Noi, cei din noapte

by 2 Comments

(13 februarie, seara – Matei 26: 51-75)

Sunt nopți care parcă nu se mai termină, nopţi în care minutele par zile, orele par ani iar tenebrele te învăluie din toate părțile căpătând chip de monștri. Sunt nopţi în care speranţa se stinge, luptele devin abisale, puterile scad vertiginos şi sarcinile devin tot mai grele. În astfel de nopţi învăţăm să preţuim dimineaţa, ne îndrăgostim de lumină şi devenim admiratori înfocaţi ai oricărei prezenţe umane alături de noi, recunoscători pentru orice sprijin, oricât de mic.

În liniştea şi buna învoire din încăperea în care ucenicii serbau cina, nimic nu părea să anunţa o astfel de noapte. Ritualurile pe care Învăţătorul le făcea erau pline de mister … dar poate că mâine. şi ei ucenicii, vor înţelege tot de la El, despre ce era vorba. Învăţătorul le vorbea şi de trădare: dar care dintre ei să fie? Şi apoi, ce trădare să fie aceea, doar ei nu aveau nimic de ascuns, totul făcuseră în văzul lumii, întotdeauna erau pe uliţă, niciodată departe de oameni. Dacă vinde cineva, fie şi retrasul Iuda, cum să o facă, de ce şi cui? Au cântat cântarea, au ieşit la locul de odihnă şi au fost rugaţi să vegheze cu Domnul Isus dar nici atunci nici unul dintre ei nu pricepuse. Ochii le erau grei şi au adormit.

“Plecăciune, Învăţătorule!” zise Iuda înconjurat de soldaţi înarmaţi, slujitori ai preoţimii cu torţe şi numeroşi indivizi cu bâte. Sărutul lui rece a dat startul uneia dintre cele mai cunplite nopţi cunoscute de umanitate. Mântuitorul i-a întâmpinat paşnic şi s-a lăsat dus. A fost singurul care a controlat, ascuns şi tăcut, noaptea; nimic nu L-a luat prin surpindere. Ştia că venise la ai Săi dar ei l-au respins. Trăia această respingere şi era gata să-şi dea viaţa răscumpărare pentru mulţi; ceasul lui Dumnezeu bătuse şi timpul mântuirii era aproape.

Noaptea aceea va descoperi aspecte ascunse bine în sufletele celor din jur, aspecte ce trebuiau să iasă la iveală. Priviţi la Marele Preot, el, mândria lui Israel, reprezentantul lui Dumnezeu stă şi ascultă la ceas târziu mărturiile oamenilor de nimic doar cu speranţa că va putea să găsească una suficient de bună pentru a-i distruge inamicul. Noaptea aceea va dovedi preoţia lui Israel coruptă, gata să plăteacă vânzători, să se asocieze cu trădători şi să îşi bazeze judecata pe oameni fără valoare.

Noaptea îl va frânge pe impulsivul Petru. El, cel gata să meargă până la moarte cu Mântuitorul, cel gata să păşească pe ape plin de credinţă şi să spună lucruri pe care numai Duhul i le putea descoperi, el este acum înfrânt, capitulează în faţa slujincelor şi dimineaţa îl va găsi înecat în lacrimi.

O, Iuda! Noaptea se arăta promiţătoare: 30 de arginţi formau o sumă frumuşică şi cu ei recupera o parte din timpul pierdut cu Isus din Nazaret. Afundat în noapte, pribegind pe străzile tăcute ca un mormânt ale Ierusalimului, cântărea banii în palmă şi nu putea să îşi şteargă din minte imaginea plină de dragoste a Domnului Isus. Erau  prea puţini bani, prea mult făcuse, poate că El era Mesia, poate că se înşelase…noaptea îl va frânge definitiv.

Astfel de nopţi nu ne ocolesc nici pe noi, ele vin pe nepregătite, apar la orizont şi se năpustesc asupra noastră ca un taifun. Atunci este vremea potrivită să ne ascuţim simţurile şi să ne urmărim pentru că acele nopţi au darul să aducă la iveală ce este ascuns bine în noi, niciodată recunoscut, întotdeauna învelit. În timp de zi, printre succese şi speranţe, imaginea ştim să ne-o creionăm bine, luăm dintr-o parte şi punem în alta, ne studiem vorbirea şi potrivim atitudinea. În noapte însă suntem noi, cei adevăraţi, cei care avem nevoie de îndreptare, de mântuire şi eliberare, noi, cei la care Domnul Isus se gândea în noaptea grea din Ierusalimul Iudeii.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

Distribuie:

Vindecarea leprei

by Leave a Comment

(13 februarie, dimineaţa – Leviticul 14)

Lepra era pe vremea aceea o boală gravă ce te excludea din comunitate şi te făcea neplăcut cunoscuţilor, apropiaţilor şi chiar ţie însuşi. A rămas una dintre bolile cu care nu vrem să avem de a face; deşi cunoaștem tratamentul, încă există  până şi în ţarile dezvoltate, leprozerii, lagăre ale bolnavilor de lepră, locuri în care moartea vine la fel de greu ca zâmbetul dar al cărei miros este simţit în fiecare zi.

Ştim că păcatul este privit adeseori în Sfânta Scriptură drept o lepră a sufletului, boală de care suferă acut lumea noastră transformată parcă într-o extinsă leprozerie. Păcatul nu aduce zâmbet ci doar rânjet încurajat de strălucire artificială, nu cunoaşte speranţa ci doar  distracţia zilei de astăzi şi pierzania celei de mâine. Păcatosul miroase a moarte dar  speră că nu va învăţa să moară niciodată. Păcatul distruge relaţiile cu cei apropiaţi, cunoscuţi şi iubiţi şi lasă în loc singurătatea şi amici doar in vremuri bune.

Dar chiar şi  pentru aceast tip de lepră există vindecare. Milioane, sute de milioane de oameni au cunoscut reabilitarea prin sângele lui Cristos. Câte lacrimi de bucurie, ce speranţe fără hotar, ce sentiment de împlinire şi râuri de viaţă s-au revărsat atunci. Descopereau dintr-o dată o familie mare din care şi ei făceau parte, o familie în care Tată era însuşi Dumnezeu.

Priviţi îndeaproape la Levitic 14! Mulţi puteau pretinde vindecarea de lepră pentru că aşa aveau acces în tabără şi recăpătarea drepturilor dar vindecarea adevărata trebuia certificată de preot care urma, la rândul lui, anumite prescripţii clare. Câţi nu pretind astăzi vindecarea de lepra păcatului dar refuză să se arate preotului? Vindecarea de lepra aceasta nu doar se proclamă, nu se strigă de pe zidurile cetăţii şi nu se face din ea o legitimaţie către câştiguri imediate, ea se certifică şi se trăieşte zi de zi cu dragoste pentru Cel ce a făcut posibilă curăţirea.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009.

Distribuie:

Pricinile de poticnire

by Leave a Comment

(12 februarie, seara – Matei 26:26-50)

Pricinile de poticnire sunt piedicile pe care le întâlnim de-a lungul cărării. Sunt peste tot presărate, la dreapta şi stânga, în faţă şi în spate, în trecut, prezent şi viitor; pe unele le remarcăm de departe şi le ocolim cu mare grijă, altele sunt bine ascunse şi se ivesc neaşteptat, lăsându-ne adeseori fără replică. Sunt şi din acelea care îşi îndeplinesc menirea şi le vedem în întreaga lor putere abia după ce ne ridicăm, plini de praf, cu haina ruptă şi obrazul roşu de mânie, indignare şi ruşine. Pentru unii creştini aceste pricini de poticnire trebuie să fie adevăraţi munţi crescuţi în cale pentru a putea să îi împiedice, alţii mai slabi sau mai sensibili se împiedică şi de o scamă.

Trăim de multe ori cu impresia că aceste piedici sunt făcute din oameni care înadins vin şi ne supără, ne atacă în acel domeniu slab, ne ispitesc cu acele lucruri la care am renunţat de dragul Domnului. “Oamenii piedică” sunt peste tot, unii păgâni de-a binelea care rânjesc atunci când piedica le-a reuşit, dar  alţii sunt creştini de-ai noştri care pur şi simplu îşi permit să trăiască altfel decât considerăm noi că este bine, să se îmbrace, mănânce, cânte, iubească pe Domnul într-un mod pe care nu îl putem înghiţi. Şi ei ne sunt cele mai mari piedici, ei şi felul lor de a interpreta Scriptura. O, de-ar fi pe cale numai oameni care să ne semene, credincioşi care să se supună aceloraşi dogme.

Dar evanghelistul Matei ne suprinde din nou prin relatările lui. Era noapte grea în grădina Ghetsimani, noapte încărcată de semnificaţii ce şi acum ne scapă. Din cina cea de taină ucenicii au priceput puţine dar erau deja obişnuiţi să tacă atunci când simţeau că situaţiile îi depăşesc. Şi mai puţine au priceput din cuvintele Învăţătorului dar iar au tăcut până când Acesta va anunţa că noaptea va aduce un eveniment al poticnirii care Îl va avea drept piedica tocmai pe El. “Cum? Ei nu, nu au găsit şi nu vor găsi în El niciodată o pricină de poticnire, de judecată. Ei merg până la moarte alături de El”… dar noaptea abia începută era lungă şi plină de surprize.

S-au poticnit în El şi chiar au căzut. Unii au fugit departe iar alţii au uitat dintr-o dată cei trei ani şi jumătate. Ştia Domnul Isus aşteptările lor, cunoştea opiniile lor şi chiar dacă tăceau ştia că nu sunt de acord cu El, că nu vor un Mesia al jertfei, al crucii, că au băut din pahar la cină dar că sângele legământului încă îl refuzau. De fapt opiniile, părerile şi prejudecăţile lor îi vor pune pe fugă, lăsându-L singur în mijlocul lupilor. Nu le spune că vor fi laşi, că îl vor trăda, că se vor ascunde pe unde vor apuca ci, în nemărginita-I milă, îşi ia asupra Lui întreaga vină şi le spune că sursa căderii lor va fi El şi jertfa Lui şi nu părerile lor limitate despre Mesia.

De câte ori în şiragul zilelor nu ne-am împiedicat de unul sau altul, nu am văzut pe altcineva vinovat de căderea noastra, nu am judecat pe toţi cei ce ne erau diferiţi în loc să ne recunoaştem noi cei slabi, imaturi, furaţi de propriile dogme, batjocoriţi şi trântiţi de propriile preconcepţii. Princinile de poticnire pot fi multe dar de cele mai multe ori în ele mă recunosc vinovat eu. De prea multe ori mi-am fost un punct de cădere, o piatră pe cale, un laţ pentru credinţă.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009.

Distribuie:

În tabăra leproşilor

by 1 Comment

(12 februarie, dimineaţa – Leviticul 13)

2.000.000 de oameni în pustie, copii şi bătrâni, săraci şi bogaţi, bărbaţi şi femei, bolnavi şi sănătoşi. Riscul ca una dintre bolile transmisibile ale acelor vremuri (lepra) să se extindă şi să decimeze poporul înainte de a vedea ţara promisă era imens. Câteva cazuri netratate şi nesupravegheate puteau să producă mai mult rău decât armatele popoarelor înfricoşate care îi urmăreau pas cu pas.

Dar legea lui Dumnezeu a avut întotdeauna ca obiectiv apărarea individului şi a comunităţii alese. Respectarea legilor primite era viaţă, chiar şi în sensul ei biologic şi extrem de pragmatic. Nerespectarea indicaţiilor era periculoasă nu numai pentru individ ci şi pentru comunitatea întreagă.

Da, oamenii se îmbolnăvesc; li se întâmpla şi atunci, li se întâmplă şi astăzi şi li se va întâmpla cât va mai exista un pământ al pribegiei, independent de sfaturile nutriţioniştilor, reţinerile prescrise de medici sau atenţiei individului. Bolile vin uneori după multe semne de avertizare pe care noi le ignorăm, alteori după perioade de eforturi şi neatenţii prelungite dar câteodată şi fără nici un anunţ prealabil, pe nepusă masă, parcă din neant. Aşa este în lumea noastră pervertită; încercăm să ne ţinem viaţa cât mai departe de punctul debarcării şi trupul cât mai departe de durere dar inevitabilul se va întâmpla.

Am tinde să credem însă că în poporul ales, cel care Îl are pe Dumnezeu permanent prezent, care este condus de Moise, slujit de Aaron, poporul chivotului legământului, al promisiunilor şi răscumpărării, lucrurile trebuie să stea altfel. Doar nu există boală care să îl ia prin surprindere pe Dumnezeu, slăbiciune la care El să nu aibă medicament, rană pentru care să nu aibă balsam vindecător. “Lepră în tabără? Să fie vindecaţi toţi!… şi au fost vindecaţi!” ne-ar plăcea să citim în Leviticul 13. Aşa am găsi şi noi un suport mai solid la edificiul şubred al vindecării în care credem plini de noi şi de drag de pământ. Dar nu, Leviticul ne prezintă un Dumnezeu care cunoaşte bolile, simptomatica fiecăreia, care instruieşte preotul şi care ia hotărâri fără să intervină miraculos decât rareori.

Tabăra evreilor avea la periferie un loc al leproşilor, loc de chin  şi izolare. Pe leproşi îi mai vedeai şi la cort, şi pe uliţele prăfuite, printre corturi, întotdeauna în zdrenţe şi cu capul plecat şi barba acoperită, întotdeauna gata să strige “necurat, necurat!”. Cred că erau deranjanţi pentru evreii sănătoşi care le vedeau tabăra de departe, se întâlneau cu ei şi ştiau că viaţa poate să coboare până acolo şi poate chiar mai adânc iar mâine putea să fie rândul lor.

Locul leproşilor există şi astăzi afară din tabăra noastră, cea a sănătoşilor. Este locul cancerului, virusului HIV şi multor altor boli pe care nici nu îndrăznim să le rostim. Este neconfortabil să ne gândim la ei, îi izolăm în timp şi îi cercetăm cu inima împărţită deşi ei sunt cei care ne vorbesc cel mai tare despre perisabilitatea vieţii şi enormităţile pe care le spunem adesea în rugăciune. Se lasă şi astăzi motivaţi de discursul vindecării pe care îl rostim cu aplomb, cred şi azi cu ochii în lacrimi şi cu forţă, fiecare îşi mai adună, în bisericile noastre, cioburile de speranţă din cotloanele inimii. Iar Dumnezeu face ce a făcut şi atunci: uneori vindecă, ascuns şi tăcut, dar de cele mai multe ori aşteaptă în veşnicia fără lacrimi.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009.

Distribuie:

Iuda cel dezamagit

by Leave a Comment

(11 februarie, seara – Matei 26:1-25)

Erau aproape trei ani şi jumătate de când îl urma pe acest Isus, ani frumoşi şi grei; au fost anii în care a renunţat la ceea ce făcea pentru supravieţuire, la lucrul şi planurile sale şi l-a urmat pe predicatorul carismatic din Nazaret. A crezut  la început în cuvintele Sale, îi plăceau predicile pline de putere, sfaturile pline de compasiune. Iar minunile care se înfăptuiau prin El  păreau să aducă vântul schimbării peste ţara oprimată a evreilor.

Au fost ani pe care i-a trăit cu sufletul la gură în fiecare moment aşteptând ca Isus Cristos să se decidă să-şi ia în serios rolul de Mesia şi să cucerească Ierusalimul şi independenţa fiecăruia dintre ei. Nu s-a supărat nici că Petru şi alţi vreo câţiva erau mai iubiţi şi mai băgaţi în seamă şi nici măcar că de fiecare dată îşi înghiţea cuvintele pentru că alţii erau mai guralivi decât el. Aştepta în tăcere dar în ultima vreme Îl auzea tot mai des pe Învăţător  vorbind despre moartea Sa. Mai avea oare motive să spere? Spargerea vasului de alabastru pe picioarele lui Isus de către acea necugetată femeie a fost picătura care a umplut paharul. Şi odată plin, Iuda l-a băut până la fund.

Nu ştim de ce a decis să-L vândă pe Fiul Omului. Poate că aşa a crezut că va reuşi să-l determine pe Isus să acţioneze precum Mesia mult aşteptat de el şi întreaga naţiune.  Poate că pur şi simplu nu L-a mai văzut drept Mesia şi atunci a hotărât să termine cu El şi cu speranţele oarbe pe care şi le pusese.

Nu cred că în acea noapte a tenebrelor, alunecând pe lângă ziduri, Iuda s-a dus să-L vândă pe Cristos la porunca Acestuia din urmă, ca un exemplu de ascultare dureroasă (ideea centrală a evangheliei după Iuda).  Cred însă că Iuda a fost dezamăgit crunt de Domnul Isus. Atunci când a auzit chemarea Domnului a venit şi a adus cu el un bagaj întreg de aşteptări, dorinţe, planuri şi scopuri pe care el, Iuda, le considera demne de a fi împlinite şi pe care acum trebuia să le uite.

Auzim adesea că Domnul Isus nu a dezamăgit niciodată pe nimeni. Nu este adevărat, fiecare generaţie şi cred că fiecare biserică a avut şi va avea oameni care vor pleca din faţa Domnului dezamăgiţi. Au crezut că vor fi vindecaţi, eliberaţi, împliniţi şi fericiţi şi când toate acestea se dovedesc mai greu de atins decât au sperat iniţial, nodul amar al multora îi va determina să vândă totul pe cei 30 de arginţi ai lumii.  Credinţa nu este combustibilul propriilor dorinţe, jertfa şi învierea Lui nu sunt bazele fericirii noastre vremelnice, spiritualitatea nu este raiul împlinirii noastre ca pământeni.

Faca-mi-se-ntotdeauna,  dupa sfantul Tau Cuvant,
Chiar de-ar fi sa-mi cada toate,  planurile la pamant.

Gandul Tau sa se-mplineasca  nestirbit in mine-oricand,
Chiar de-ar fi sa se darame, tot ce mi-am zidit in gand.

Voia Ta sa se inalte  ca stapan in viata mea,
Si-n farame sparge-mi voia,  Printr-o lovitura grea.

Rugaciunea asta, Doamne, Tu sa mi-o asculti mereu,
Iar de-ar fi s-o schimb vreodata, n-asculta de gandul meu!


Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009.

Distribuie:

Sfinţenia – o practică zilnică

by Leave a Comment

(11 februarie, dimineaţa – Leviticul 11-12)

Fiecare evreu din tabără ştia că are de a face cu un Dumnezeu caracterizat de sfinţenie. Probabil că nu ştiau ei prea bine ce înseamnă această sfinţenie, nu aveau termeni de comparaţie foarte proeminenţi. Faraon, cu toate hainele lui scumpe, cu machiajul sofisticat şi cu grandomania cu care facea fiecare lucru, cu piramidele şi cultul morţilor aşa de bine pus la punct, nu era un exemplu de sfinţenie, cel puţin nu una asemănătoare celei propovăduită şi explicată de Moise. Nu au fost un exemplu puternic nici preoţii, preotesele, vracii şi vrăjitorii din Egipt. Ritualurile lor nu se sfârşeau cu acte ce ar fi fost acceptate acum în tabăra din pustie şi de multe ori fuseseră văzuţi cum îţi schimbă comportamentul şi principiile în funcţie de vântul interesului.

În tabără sfinţenia era altceva, cu mult mai presus de ceea ce au văzut ei în Egipt. Preoţii, ca reprezentanţi ai lui Dumnezeu, trăiau o sfinţenie zilnică. Orice abatere era pedepsită aspru şi au fost şocaţi şi înspăimântaţi să-i vadă pe Nadab şi Abihu târâţi afară din tabără doar din cauza unui foc străin adus pe altar.  Parcă mai ieri toţi băură din ceasca cu apă şi cenuşă pentru că au îndrăznit să-şi facă un idol şi să petreacă în jurul lui. Nu era de joacă cu această sfinţenie, fiecare zi petrecută în afara ei era o zi pe muchea cuţitului, pe marginea prăpastiei.

Încet evreii aveau să afle ce este şi cum se trăieşte cu sfinţenia. Înţelegeau în fiecare zi că a fi sfânt înseamnă a fi pus deoparte, a fi diferit dar nu după reguli proprii ci după prescripţiile lui Dumnezeu. Din fiecare eveniment în care erau protagonişti sau doar spectatori ei înţelegeau că sfinţenia te ţine departe de mânia aprinsă a lui Dumnezeu, te face părtaş activ al marii familii ce deţinea promisiunile.  Sfinţenia se trăia în tabără, lipsa ei era un motiv de separare dureroasă şi de locuire în afara taberei, ostracizat, îndepărtat, privit de întreaga comunitate drept rău şi neavenit.

Şi mai aflau ceva evreii: sfinţenia însemna sănătatea trupului şi a minţii. Erau învăţaţi să nu se atingă de anumite animale a căror carne le-ar fi creat probleme, ştiau că trebuie să îşi ferească lucrurile şi trupurile de animale moarte şi că trebuie să fie cu mult mai atenţi atunci când trec prin etape ce pot aduce boli asupra întregii familii.

Articolele de ziar, buletinele de ştiri, evenimentele din stradă, spitalele şi judecătoriile ne spun că trăim într-o lume ce ar trebui dusă la azil şi pusă în cămaşă de forţă, o lume ce înnebuneşte în fiecare zi mai mult. Motivul alienării societăţii noastre este acelaşi, neschimbat de veacuri: lipsa unei sfinţenii trăită  zilnic. Sfinţenia nu numai că ne apropie de Dumnezeu, dar ne asigură şi o modalitate sănătoasă de a trăi. Sfinţenia este cheia unei vieţuirii în armonie cu tot ce ne înconjoară, cu Cerul şi cu noi înşine.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009.

Distribuie:

A fi versus a face

by 2 Comments

(10 februarie, seara – Matei 25:31-46)

Biserica trăieşte de multe ori o strategie nedreaptă a aprecierilor. Apreciem foarte mult pe cei care sunt în lumina reflectoarelor, pe cei care sunt vizibili în cadrul unui program religios şi trecem aşa de uşor peste oamenii a căror lucrare este ascunsă privirilor superficiale, laudelor febrile sau efectului imediat.

Creştinul postmodern trăieşte adesea sub imperativul verbului “a face”, un verb ce reclamă o acţiune imediată, clară, distinctă. Drama acestui verb s-a extins asupra bisericilor locale ce simt tot mai acut nevoia să se implice în tot felul de acţiuni sociale şi spirituale, să iniţieze tot mai multe programe astfel încât apartenenţa lor la Biserica Unviersală să fie primită şi acceptată unanim. Biserica lui “a face” este una plină ochi de creştini ocupaţi cu a fi vizibili şi acceptaţi în societate, de a fi relevanţi şi totdeauna gata să ofere învăţătură, de a participa la toate programele şi de a bifa toate activitaţile. Este o biserică alertă, tot timpul în viteză, tot timpul prezentă, niciodată relaxată.

Sigur,  verbul “a face” trebuie să existe în viaţa credinciosului şi a comunităţii creştine dar niciodată nu trebuie să devanseze importanţa verbului “a fi”.  Vine un moment, spunea Domnul Isus, când cei adunaţi în faţa scaunului de judecată vor fi împărţiţi în două tabere în funcţie de acţiunile lor de pe pământ. O privire fugară şi superficială asupra textului ne-ar putea determina să credem că baza acestei împărţiri va fi tocmai “a face” dar priviţi ce fel de oameni vor merge la dreapta Mântuitorului:

– ei nu au acţionat neapărat într-un cadru instituţionalizat, în cadrul unei comunităţi sau biserici creştine. Fiecare a acţionat independent, în dreptul său. Nu sunt luaţi din mijloc şi mutaţi la dreapta cu grupul, în funcţie de eticheta purtată sau de domeniul în care s-au implicat;

– ei nu au acţionat cu un scop bine determinat, nu au avut o agendă secretă pe care să o urmărească, scopuri ascunse (fie ele şi nobile) pentru care să acţioneze în acel fel. Pur şi simplu au văzut o nevoie şi au venit în întâmpinarea ei. Când au aflat un om care suferea de sete i-au dăruit un pahar cu apă, fără întrebări şi fără pretenţii, când au întâlnit un străin ce avea nevoie de găzduire au ales să fie gazde bune. Textul nu ne spune că au făcut toate acestea având ca scop evanghelizarea celor pierduţi sau solidarizarea cu cei de-o credinţă cu ei ci din contră ne lasă să înţelegem că atât în momentul acţiunii cât şi după aceea ei nu au ştiut cui acordă ajutorul sau favoarea;

– ei nu au avut în minte nici o eventuală răsplată din partea Cerului. Când dădeau paharul cu apă, găzduire sau de mâncare celor aflaţi în nevoi, când vizitau pe cei uitaţi, ei nu îşi treceau în carneţelul binefacerilor o liniuţă şi nu aşteptau din partea lui Dumnezeu o altă bilă albă. Ideea de răsplată nu a existat în gândirea lor şi nu a ghidat sub nici o formă acţiunile de binefacere;

– ceea ce au făcut nu se încadrează în acţiunile pe care noi le punem astăzi sub reflectoare şi le aplaudăm la scară largă. Nu au predicat, cântat, compus texte sau condus biserici, organizaţii. Toate acestea îşi au partea lor printre noi, dar cei de la dreapta Domnului Isus sunt în primul rând caracterizaţi de acţiuni care niciodată nu au fost apreciate foarte mult pe pământ.

Aceste câteva aspecte ale textului ne determină să credem că acei oameni aleşi pentru dreapta sunt caracterizaţi în primul rând de “a fi” şi nu de “a face”.  Ei acţionau aşa pentru că în acest fel erau construiţi, pentru că asta considerau că este bine şi demn să facă. Tirania verbului “a face” a dus biserica pe cele mai înalte culmi ale implicării sociale şi instituţionale dar a apropiat-o şi de o criză de identitate fără precedent. Între repetiţia de astăzi, acţiunea socială de mâine, programele de biserică de poimâine şi chiar devoţionalul de fiecare zi, trebuie să ne rezervăm timp suficient pentru devenire, pentru existenţă.  Orice acţiune şi implicare, personală sau a comunităţii, nu ne va ajuta niciodată sa fim cu adevărat; pentru că existenţa, fie ea chiar spirituală ca semn al intrării în marele Trup al lui Cristos, trebuie să preceadă orice acţiune.

Ultimele trei semne definitorii ale celor de la dreapta Domnului Isus cred că trebuie să fie testul oricărie acţiuni creştine personale. Nu vom uita niciodată că Domnul nostru nu cunoaşte doar efectul acţiunii noastre ci cunoaşte şi străfundurile făptuitorului împreună cu toate motivaţiile care l-au determinat la implicare.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009.

Distribuie:

O slujba periculoasa

by Leave a Comment

(10 februarie, dimineaţa – Leviticul 8-10)

Aaron şi fiii lui primiseră cea mai bună dar şi cea mai periculoasă slujbă dintre toate cele ce se desfăşurau în tabăra aleşilor lui Dumnezeu. Era pusă pe picioare o preoţie care avea să reprezinte întreg poporul în faţa Celui Atotputernic, o preoţie care să fie hrănită de popor pentru slujba ei şi care stătea în permanenţă între Focul Mistuitor şi poporul răzvrătit. Hainele deosebite de tot ceea ce purta poporul, desenate de însuşi Dumnezeu, slujba neîntreruptă din pragul celui mai sigur loc din tabără, cortul întâlnirii, relaţia mult mai apropiată cu Salvatorul decât a celor mai mulţi din tabără şi multe alte aspecte ale preoţiei îi făceau să se simtă deosebiţi şi privilegiaţi. Erau spuma lui Israel iar Dumnezeu se lăsa slujit, reprezentat de ei.

Unul dintre slujitorii mărunți ai lăcașului închinării  aleargă spre cortul lui Moise. Lacrimile îi curg pe obraz, faţa îi este crispată de durere şi disperarea i se citeşte în fiecare pas. Moise abia poate să distingă printre vorbele acestui om care este tragedia, ce se întâmplase. În cortul întâlnirii, Nadab şi Abihu erau morţi, carbonizaţi în faţa altarului; lume multă s-a adunat acolo şi întreaga tabără jeleşte şi nu ştie de unde şi de ce a venit tragedia asta peste ei; Aaron şi ceilalţi fii sunt devastaţi şi nu mai îndrăznesc să facă nimic în cort.

Moise se apropie de trupurile carbonizate, vede cădelniţele, simte mirosul tămâii arse şi dintr-o dată ştie: acolo a fost adus foc străin, Nadab şi Abihu nu au ţinut cont de toate indicaţiile primite, s-au simţit stăpâni pe situaţie dar au necinstit pe Dumnezeu. “Voi fi sfinţit de cei ce se apropie de Mine şi voi fi proslăvit în faţa întregului popor” sunt cuvintele lui Dumnezeu pe care Moise i le repetă lui Aaron. Slujba preoţiei nu este neapărat importantă prin ritualurile care se fac sau hainele care se îmbracă, slujba proeţiei este importantă pentru că ea Il arată pe Dumnezeu, îl reprezintă pe Dumnezeu. Orice calcare a regulilor, orice act de corupţie sau de nepăsare, de neatenţie sau de indolenţă loveşte direct în Dumnezeu, în imaginea Lui printre oameni. Aaron şi fiii lui aveau să înveţe asta într-un mod dramatic; deşi cei dragi erau duşi afară din tabără şi îngropaţi ei trebuiau să rămână la cort, fără să jelească sau să poarte doliu.

Un neam de preoţi am fost făcuţi şi noi şi fiecare zi a vieţii este o zi în care purtăm imaginea lui Dumnezeu printre oameni. Orice facem, orice spunem sau gândim, orice acţiune sau atitudine este privită de către ceilalţi şi chiar de Dumnezeu prin acest statut de preoţi dat nouă prin Isus Cristos.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009.

Distribuie:

Investeste-ti darul!

by Leave a Comment

(9 februarie ,seara – Matei 25:1-30)

Ne naştem cu daruri şi cred că nu s-a născut vreodată un om  pe care Dumnezeu să nu-l hăruiască la venirea în lume. Unii sunt pricepuţi la mecanică, alţii la electronică, sunt oameni care au un talent oratoric înnăscut şi alţii care pot să comunice bine în scris; unora nu le tremură bisturiul în mână iar alţii cântă fermecător. Ne naştem cu daruri, unele ascunse mai bine, altele care se descoperă mai uşor. Sunt printre noi dintre aceia care au descoperit că sunt capabili să facă două sau chiar trei lucruri foarte bine iar alţii ajung la finiş cu bine doar cu un domeniu. Suntem diferiţi din naştere dar suntem dăruiţi de Dumnezeu chiar de atunci.

A plecat Stăpânul şi i-a lăsat cu darurile în mână. Poate că s-au uitat la ele, le-au analizat, au chemat experţii să le spună valoarea fiecărui talant şi au plecat mai departe. Aveau în buzunar valorile Stăpânului şi în mintea fiecăruia ar fi trebuit să fie întrebarea: în ce să investesc?, cum să aduc un profit mai mare? Darurile acestea îi făceau să creadă că până la întoarcerea Stăpânului vor avea ceva de făcut, un ţel de atins, un scop pentru care să trăiască. Printre ei era însă unul căruia i s-a făcut teamă, a primit talantul şi a fugit cu el la groapă. L-a învelit bine şi l-a pus la păstrare iar până la întoarcerea Dăruitorului şi-a văzut de ale lui, neinteresat de ce va urma.

Viaţa nu ne-a fost dată la întâmplare, ca un act al hazardului, direcţionat de hazard. Viaţa are un scop şi pentru împlinirea acelui scop Dumnezeu s-a asigurat că vom veni în lumea aceasta fiecare aducând câte ceva din partea Lui. Un dar deosebit care poate să reaprindă lumina în întuneric, să redea speranţa în disperare şi să arate cu putere spre Cer, locul în care vom pleca după o scurtă pribegie. Miliarde de oameni, miliarde de daruri si totuşi lumea noastră este aşa de săracă. Prea multe daruri nedeschise, nedescoperite, îngropate sub pământul folosului personal, al gloriei trecătoare şi al aplauzelor stinse. Darul cere investiţie iar investiţia este întotdeauna periculoasă: pretinde calcule, preconizări, atenţie, într-un cuvânt muncă. Darul investit aduce rod şi rodul acela este tot ceea ce umanitatea poate să dea mai bun, în orice domeniu am lua în calcul.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009.

Distribuie:

O cunoastere care deranjeaza

by 1 Comment

(9 februarie, dimineata –Levitic 6-7 )

Cartea Leviticului ne impresionează prin imaginea de detaliu pe care ne-o creionează despre nivelul implicării lui Dumnezeu în viaţa oamenilor. Pentru mulţi dintre cei care ne înconjoară, Dumnezeu aparţine domeniului spiritual pe care îl patronează, aparţine unei biserici adeseori plasată strict geografic şi istoric. Astfel, Dumnezeu nu se îngrijeşte neapărat de aspecte personale elementare sau de fineţe, de amănunt. Dacă vrem să îl găsim mergem la biserică şi la plecare îl lăsăm tot acolo, nu ne dorim şi nici nu vrem să ne închipuim că El ar putea veni cu noi acasă, ar putea privi asupra cotloanelor întunecate ale camerei unde locuim, garajului, inimii, ar putea să aibă o părere despre relaţiile pe care le avem cu ceilalţi sau despre atitudinile cu care adeseori ieşim la înaintare.

Ştim că El este omniprezent şi omniştient dar totuşi, în planurile noastre, El aparține spiritualului şi spiritualul se reduce adeseori la o biserică, la o zi sau la câteva ore pe săptămână, la momentul rugii de seară şi cea de dimineaţă, la momentele de mari nevoi şi de încurcătură. Nu ne-ar plăcea ca spiritualul să irupă şi să controleze, să supervizeze şi să domine toate celelalte domenii. Câteva, uneori puţine, ni le dorim pentru noi.

Dar Leviticul ne arată un Dumnezeu care cere jertfă de ispăşire şi este atent faţă de lucruri cărora astăzi nu le mai acordăm mare atenţie, prea orbiţi de mersul lumii în care trăim. El este interesat şi cunoaşte acele lucruri pe care le-am împrumutat şi niciodată nu le-am mai returnat, de jurămintele false, spuse la înghesuială pentru a obţine avantaje imediate, de promisiunile, oricât de mărunte, pe care nu am ajuns să le împlinim.

Cunoaşte atitudinea şi motivaţia ascunsă cu care tinerii se împrietenesc, strângerea de mână sinceră sau cea în spatele căreia se ascund interese meschine; cunoaşte despărţirile dintre tineri şi motivele lor şi adeseori adună lacrimile în burduf, alină dureri şi răni care nu trebuiau să existe. Cunoaşte minciuna din interes şi adevărul spus pe jumătate, vede şi pumnalul ascuns la spate mascat de zâmbetul larg de pe faţă, aude şi vorbirea de rău.

El mă cunoaşte în profunzime, mai mult decât aş vrea să accept, mai mult decât sunt gata să recunosc.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009.

Distribuie: