aşa ar trebui să fie, deşi dezvoltarea fără precedent a individualismului şi a santictăţii vieţii personale în detrimentul celei colective determină doar bucuria unei date libere, a unei zile de odihnă, închinată şi ea pe altarul bunei dispoziţii personale.

Evreii aveau şi ei sărbători specificie. Alături de toate celelalte reguli pe care le primesc în pustie ei sunt învăţaţi ca din timp în timp să se oprească şi să îşi aducă aminte de momente victorioase sau cruciale ale istoriei lor. Spre deosebire de celelalte naţiuni, israeliţii îşi bazau întrega fiinţă naţională pe Dumnezeu şi acţiunile Lui printre ei. Priviţi la poeziile lor (psalmii) – dacă multe dintre naţiunile cunoscute de noi celebrează în versuri măiestre dragostea, vitejia, patriotismul, evreii au compus pentru a-L slăvi pe El. Priviţi la istoria lor care deşi de multe ori arată depravarea umană, are un fir central,  cel al acţiunilor lui Dumnezeu. Acelaşi principiu se aplică şi sărbătorilor; fiecare sărbătoare evreiască Îl are în centru pe Dumnezeu şi este o reamintire a lucrărilor puternice pe care Creatorul le-a făcut printre ei, pentru ei.

Cea mai importantă sărbătoare a evreilor era Ziua Ispăşirii (Yom Kippur) când marele preot intra în Sfânta Sfintelor cu sângele jertfei pentru a face ispăşire pentru el însuşi şi pentru popor.  Deşi ziua aceasta era parte integrantă a Sărbătorilor lui Iehova, ea era una dedicată sobrietăţii, postului şi penintenţei. Era modul prin care ei îşi aminteau în fiecare an că au nevoie de ispăşire, de izbăvire de sub semnul morţii pe care păcatul lor, al familiei, al naţiunii îl aducea asupra lor.

Dincolo de sărbătorile naţiunii în care trăim şi pe care le respectăm, dincolo chiar şi de sărbătorile religioase de peste an, fiecare dintre noi avem încercuite în calendarele personale date importante, cu un iz aparte pentru noi. Poate că sunt zilele de  naştere ale celor apropiaţi, poate că este data căsătoriei, a unui mare succes sau a unui moment foarte trist. Pietre de aducere aminte pe cărarea noastră, întâmpinate cu strigăte de bucurie sau cu haine cernite, aceste sărbători sau comemorări sunt o piedică în calea prafului uitării. Alături de ele cred că în calendarul fiecărui om scăldat în har se regăsesc numeroase date care poartă însemnul regal al Marelui Împărat. Sunt momente în care El s-a atins de noi într-un mod determinant pentru viitor, zile de ispăşire sau de izbăvire, zile în care Marea Roşie a vieţii noastre s-a despicat lăsându-ne să trecem, zidurile Ierihonului au căzut şi ne-am întâlnirii cu Cel Crucificat. De la evrei învăţăm pilda lor; nu vom lăsa să se aştearnă praful peste lucrările Lui din viaţa noastră, vom nota fiecare semn al paşilor Lui şi îi vom celebra fiecare acţiune.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

Distribuie: